Cu un talent scriitoricesc evident și într-un stil apropiat de Ion Creangă, orădeanul Kagya Tibor aduce în atenția noii generații copilăria părinților lor.El răscoșlete amintirile celor care erau copii în anii 80 și reînvie o lume apusă. Cu umor, Kagya Tibor spune pe grupul Oradea o poveste ce pare a fi desprinsă din< Zahei Orbu> a lui Vasile Voiculescu, din capitolul <Vânătorii de lipitori>. Vânătorile de lipitori începeau primăvara… Poate de aceea, orădeanul printre întâmplările frumoase din copilărie își amintește și una, pe care o citești pe nerăsuflate, întâmplare care îl are ca protagonist în timp ce se credea Einstein, dar acționând ca Nică a lui Ștefan a Petrei. Băiatul vrea să vadă, musai, ce se întâmplă dacă ridică un capac de pe un borcan de 5 litri unde așteptau lipitorile să fie sortate și să ajungă la vânzare în piața din Oradea.
<Bunica foarte des vindea în Oradea la piața veche din anii 80′ lipitori. Cei din Oradea și nu numai, care astfel se tratau de diferite boli, mai mereu erau la ea în piața pentru lipitori. Îmi aduc aminte locul unde vindea bunica… A pus borcanele pe un scaun fără spătar, s-a așezat pe un scaun mic cu spatele la niște magazine..Știu că în spatele ei erau „așa zise” magazine (ciupercuțe). Lângă una dintre aceste magazine era apa potabilă, acolo schimba apa de pe lipitori, pe care le ținea în borcane mai mari și mai mici..
Mai mereu avea și borcane mici la ea, în care ]ncăpeau 3-5-10 buc de lipitori pentru un singur tratament. Când eram cu ea în piața (la vreo 5-7 ani), nu aveam curajul să mă dezlipesc de ea, mereu îmi era frica să nu mă rătăcesc pe acolo, astfel o urmam și la apă, o ajutam să spălăm borcane, sau doar să schimbăm apa de pe lipitori. La un magazin de „ciupercuțe” se închiriau și cântare, lângă care primeai și greutăți de 0,250 kg, 0,500 kg, 1 și până în 3-5 kg.
La nici 100 de m bunicul vindea vara și toamna diferite fructe al căror gust mi-a rămas întipărit în minte.. Nu aveai cum să muști dintr-o piersică cât pumnul de mare, fără să nu-ți zboare zeama piersicii pe tricou, curgând zeama prin palmă și apoi de pe cot ajungând pe jos pe pământ, încât uneori stropeai și pe alții în ochi, dacă chiar atunci treceau pe lângă tine, cu acea zeama dulce, aurie, care chiar valora AUR!
Bunicii erau considerați oameni harnici, muncitori. Bunicul, mai zgârcit de felul lui, probabil din cauza că pălmile spuneau multe despre greutățile vieții și din acea perioadă, dar cu toate astea nu ezita și mai punea pe cântar un fruct în plus zicând acea vorbă magică „haideți să vă mai pun o bucată, că nu suntem la farmacie…”:, i-a amintit Kagya Tibor.
Responsabil cu <vânătoarea> de lipitori era bunicul orădeanului.
<Bunicul mergea odată la 1-2-3 săptămâni să aducă lipitori bunicii mele, el fiind știa deja locul (lacul, râul etc.) unde găsea acele tipuri de lipitori „bune”. Eram în sat la ei când bunicul a adus lipitori cu un borcan de 5 litri. Eu auzind că trebuiesc separate, puse în mai multe borcane, am intrat într-o cameră unde erau ținute la răcoare și doar le priveam prin sticlă, că îmi erau frică de ele…Eram curios dacă dau capacul jos de pe ele, dacă pot ieși din borcan.. Daaaa! Eu marele Albert Einstein, dorind să demonstrez „teoria relativității”, am dat capacul jos și începeau lipitorile să iasă din borcan de nu le puteam opri, dar îmi era frica că se vor lipi de palma mea.. De frică că voi lua bătaie, am început să le culeg de pe jos, dar 2-3 s-au înfipt în palma mea..Urlând am ieșit din cameră strigând:
– Bunico!!!!!! Morrrr Morrrr Morrrr!!!
Sângele din palma mă făcea să cred că pot muri, dar nu de pierderea cantității de sânge, care o fi fost de 0,00001 ml, ci de faptul că bunica privind sângele din palma, m-a scuturat de haine zici că am resimțit o furtună mare, după care începea să strige la mine:
-Ce ai făcut?!?!
-Stai aici să ți le scot din palmă afurisit de copil ce ești, că abia aștept sa vină mama ta, să te ducă de pe capul meu!
Mi-a dat în palmă cu cenușa pe care a scos-o din șpor „sobă” și începeau să cadă din palmă pe rând, realizând că ele mai repede vor muri decât mine, dar eu plângeam și urlam de spaimă!
După plâns a mers bine somnul, mai ales de frică să nu afle bunicul despre ce am făcut.. Până dimineața am uitat totul.. >, a povestit orădeanul.
SURSA FOTO: Kagya Tibor/Oradea/ facebook
Partajează acest conținut:
