În urma întâlnirii procurorilor șefi în materia dreptului procesual penal—parte specială s-a pus în discuție și declinarea competenței materiale de efectuare a urmăririi penale, în care este necesară dispunerea anterior a începerii urmăririi penale in rem sau a schimbării încadrării juridice a faptei care atrage competența unui parchet ierarhic superior.
În opinia Institutului Național al Magistraturii, afirmația conține două ipoteze diferite: una se referă la începerea urmăririi penale anterior declinării; alta face referire la schimbarea încadrării juridice anterior declinării, așadar soluțiile sunt diferite în cele două ipoteze.
Pentru prima ipoteză pusă în discuție, premisa este aceea că din actul de sesizare rezultă necompetența parchetului sesizat, situație în care declinarea va opera imediat după sesizare, fără a se putea dispune începerea urmăririi penale in rem, întrucât parchetul sesizat nu ar fi competent să dispună aceasta potrivit art. 58 C.proc. pen.:
„(1) Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare.
(2)Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent.”
Norma generală reglementează astfel (inclusiv) instituția declinării de competență când necompetența se poate stabili din chiar cuprinsul actului de sesizare. Norma specială din art. 289 alin (8) C. proc. pen., potrivit căreia „plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent” are aplicabilitate numai în cazul plângerii și în ipotezele avute în vedere de acest text, adică acelea în care titularul plângerii din eroare sesizează un organ judiciar căruia nu îi revine competența funcțională de a soluționa plângerea.
Măsura dezînvestirii procurorului din rațiuni de necompetență materială, personală
sau teritorială trebuie să rămână expresia unei dispoziții a acestui organ de urmărire penală (dispoziție aptă de a fi verificată de procurorul ierarhic superior celui care a dat-o și aptă de a antrena conflictul de competență atunci când măsura este greșită).
S-a arătat că procedeul nu reprezintă o eludare a dispozițiilor art. 58 alin. (2) C. proc. pen., întrucât instituția trimiterii administrative este una prevăzut de lege pentru ipoteza particulară în care problema competenței trebuie rezolvată chiar la primirea sesizării; așadar, norma din art. 289 alin. (8) C. proc. pen. este una cu caracter special, care se va aplica prioritar în ipoteza la care se referă.
A doua ipoteză este aceea în care, în cadrul urmăririi penale efectuată de un parchet inițial competent se descoperă chestiuni de fapt care ar duce la schimbarea încadrării juridice într-una care ar atrage competența altui parchet.
Anterior schimbării încadrării juridice, cât timp obiect al cauzei îl constituie o infracțiune de competența parchetului pe rolul căruia se află cauza, nu există un temei de drept al declinării.
Încadrarea juridică a faptei stabilită prin dispoziția dată de organul de urmărire penală, o încadrare sau altă „există” într-o cauză întrucât a fost formulată, dispusă de către organul de urmărire penală, și nu întrucât ea ar putea fi „observată” din examinarea materialului probator. Cadrul în drept al cauzei se stabilește prin dispoziția organului de urmărire penală, nu prin lecturarea cauzei.
Instanțele dispun declinarea numai după ce au dispus schimbarea încadrării juridice. Nu există niciun motiv ca soluția să fie alta în cursul urmăririi penale.
Aceeași trebuie să fie soluția și în ipoteza descoperirii unor fapte noi care, fie ca infracțiuni concurente celei cercetate inițial, fie ca acte materiale ale acelei infracțiuni, dar care atrag o altă încadrare juridică, atrag competenta altui parchet. În lipsa dispoziției privind extinderea urmăririi penale nu există niciun temei pentru declinarea cauzei, câtă vreme infracțiunile care o justifică nu fac încă obiectul urmăririi penale.
