Curtea Constituțională a României (CCR) a explicat, într-o decizie publicată, miercuri, pe pagina sa de internet, de ce a admis o excepție de neconstituționalitate și a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art.117 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, încalcă prevederile legiui fundamentale.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia a făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr.562 din 19 septembrie 2017, precizând că aspectele avute în vedere în considerentele acestei decizii au aplicabilitate și în ceea ce privește situația persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii. Astfel, susține că, în măsura în care instanța de control constituțional a pronunțat soluția pentru înlăturarea discriminării generate de conținutul art.117 alin.(1) din Codul de procedură penală, în privința persoanelor care au stabilit relații similare acelora dintre soți, apreciază că este necesară aplicarea aceleiași soluții și pentru persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, aflate în aceeași categorie, a membrilor de familie, potrivit art. 177 alin.(1) lit.c) din Codul penal
Instanța care a sesizat CCR – Judecătoria Iași – a reținut că, în situația creșterii unui minor de către partenerul părintelui firesc (importante fiind raporturile de creștere și educare, cu caracter îndelungat și permanent, și nu izvorul acestor raporturi, noțiune largă care include întreținerea minorului și educarea acestuia), se nasc sentimente de afecțiune și gratitudine, care pun persoanele implicate într-o atare relație într-o situație asemănătoare raporturilor dintre ascendenți și descendenți în linie directă. De asemenea, reține că, fiind puse în fața obligației de a depune mărturie, aceste persoane se confruntă cu o dilemă: fie să spună adevărul, care poate fi de natură să pericliteze relația stabilită cu părintele, respectiv cu copilul vitreg, fie să ascundă adevărul, pentru a favoriza părintele sau copilul vitreg, cu riscul de se expune tragerii la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.
De asemenea, judecătorii ieșeni au observat că există o necorelare între dispozițiile art. 117 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură penală și
cele ale art. 177 din Codul penal, care, definind persoanele ce au calitatea de „membru de familie”, includ și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
Argumentele CCR
Curtea a observat că dreptul rudelor de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor este reglementat şi în legislaţia procesual penală a unor state europene, iar instanţa de la Strasbourg a stabilit (…) că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art.6 paragrafele 1 şi 3 lit.d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.
Curtea a constatat o lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art.117 alin.(1) lit.a) şi b) din Codul de procedură penală şi cele cuprinse în art.119 din Codul de procedură penală raportat la definiţia legală a „membrului de familie” stabilită în art.177 din Codul penal, în condiţiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta şi în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art.602 din Codul de procedură penală, „Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală.”.
Aşadar, Curtea a constatat că legislaţia procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă şi previzibilă.
Curtea a constatat astfel că dispoziţiile art.117 alin.(1) lit.a) şi b) din Codul de procedură penală nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare cu dispoziţiile art.119 din Codul de procedură penală raportat la definiţia legală a „membrului de familie” stabilită prin art.177 din Codul penal – fiind contrare dispoziţiilor art.1 alin.(5) din Constituţie.
Curtea a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art.117 alin.(1) lit.a) şi b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor art.16 alin.(1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii raportat la art.26 alin.(1) referitor la viaţa familială din Legea fundamentală.
Curtea a recunoscut că dreptul la viaţa familială nu are caracter absolut, exerciţiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art.53 din Legea fundamentală, „prin lege”, toţi participanţii la înfăptuirea actului de justiţie având obligaţia de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a „desfăşurării instrucţiei penale”. Însă principiul proporţionalităţii impune ca restrângerea exerciţiului acestui drept să nu depăşească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate.
Curtea constată că argumentele reținute în Decizia nr.562 din 19 septembrie 2017, citate anterior, sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. Curtea constată, în acest sens, că, în ipoteza menționată, dispoziţiile art.117 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură penală nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, fiind contrare dispoziţiilor art.1 alin.(5) din Constituţie din perspectiva lipsei de corelare cu dispoziţiile art.119 din Codul de procedură penală raportat la definiţia legală a „membrului de familie” reglementată la art.177 alin.(1) din Codul penal, potrivit căreia „Prin membru de familie se înţelege: […] c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.” Totodată, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art.117 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor art.16 alin.(1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii raportat la art.26 alin.(1) referitor la viaţa familială din Legea fundamentală.
Deosebirea de tratament juridic între categoriile de persoane enumerate în cuprinsul normei procesual penale criticate, pe de o parte, și persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil. Astfel, în ipoteza persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de o parte, norma nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul avut în vedere, iar, pe de altă parte, se face abstracție de rațiunea instituirii dreptului de refuz al audierii, aceea de a ocroti sentimentele de afecțiune, strânsele relații pe care membrii formali ai unei familii și persoanele asimilate acestora le pot avea față de suspect sau inculpat și evitarea dilemei morale cu care se confruntă aceste persoane.
DOCUMENT – Decizia nr. 175 din 24 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 117 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură penală:
