Argumentele CCR pentru admiterea unei excepții referitoare la legea privind accesul pe bazele sportive ale școlilor | Este invocată lipsa de claritate și precizie

Curtea Constituțională a României (CCR) a explicat, într-o hotărâre publicată, luni, pe pagina sa de internet, de ce a admis o excepție de neconstituționalitate în ceea ce privește legea prin care este permis accesul publicului pe bazele sportive ale școlilor. Instanța de contencios constituțional a explicat că termenii utilizați în cadrul actului normativ criticat sunt lipsiți de precizie și că în forma legii adoptate nu este clar dacă o categorie de terți mai au acces sau nu la infrastructura sportivă școlară în aer liber și în ce condiții. ”Nu sunt stabilite criterii obiective și condiții clare în funcție de care, ulterior, la nivel de regulament, să se reglementeze modul de utilizare a infrastructurii sportive școlare în general, precum și distincția între gratuit sau cu plată”, mai arată judecătorii CCR.

Extrase din Decizia nr.193 din 6 aprilie 2022:

Termenii utilizați sunt lipsiți de precizie, legiuitorul utilizând o terminologie diferită pentru aparent același obiect de reglementare: „infrastructura sportivă școlară” (art.I) versus „baze și instalații sportive proprii” (art.II) sau „regulament de folosință” (art.I) versus „regulament ce va cuprinde norme privind modul de utilizare” (art.II). Rigurozitatea limbajului juridic impune utilizarea unei terminologii unitare în același act normativ, pentru evitarea interpretărilor divergente.

Dincolo de terminologia utilizată, reglementarea criticată creează dificultăți de adaptare a conduitei destinatarilor săi, atât persoanele fizice și juridice beneficiare (așa-numiții „terți”), cât și „unitățile și instituțiile de învățământ”. Aceasta întrucât, așa cum rezultă și din compararea diverselor variante normative (inițiator, Camera de reflecție, Camera decizională), în forma legii adoptate nu este clar dacă o categorie de terți (așa-numiții „adulți” din forma inițială a legii) mai au acces sau nu la infrastructura sportivă școlară în aer liber, și în ce condiții, întrucât această ipoteză normativă nu se mai regăsește în alin.(9) al art.6 în forma adoptată de Parlament. Astfel, în privința persoanelor fizice, aflate în ipoteza normativă a lit.a) a art.6 alin.(9), legiuitorul stabilește accesul gratuit al copiilor în infrastructura sportivă școlară în aer liber, fără a se referi în niciun mod la categoria adulților.

Ar rezulta că, de fapt, adulții nu mai au deloc acces la infrastructura sportivă școlară în aer liber. Noțiunea generală de „persoane fizice” este utilizată numai atunci când legiuitorul se referă la „infrastructura sportivă acoperită”, unde „persoanele fizice pot avea acces gratuit sau cu plată”. Lipsa de predictibilitate a legii este determinată, de asemenea, și de modul de reglementare a art.II, care stabilește în sarcina unităților și instituțiilor de învățământ întocmirea, „după caz”, a unui „regulament ce va cuprinde norme privind modul de utilizare al bazelor și instalațiilor sportive proprii, prevăzute la art.6 alin.(9) din Legea educației fizice și sportului nr.69/2000”. Nu se poate determina cu exactitate la ce se referă sintagma „după caz”, în corelație și cu întinderea marjei de apreciere a unităților și instituțiilor de învățământ în asigurarea utilizării de către terți a bazelor și instalațiilor sportive proprii, câtă vreme legiuitorul folosește sintagma „este utilizată”, iar nu „poate fi utilizată”, iar ipotezele normative de la lit.a) și b) se referă exclusiv la ”acces”.

Tot astfel, nu sunt stabilite criterii obiective și condiții clare în funcție de care, ulterior, la nivel de regulament, să se reglementeze modul de utilizare a infrastructurii sportive școlare în general, precum și distincția între gratuit sau cu plată. Sub acest aspect, Curtea reține că nu se pot transfera în sarcina subiecților de drept menționați prerogative de stabilire a unor reguli și de reglementare a unor raporturi juridice ce ar intra în sfera de competență a autorităților legislative sau executive, în condițiile Constituției și legii. În absența unor criterii clare, circumscrise prin lege, este dificilă adaptarea conduitei destinatarilor legii.

De asemenea, nu se înțelege ce obligații incumbă „terților” utilizatori, persoane fizice și juridice, raportat la exprimarea foarte generală a legii, prin sintagma „obligația respectării desfășurării normale a programelor și activităților de învățământ”. Din această perspectivă se impune, așa cum se menționează și în punctul de vedere exprimat în cauză de Ministerul Educației, corelarea modificării legislative cu dispozițiile Legii educației naționale nr.1/2011, cu luarea în considerare a competenței legale a unităților și a instituțiilor de învățământ, precum și a garanțiilor desfășurării procesului de învățământ acolo menționate.

Rezultă, așadar, că, deși intenția de reglementare (și deosebirea sub acest aspect față de reglementarea în vigoare care stabilește și la acest moment, într-o redactare generală, posibilitatea punerii la dispoziția comunităţilor locale, persoanelor fizice sau juridice interesate a bazelor şi a instalaţiilor sportive proprii din unitățile și instituțiile de învățământ, gratuit sau cu plată) a fost aceea de a facilita accesul persoanelor fizice la infrastructura sportivă a școlilor („oferă fără echivoc cetățeanului dreptul de a folosi gratuit aceste baze”), legea rezultată are un caracter neclar și imprecis în privința modalității în care se realizează acest ”drept de a folosi”, contrar exigențelor de calitate a normelor juridice impuse de art.1 alin.(5) din Constituție.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) şi al art.18 alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, În numele legii, DECIDE:
Admite sesizarea de neconstituționalitate formulată de Guvernul României și constată că Legea pentru modificarea art.6 alin.(9) din Legea educației fizice și sportului nr.69/2000 este neconstituțională.
Definitivă şi general obligatorie.

Opinie separată a judecătorilor Daniel Marius Morar, Mona Maria Pivniceru, Gheorghe Stan, Varga Attila

Reglementarea criticată nu aduce niciun element de noutate, ea prezervă soluția legislativă aflată în vigoare care prevede posibilitatea unităţilor de învăţământ de a pune la dispoziție bazele şi instalaţiile sportive proprii, gratuit sau cu plată. Noua reglementare distinge însă categoria copiilor pentru care oferă dreptul de acces gratuit la infrastructura școlară în aer liber. Cu alte cuvinte, norma prevede, ca regulă, accesul gratuit sau cu plată al persoanelor fizice și juridice la infrastructura sportivă acoperită și în aer liber, și, ca excepție, accesul gratuit al copiilor la infrastructura școlară în aer liber.

Dispozițiile sunt clare și previzibile, acordă o facilitate expresă minorilor, iar cu privire la ceilalți beneficiari, norma prezervă soluția legislativă în vigoare, căreia îi conferă un grad sporit de implementare prin introducerea obligației unităților și instituțiilor de învățământ de a întocmi propriile regulamente ce vor cuprinde norme privind modul de utilizare al bazelor și instalațiilor sportive. Astfel, legiuitorul primar a delegat în mod expres legiuitorul secundar ca, în termen de 180 de zile de la data intrării în vigoare a legii, să adopte actele administrative de punere în aplicare a legii. La adoptarea regulamentelor, în ceea ce privește normele referitoare la condițiile de acces, pentru a stabili caracterul gratuit sau cu plată, unitățile și instituțiile de învățământ urmau să țină seama de criterii precum specificul infrastructurii (acoperite sau în aer liber), de respectarea desfăşurării normale a programelor şi activităţilor de învăţământ, de gradul de solicitare al bazelor sportive, de costurile de întreținere ale acestora etc. Toate aceste criterii, circumscrise sintagmei „după caz” utilizată în cuprinsul art.II din legea criticată, conferă previzibilitate normei și nu justificau admiterea obiecției de neconstituționalitate.

De asemenea, cu privire la terminologia folosită de legiuitor, este evident că sintagma „infrastructura sportivă școlară” are același înțeles cu „bazele și instalațiile sportive”, că sintagma „regulament de folosință” este explicitată de sintagma „regulamentul ce va cuprinde norme privind modul de utilizare”. Or, Curtea, în opinia majoritară, ajunge în mod discutabil și nemotivat la concluzia că reglementarea are caracter neclar și imprevizibil. Curtea s-a abătut de la jurisprudența sa (de exemplu, Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23 ianuarie 2012), în care, reținând că previzibilitatea presupune că actul normativ trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat, a statuat că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr.903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr.743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului). Or, în cazul de față, legea supusă controlului este suficient de precisă și clară pentru a putea fi aplicată, suplețea sa în sensul delegării reglementării normelor privind modul de utilizare al bazelor și instalațiilor sportive către unitățile și instituțiile de învățământ neimpietând asupra calității legii.

În concluzie, apreciem că Legea pentru modificarea art.6 alin.(9) din Legea educației fizice și sportului nr.69/2000 este constituțională.

DOCUMENT – Decizia nr. 193 din 6 aprilie 2022 asupra obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea art.6 alin.(9) din Legea educației fizice și sportului nr.69/2000: