BihorJust continuă prezentarea unor ample extrase din încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Maramureș a constatat nulitatea mai multor ordonanțe de folosire a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor în dosarul a 11 inculpați acuzați de implicare în traficul de droguri în județul Sălaj. În precedentele două episoade ne-am referit la argumentele magistratului în legătură cu legalitatea actelor de urmărire penală şi loialitatea administrării probelor în cazul inculpatului Dorin Gheorghe Sas, cel de la care a pornit ancheta în acest caz, dar și la ordonanțele ”copy-paste” și motivele pentru care este invocată ”provocarea polițienească” în acest caz.
În acest episod, vă prezentăm și alte aspecte care, în opinia judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Maramureș, au viciat ordonanţele de autorizare a investigatorului sub acoperire, contribuind la constatarea nulităţii acestora, dar și argumentele folosite pentru a constata neregularitatea rechizitoriului.
Potrivit încheierii Tribunalului Maramureș, ”trebuie evidenţiate următoarele aspecte care au viciat ordonanţele de autorizare a investigatorului sub acoperire, contribuind la constatarea nulităţii acestora”.
a) Pe lângă indicarea expresă a persoanelor de la care colaboratorul şi investigatorul sub acoperire sunt autorizaţi a cumpăra droguri, se arată cu titlu generic că măsura autorizată viza şi „alte persoane care se află în legătură infracţională”. Această formulă generală dă loc arbitrariului, eludându-se astfel condiţiile de fond ale autorizării procedeului probator, măsura putând viza orice persoană.
b) Judecătorul de cameră preliminară constată că la dosar nu există procesele-verbale întocmite de investigatorul sub acoperire şi de către colaborator, aşa cum prevăd dispoziţiile legale şi cum de altfel şi procurorul a menţionat expres la punctul 3 al fiecărei ordonanţe.
c) Un alt aspect pe care judecătorul de cameră preliminară îl apreciază ca încălcând standardul de loialitate în administrarea probaţiunii este faptul că în cauză foarte mulţi colaboratori au numele fictiv identic cu numele real al unor persoane audiate cu identitate reală, ceea ce creează o expunere a persoanelor cu numele real, dându-se naştere unor confuzii majore între acestea. În fapt, procedându-se de această manieră, a fost denaturată esenţa instituţiei martorului audiat sub o altă identitate, respectiv a protecţiei persoanei ce derivă din acest statut, asigurându-se protecţia unor persoane prin expunerea la riscuri a altora.
(…) e) atribuirea aceleiaşi persoane de identităţi fictive multiple.
În ceea ce priveşte neclaritatea rechizitoriului şi, implicit, a acuzaţiei, inculpaţii, prin memoriile depuse, au criticat faptul că actul de sesizare a instanţei cuprinde o descriere defectuoasă a stării de fapt, lipsind descrierea elementelor concrete de individualizare a faptelor, precum timp, loc, scop, intenţie.
În viziunea apărării, rechizitoriul s-a limitat la o simplă enumerare a unor acte generice şi indicarea unui număr de acte materiale reţinute în sarcina inculpaţilor, fără însă o descriere detaliată a acţiunilor efective.
Potrivit art. 328 Cod procedură penală, rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute în art. 286 alin. 2 Cod procedură penală, datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 Cod procedură penală, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.
Dispoziţiile art. 328 Cod procedură penală sunt imperative, elementele care trebuie să se regăsească în cuprinsul unui rechizitoriu fiind obligatorii, aceasta reprezentând, printre altele, garanţia respectării ulterioare a tuturor drepturilor procesuale ale inculpatului, inclusiv asigurarea unui proces echitabil. Mai exact, judecata trebuie să se limiteze exclusiv la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei. Din această perspectivă, se impune ca rechizitoriul să descrie acuzaţia într-un mod explicit şi detaliat pentru ca instanţa să poată stabili obiectul judecăţii, iar inculpatul să-şi poată efectua apărări adecvate în funcţie de faptele concrete care i se impută.
Judecătorul de cameră preliminară constată că, în ceea ce priveşte infracţiunile reţinute în sarcina fiecărui inculpat în formă continuată, lipseşte o descriere concretă a săvârşirii fiecărui act material şi acţiunea care constituie elementul material al fiecărui act material, în condiţiile în care infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor sunt infracţiuni cu conţinuturi alternative.
Judecătorul de cameră preliminară apreciază că nu poate fi acceptată reţinerea unor sute de acte materiale în sarcina unui inculpat fără a fi indicate coordonate esenţiale de stabilire a faptelor precum spaţiu, timp, participanţi şi elemente prin care pot fi verificate chestiuni esenţiale precum cine a iniţiat demersul infracţional ori perseverenţa infracţională. Din această perspectivă, judecătorul de cameră preliminară constată că acuzaţia este confuză, elemente esenţiale nefiind stabilite cu certitudine, ceea ce afectează stabilirea obiectului judecăţii şi a limitelor sale.
Judecătorul de cameră preliminară consideră că aceste elemente trebuie lămurite în mod esenţial în această etapă procesuală, în condiţiile în care mare parte a probaţiunii a fost administrată ca urmare a utilizării procedeelor probatorii specifice precum investigaţia sub acoperire şi autorizarea desfăşurării unor activităţi, iar prin prisma dispoziţiilor art. 103 Cod procedură penală, valoarea probatorie a declaraţiilor investigatorului, ale colaboratorilor şi ale martorilor protejaţi este limitată, acestea neputând fi reţinute într-o măsură determinantă în fundamentarea unor hotărâri de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.
Or, date fiind restricţiile stabilite prin însăşi dispoziţiile legale menţionate anterior, este esenţial ca fiecare act material să cuprindă o descriere în fapt precisă a participaţiei inculpatului, dar şi a celorlalte persoane implicate în activităţile infracţionale, fie coinculpaţi ori organe judiciare sau persoane desemnate de acestea pentru a contribui la descoperirea faptelor ce constituie obiect al acuzaţiei.
Dată fiind separarea funcţiilor judiciare, competenţa în ceea ce priveşte formularea unei acuzaţii penale împotriva unei persoane, cu asigurarea standardelor de claritate şi precizie revine procurorului, care trebuie să indice în mod explicit acţiunile, data şi locul comiterii acestora, pentru ca inculpatul să-şi poată exercita dreptul la apărare în mod deplin. Este evident că nu revine instanţei de judecată îndatorirea legală ca ulterior să administreze probaţiune în vederea determinării conţinutului concret al faptei judecate dacă prin actul de sesizare nu se indică expres conţinutul acuzaţiei, pentru că o astfel de abordare ar însemna tocmai încălcarea principiului separaţiei funcţiilor judiciare, judecătorul substituindu-se procurorului pentru a lămuri acuzaţia, în condiţiile în care fapta dedusă judecăţii nu este clar determinată prin actul de trimitere în judecată.
Judecătorul de cameră preliminară nu poate reţine ulterior conţinutul faptei dacă prin rechizitoriu nu se indică expres conţinutul acuzaţiei, elementele esenţiale, precum data şi locul comiterii faptelor, modalitatea de săvârşire, forma de participaţie, încadrarea juridică, trebuie indicate în mod clar şi precis, şi nu deduse.
Art. 6 paragraful 3 lit. a din Convenţia europeană a drepturilor omului consfinţeşte dreptul acuzatului de a fi informat cu privire la natura şi cauzele „acuzaţiei” ce i se aduce. Acelaşi principiu îşi găseşte consacrarea şi în legislaţia naţională în cuprinsul art. 10 din Codul de procedură penală.
Pe de altă parte, învinuirile aduse inculpaţilor trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, care să permită inculpaţilor să înţeleagă obiectul acuzaţiei, iar în funcţie de aceasta, urmare aducerii la cunoştinţă a învinuirii de către instanţă prin prisma prevederilor art. 374 Cod procedură penală, inculpaţii să-şi poată stabili conduita procesuală. Totodată, instanţa va trebui să poată analiza acuzaţia şi în eventualitatea formulării unei cereri de judecare în procedura simplificată, or, în cazul unei acuzaţii neclare, acest lucru este imposibil de realizat.
În raport de considerentele de mai sus, judecătorul de cameră preliminară va constata neregularitatea actului de sesizare cu privire la lipsa descrierii activităţii fiecărui inculpat din dosar în ceea ce priveşte infracţiunile care constituie obiect al acuzaţiei.
De asemenea, va constata neregularitatea actului de sesizare cu privire la lipsa descrierii fiecărui act material al infracţiunilor continuate pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor, constatând astfel că acuzaţia este neclară în privinţa tuturor inculpaţilor.
Se va dispune comunicarea prezentei încheieri D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Sălaj în vederea remedierii neregularităţilor constatate în ceea ce priveşte actul de sesizare, procurorul urmând a comunica judecătorului de cameră preliminară, potrivit art. 345 alin. 3 Cod procedură penală, în termen de 5 zile, dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.
