Legea nr. 193/2000, art. 3, art. 4 alin. (6) C. cic., art. 2280, art. 2300 Directiva 93/13, art. 4 alin. (2)
Potrivit dispozițiilor art. 2.280 C.civ., fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Conform textului de lege, obligaţia fideiusorului de a garanta executarea obligaţiei debitorului reprezintă obiectul principal al contractului de fideiusiune.
Conform prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.
Prevederile contractuale care stipulează că fideiusorii se obligă în solidar cu împrumutatul se circumscriu obiectului principal al contractului, întrucât se referă la prestaţia esenţială a fideiusorului, şi anume aceea de a garanta executarea obligaţiei debitorului.
Astfel, în condițiile în care aceste prevederi contractuale sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, sunt întrunite ambele cerinţe pentru exceptarea lor de la controlul caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Excluderea de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obligarea fideiusorilor în solidar cu împrumutatul atrage imposibilitatea constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la renunțarea fideiusorului la beneficiile de discuțiune şi de diviziune.
Aceasta deoarece obligarea fideiusorului în solidar cu debitorul are drept consecinţă pierderea dreptului său de a invoca beneficiile de discuțiune şi de diviziune, astfel cum rezultă din interpretarea art. 2.300 C.civ. Cu alte cuvinte, efectul pierderii dreptului de a invoca beneficiile de discuțiune şi de diviziune se produce ca urmare a asumării de către fideiusor a unei obligaţii solidare.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la 09.10.2018, reclamanta A. a chemat- o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor stipulate în contractele de fideiusiune nr. 2705/22.07.2014 și nr. 2709/22.07.2014 şi în actele adiționale nr. 1 la acestea, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a formulat cerere adiţională la 05.03.2019, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv inclusiv a clauzelor stipulate în contractele de credit nr. 1490/19.07.2013 şi nr. 1586/22.07.2014, astfel cum au fost modificate prin acte adiţionale ulterioare, care vizează calitatea sa de fideiusor. În urma declinărilor reciproce între Judecătoria Brăila şi Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă a pronunţat sentinţa nr. 35/04.12.2019 prin care a stabilit competenţa de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.
Prin sentinţa nr. 293/30.07.2020, Tribunalul Brăila, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la pct. 9.1 din Anexa 1 la actul adiţional nr. 1/22.07.2014 la contractul de credit nr. 1490/19.07.2013, numai cu privire la reclamantă, de la pct. 1.1 în ceea ce priveşte obligarea solidară cu împrumutatul şi ceilalți fideiusori şi a celei de la pct. 2 lit. b) din contractele de fideiusiune nr. 2705/22.04.2014 şi nr. 2709/22.04.2014, numai cu privire la reclamantă.
Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel.
Curtea de Apel Galați, Secția a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei.
În motivare, a arătat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele contestate nu sunt identice cu anumite dispoziții din Codul civil și nici nu reprezintă o reproducere a acestora.
De altfel, a susţinut că şi dacă s-ar stabili că aceste clauze reiau anumite dispoziții din Codul civil, inserarea lor în contract și adaptarea la situaţia factuală ce o privește pe recurenta-reclamantă trebuiau să respecte principiul bunei-credințe, negocierea dintre părţi și echilibrul contractual.
A mai susţinut că noțiunile de beneficiu de discuțiune, beneficiu de diviziune şi fideiusor nu pot fi înțelese de orice persoană.
În continuare, recurenta-reclamantă a dezvoltat aspecte legate de caracterul nenegociat al contractelor, invocând lipsa de claritate a clauzelor și faptul că acestea produc efecte împovărătoare în sarcina sa.
În opinia sa, contractele deduse judecăţii sunt de adeziune, iar noțiunile juridice menţionate în acestea nu le putea înțelege și nici nu a avut posibilitatea influențării conținutului lor.
Mai mult, a afirmat că respectivele clauze nu sunt valabile, deoarece a fost încălcată cerinţa consimțământului liber exprimat la semnarea contractelor, în condițiile în care manifestarea sa de voință trebuia să fie expresă, neputându-se deduce doar din inserarea solidarității răspunderii și a renunțării la beneficiile specifice fideiusiunii. Totodată, a mai susţinut că dezechilibrul contractual rezultă din lipsa unei corespondențe între obligațiile băncii și obligațiile solidare stabilite în sarcina sa, inclusiv prin renunțarea la beneficiile de diviziune și discuțiune, fără a exista o contraprestație a băncii.
Recurenta-reclamantă a arătat că stipularea clauzei privind răspunderea solidară şi renunțarea la beneficiile legale specifice fideiusiunii nu pot constitui temeiul voinţei sale de a se obliga personal, în calitate de fideiusor, alături de societatea debitoare, deoarece se încalcă principiul voinţei reale a părţilor, fiind contrar bunei-credințe.
De altfel, a subliniat că principiul bunei-credinţe este încălcat și prin ambiguitatea formulării clauzelor, în condiţiile în care intimata-pârâtă ar fi trebuit să folosească o terminologie clară și inteligibilă cu privire la felul, natura și efectele obligațiilor.
În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.La 02.07.2021 intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu şi-a expus punctul de vedere.
Prin încheierea din 09.02.2022 recursul a fost admis în principiu şi s-a dispus citarea părţilor pentru dezbateri, în vederea soluţionării lui pe fond.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-reclamantă critică decizia recurată din perspectiva aplicării greşite a art. 3 și 4 din Legea nr. 193/2000, susţinând, în esenţă, că prevederile contractuale contestate nu sunt identice cu anumite dispoziții din Codul civil și nici nu reprezintă o reproducere a acestora şi, totodată, că sunt îndeplinte condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor respective.
Criticile invocate se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Analiza acestor critici impune, în mod prioritar, evocarea conţinutului clauzelor disputate în recurs. Astfel, prin clauza de la pct. 9.1 din Anexa 1 la actul adiţional nr. 1/22.07.2014 al contractului de credit nr. 1490/19.07.2013 s-a stabilit că obligaţiile împrumutaților şi codebitorilor sunt solidare şi indivizibile, iar prin clauzele de la pct. 1.1 şi 2 lit. b) din contractele de fideiusiune nr. 2705 şi nr. 2709/22.07.2014 se specifică că fideiusorii se obligă în solidar cu împrumutatul şi că renunță în mod irevocabil şi necondiționat la beneficiul de discuțiune şi de diviziune.
Recurenta-reclamantă susţine că, în conţinutul lor, clauzele atacate nu preiau în integralitate dispoziţiile art. 2.300 C.civ.
Potrivit acestora, „atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune.”
Aşadar, nerecunoaşterea dreptului fideiusorului de a invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune are ca premisă, conform textului de lege citat, obligarea sa în solidar cu debitorul principal. Din această perspectivă, logica expunerii impune examinarea prioritară a clauzei stipulate la pct. 1.1 din contractele de fideiusiune nr. 2705 şi nr. 2709/22.07.2014, prin care recurenta- reclamanta s-a obligat în solidar cu împrumutatul.
Înalta Curte reţine că fideiusiunea este definită de art. 2.280 C.civ., ca fiind contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Analiza acestui text de lege relevă că obligaţia fideiusorului de a garanta executarea obligaţiei debitorului reprezintă obiectul principal al contractului de fideiusiune. Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.
În interpretarea textului corespondent din Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin decizia pronunţată în cauza C-143/13 (Matei contra Volksbank – paragraful 54), următoarele: „clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de obiect [principal al] contractului, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înţeleseca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător”.
În acest context, Înalta Curte constată că prevederile contractuale care stipulează că fideiusorii se obligă în solidar cu împrumutatul se circumscriu obiectului principal al contractului, întrucât se referă la prestaţia esenţială a fideiusorului, şi anume aceea de a garanta executarea obligaţiei debitorului şi sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind astfel întrunite ambele cerinţe pentru exceptarea lor de la controlul caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Excluderea de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la obligarea fideiusorilor în solidar cu împrumutatul atrage imposibilitatea constatării caracterului abuziv al clauzei stipulate la pct. 2 lit. b) din contractele de fideiusiune nr. 2705 şi nr. 2709/22.07.2014 referitoare la renunțarea fideiusorului la beneficiile de discuțiune şi de diviziune.
Aceasta deoarece obligarea fideiusorului în solidar cu debitorul are drept consecinţă pierderea dreptului său de a invoca beneficiile de discuțiune şi de diviziune, astfel cum rezultă din interpretarea art. 2.300 C.civ.
Cu alte cuvinte, efectul pierderii dreptului de a invoca beneficiile de discuțiune şi de diviziune se produce ca urmare a asumării de către fideiusor a unei obligaţii solidare.
În contextul în care clauzele contestate sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, devine inutilă examinarea criticilor referitoare la cerinţele caracterului nenegociat, dezechilibrului semnificativ în drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi a relei-credinţe a profesionistului.
Pentru aceste considerente, constatând că motivul de nelegalitate invocat nu justifică adoptarea dispoziţiei de casare a deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat şi, în baza art. 453 alin. (1) C.proc.civ., a obligat pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.330 lei, constând în onorariul de avocat, conform dovezilor regăsite în dosar.
