Nu credem că există orădean sau bihorean să nu o cunoască. Atunci când îi pronunți numele, partenerii de discuție reacționează prompt: ”da, o știu, e doctorița cu transplanturile”. Oamenii o recunosc după zâmbetul pe care îl afișează în permanență și după liniștea pe care o transmite, deși sunt convinși că dincolo de acestea se află o muncă neîntreruptă, agitație continuă și dăruire pentru meseria pe care a îmbrățișat-o, cea de salvator de oameni. În această situație, deși știam că este vorba despre o personalitate foarte cunoscută, am îndrăznit să îi propunem un interviu, în care să descoperim lucruri mai puțin obișnuite despre omul și medicul Carmen Pantiș. Și credem că am reușit în demersul nostru. Pentru că am aflat că ”doctorița cu transplanturile” a venit pe lume într-un castel, a pornit la drum în medicină într-un dispensar dintr-un cătun de munte și s-a vindecat de doliul patologic provocat de moartea prematură a tatălui său urmând cursuri de paliație. Ne-a povestit despre Corina, pacienta de 40 de ani a cărei inimă bate acum în pieptul unui bărbat care cultivă mușcate și crește iepuri – exact ca și cea care s-a stins, dăruindu-i a doua viață. Vă invităm să parcurgeți un interviu aparte, despre copilărie, medicină, umanitate, familie, fericire și tristețe, pe care ni l-a acordat medicul Carmen Pantiș, coordonatoarea programului de transplant din Bihor, cea de la care o lume întreagă află că ”există viață după moarte”.
”Deși nu eram prințesă, am respirat prima dată într-un castel”
Reporter: Ați pornit în viață din nordul Bihorului, dintr-o zonă foarte frumoasă – sunteți originară din Balc. Am aflat că însăși venirea dumneavoastră pe lume a avut o poveste aparte.
Dr. Carmen Pantiș: M-am născut în aprilie 1964, în Balc, județul Bihor, un loc drag inimii mele. A fost o întrerupere de curent în noaptea în care urma să mă nasc și moașa, disperată, a plecat împreună cu mama din dispensa, în castelul din Balc, singurul loc cu lumină, deoarece exista acolo un generator de curent care funcționa. Deși nu eram prințesă (tata, inginer agronom și mama, contabilă), am respirat prima dată în castel. Extrem de mică la naștere – 2,2 kilograme – am crescut învăluită în iubirea și ocrotirea unei familii în care am fost primul și singurul lor copil.
Am stat în Balc până la 3 ani. Țin minte că eram mulți copii și stăteam mult pe iarba din fața casei – era extraordinar de frumos. Duminica aveam parte de plimbare cu șareta trasă de doi cai albi prin livada superbă de meri, plantată sub coordonarea tatălui meu.
Între 3 și 6 ani am locuit în Ineu, județul Arad. Eram competitivă și întotdeauna luptam cu ambiție să fiu prima. În 1972 toată familia s-a mutat în Chișineu Criș, unde am continuat școala primară și clasele V-VIII.
Reporter: Ce v-a plăcut cel mai mult la școală? Ce amintiri dragi v-au rămas de atunci?
Dr. Carmen Pantiș: De mică am fost pasionată de știință. Adoram să citesc: mă opream întotdeauna, pe drumul spre casă, la librăria din oraș să văd ce carte nouă a mai apărut. De frică să nu plec cu vreo carte de acolo, mama a vorbit cu șefa librăriei să-mi deschidă un caiet cu toate cărțile pe care doream să le citesc (într-o sumă limită), pe care urma să le achite în ziua de salariu.
Olimpică la matematică și română, dezastru la desen, lucru manual și educație fizică. Una dintre amintirile mai puțin plăcute a fost în clasa a IV-a, la ora de educație fizică, într-un moment de maximă energie în timpul săriturii pe trambulină, am dărâmat capra și pe profesorul de educație fizică. Acesta și-a fracturat glezna la impactul violent.
În 1978 ne-am mutat în Oradea. În al doilea semestru din clasa a VIII-a și la presiunea părinților, am intenționat să dau admitere la Liceul Sanitar. În ultimul moment am renunțat și am dat admitere la Liceul Sinteza (fostul Liceu nr. 2). Am reușit prima, cu media 9,75, și am optat pentru clasa de chimie organică. Am finalizat studiile în 1982, fiind șefă de promoție.
”Ce ați făcut, domnișoara doctor, de ați ajuns aici la noi?”
Reporter: Când a apărut pasiunea pentru medicină?
Dr. Carmen Pantiș: Diriginta mea, doamna profesoară de biologie Olimpia Mihălceanu, care recent a împlinit superba vârstă de 95 ani, a fost omul care a decis cumva viitorul meu – admiterea la medicină generală, în 1982, la Cluj, unde era cea mai bună universitate de medicină și farmacie din România.
Reporter: Cum au fost primii ani ca și medic? Ce amintiri v-au rămas în suflet din acea perioadă?
Dr. Carmen Pantiș: În 1990 am primit repartiție la dispensarul din Șuncuiuș, punctul sanitar Zece Hotare. Dispensarul era în pădure, în cătunul Cărmăzan. Aveam 7 camere, telefon cu manivelă, apă la lighean și pe tanti Florica, femeia de serviciu, un om extraordinar. Șocată, dar și plină de entuziasm, am așteptat primii pacienți care au venit să mă cunoască. O întrebare era pe buzele tuturor: ”ce ați făcut, domnișoara doctor, de ați ajuns aici la noi?” În ultimii 7 ani nu avuseseră medic.
Am stat acolo doi ani și am trăit cele mai frumoase clipe din viața mea la țară. Am tratat de la bebelușul de 5 zile până la bătrânul bunic de 92 ani. Ba, mai mult, într-o seară târziu am dat injecție unui cal care era foarte bolnav. Amintiri frumoase, într-unul din cele mai deosebite colțuri de rai din Bihor.
Reporter: La bază, sunteți medic anestezist. De ce ați ales această ramură?
Dr. Carmen Pantiș: Inițial am fost fascinată de chirurgie, dar după stagiatură am început practica medicală la țară – Șuncuiuș, cu Zece Hotare, și, ulterior, Cenaloș, Ciuhoi, Sâniob și Sfârnaș. Am lucrat în UPU din 1994 și am înțeles prima dată complexitatea cazurilor critice, a politraumei, a pacienților în comă.
La 35 ani am început rezidențiatul în ATI. Consider că este cea mai frumoasă specialitate, poate face diferența între viață și moarte. Sunt mulțumită de ceea ce am ales. La o altă alegere mai potrivită nu mă gândesc.
Nici un domeniu nu este mai apropiat de esența experienței umane ca medicina. Profesia de medic este nobilă și, totodată, onorantă, pentru că ea este o consacrare în slujba umanității. Este ceva care ține de respectul profund pentru viața umană.
Ofertată din Franța și Anglia, a ales să rămână în Oradea: ”A fi a fost mai mult decât a avea”
Reporter: Sunteți un medic foarte apreciat și iubit de către orădeni. Ce v-a motivat să rămâneți ”acasă”?
Dr. Carmen Pantiș: Am cunoscut toate etapele care duc la formarea unui medic în România și am avut oportunități extraordinare pentru a putea să îmi fac specialitatea de anestezistă și competențele în medicina de urgență și atestat de îngrijiri paliative, cursurile de perfecționare în coordonarea în transplant, de comunicare a veștilor proaste, de management spitalicesc.
Viața mea este strâns legată de cea a comunității în care trăiesc. Iubesc mult Oradea și, sincer, deși am avut multe oferte de muncă în Europa (Franța sau Marea Britanie), niciodată nu m-am gândit să părăsesc țara, oricât de greu a fost.
A fi a fost întotdeauna pentru mine mai mult decât a avea. Reușitele noastre, atunci când le atingem, aduc speranța.
Reporter: Sunteți mamă a doi copii, o fată și un băiat. Cum se îmbină viața de familie cu viața solicitantă de medic?
Dr. Carmen Pantiș: Da, sunt mamă a doi copii. Fiica mea, Amiza, a urmat cursurile Universității WU (Wirtschaftsuniversität – Universitatea de Economie și Afaceri – n.n.) din Viena, în limba germană, și lucrează în domeniul afacerilor, iar băiatul, Thommy, este student la Faculty of Spatial Sciences (Facultatea de Științe Spațiale – n.n.), în Groningen- Olanda, studiază în engleză.
Am lipsit mult de acasă și copiii au crescut mai mult singuri. Am primit suport și ajutor din partea soțului meu, inginer mecanic, care m-a susținut în toate activitățile și proiectele mele și m-a încurajat permanent.
Moartea prematură a părintelui și vindecarea de doliul patologic
Reporter: Știu că moartea tatălui v-a făcut să vă doriți să ajutați și mai mult. Ne puteți povesti ce s-a întâmplat atunci?
Dr. Carmen Pantiș: Tata a murit sub ochii mei, după o complicație apărută după intervenția pe cord deschis. Am suferit un șoc atunci. M-am simțit ani de zile vinovată de moartea tatălui meu și am dezvoltat o stare de doliu patologic.
Am decis să urmez cursurile de paliație pentru a învăța cum te poți vindeca de doliu patologic și cum să comunici veștile proaste. Așa am ajuns să cer conducerii secției ATI să fiu lăsată să vorbesc cu familiile celor care aveau un deces și, ulterior, cu familiile celor care aveau un donor în moarte cerebrală, internat în Clinica ATI. Absorbeam ca un burete durerea lor și am început încet, încet să mă vindec de durerea mea sfâșietoare legată de moartea prematură a tatălui meu, Augustin.
Martin Luther a scris: „Cel care n-a suferit vreodată, nu are cum să înțeleagă speranța!”
Reporter: Care este procedura prin care se face transplantul și cât ”stă” un pacient pe lista de așteptare?
Dr. Carmen Pantiș: Ceea ce reușim în transplant are o relevanță indiscutabilă. Avem donori și receptori. Din perspectiva ”receptorilor” care sunt înscriși pe o listă de așteptare mult prea lungă, speranța este minimală. În ”negura viitorului”, așteptarea și finalitatea pot fi descurajante. E un teribil coșmar. Dar, de foarte multe ori, speranța este plăpândă, nu robustă. Există viață după moarte !
Emoții, empatie și răbdare în discuțiile cu rudele pacienților în moarte cerebrală
Reporter: Medicul coordonator de transplant este cel care anunță și cere acordul familiei pacientului aflat în moarte cerebrală, pentru prelevare. Cum a fost prima dată când ați discutat cu familia?
Dr. Carmen Pantiș: A fost dificil și foarte emoționant. E nevoie de răbdare, empatie și încredere maximă. Situațiile sunt dramatice: de multe ori familia refuză să accepte că ruda lor este decedată. În cea mai neagră zi a vieții lor de multe ori este imposibil să le ceri să semneze acordul pentru donare de organe și țesuturi. Atunci când o fac, încerc întotdeauna să explic cât de nobil și delicat este gestul lor și că această decizie va salva multe vieți umane sau va aduce o calitate deosebită vieții pacienților aflați pe listele de așteptare pentru transplant.
Reporter: Aveți parte de foarte multe emoții intense. Cum reușiți să vă protejați de durerea și suferința celor cu care discutați?
Dr. Carmen Pantiș: E foarte greu să te încarci cu durerea unei familii disperate. Viața mea este complexă și fac tot posibilul să mă deconectez emoțional în timpul liber limitat pe care îl am. Puncte forte sunt muzica, filmele, teatrul, lectura și, ori de câte ori reușesc, un concediu la mare.
Reporter: Câte prelevări de organe ați avut până acum și care au fost cele mai dificile?
Dr. Carmen Pantiș: Am început activitatea de coordonare în transplant în 2008 și am avut, în medie, 20 donori pe an. Excepție a făcut 2021, anul cumplit al pandemiei, în care am avut doar 3 donori și 13 refuzuri pentru donare.
Reporter: Care sunt prejudecățile pe care le au românii față de transplantul de organe? Întâmpinați dificultăți când vine vorba de acordul familiilor pentru donare?
Dr. Carmen Pantiș: În anii pandemiei COVID-19 – 2020 și 2021 – familiile au fost foarte reticente și am avut probleme serioase cu obținerea acordului de donare pentru organe și țesuturi.
Povestea Corinei, pacienta a cărei inimă l-a ”învățat” pe bărbatul căruia i-a fost transplantată să cultive mușcate
Reporter: Care a fost cel mai greu moment din cariera dumneavoastră?
Dr. Carmen Pantiș: Moartea tatălui meu, care a survenit în 2005. Mi-a fost foarte greu să îmi finalizez specialitatea și să pot să fac față în gărzile dificile din Clinica de Terapie Intensivă din Spitalul Clinic Județean de Urgență din Oradea. Doliul patologic pe care l-am trăit m-a bulversat complet și m-a făcut incapabilă să mă mai pot bucura de ceva. Am trăit doi ani un adevărat coșmar.
Reporter: În cariera dumneavoastră, ați avut cazuri care v-au impresionat în mod particular?
Dr. Carmen Pantiș: Da, evident că sunt cazuri care te marchează pe viață. Am avut o pacientă de 40 ani în moarte cerebrală, Corina, adusă de familie cu ambulanța, din Viena. Discuția cu familia a fost cumplită; am obținut acordul și cinci oameni au fost salvați.
Inima doamnei bate în trupul unui tânăr din altă parte a țării. El cultivă mușcate roșii și crește iepurași (pasiunile de o viață ale Corinei).
Dacă aș fi ministrul Sănătății…
Reporter: Ce ați face dacă ați fi ministrul Sănătății?
Dr. Carmen Pantiș: Aș schimba Legea 95/2006 cu o altă lege modernă, actuală, în care să redau Colegiului Medicilor din România dreptul de a fi jucător real în deciziile care se iau în medicina din România, alături de Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Medicul nu ar trebui să fie și nu este funcționar public. Aș face toate demersurile necesare pentru a recâștiga încrederea societății în medici, asistente, personal medical auxiliar și demnitatea medicului în toate mediile sociale.
Reporter: Dacă nu ați fi fost medic, ce meserie ați fi ales?
Dr. Carmen Pantiș: Cred că aș fi putut să devin profesor. Ador să lucrez cu studenții sau să fac cercetare în genetică medicală.
Reporter: Ce sfaturi aveți pentru tinerii studenți la Medicină?
Dr. Carmen Pantiș: Să aleagă medicina dacă sunt cu adevărat atrași de ființa umană, care este atât de fragilă în boală. Să înțeleagă că medicina e o vocație și nu e o simplă profesie – că ești medic 24 de ore din 24, 7 zile din 7 și nu e deloc ușor sa fii competitiv și să fii la înălțime.
Medicina e o pasiune, un mod de a trăi. Este absolut esențial să înveți toată viața. Satisfacțiile morale și fericirea de a-ți vedea pacientul viu, vindecat, sănătos sau măcar ameliorat nu se pot compara cu nimic.
Punctul de pornire al eticii aristoteliene este fericirea. Filosofia consideră ca oamenii sunt creaturi raționale, care iau decizii ce îi conduc spre împlinirea binelui care contează cel mai mult. Ca ființe raționale, fericirea noastră supremă vine din alegerile la care ajungem prin rațiune. Dacă da, dăm tot ce este mai bun din noi pe termen lung, iar dacă ne urmăm calea, fericirea devine un produs secundar.
Henry Nouwen, fost profesor la Harvard, a scris: „Viața noastră este o perioadă scurtă de așteptare, un timp în care tristețea și bucuria se împletesc. Există un fel de tristețe care umbrește toate momentele din viața noastră. În fiecare satisfacție există o conștientizare a limitărilor. În spatele fiecărui zâmbet există o lacrimă. În fiecare îmbrătișare există singurătate. În fiecare prietenie, distanță. Dar această experiență intimă în care fiecare părticică de viață este atinsă de o părticică de moarte, ne poate direcționa dincolo de limitele existenței noastre. Poate face aceasta forțându-ne să privim înainte.„
Medicina este, mai întâi de toate, un angajament moral.
De-a lungul timpului au fost propuse mai multe reconstrucții istorice ale celebrului Jurământ a lui Hippocrate. A existat o congruență fundamentală între medicina creștină și agenda creștină privind valorile medicale. Tradiția medicală occidentală își datorează originile și caracterul unei fuziuni frapante între noțiuni păgâne și noțiuni iudeo-creștine. Dar, mai mult, contextul ambelor ”angajamente” era teist. Un fragment din Jurământ spune:
„Voi prescrie tratamentul pentru binele bolnavilor mei după capacitatea și priceperea mea și niciodată nu voi vătăma pe nimeni. Ca să fiu pe placul cuiva, nu voi prescrie un medicament ucigător și nu voi da un sfat care poate să-i cauzeze moartea.”
Jurământul lui Hippocrate, așa cum îl numim în practica medicală, a devenit oarecum un ”standard al valorilor medicale”, așezat la baza practicii clinice internaționale.
Acest lucru se vede, probabil cel mai clar, în accentul pe care Jurământul îl pune pe sanctitatea vieții umane, interzicerea explicită a uciderii medicale. Se subliniază rolul non-manipulatoriu, existențial al medicinii și se stabilește o distincție categorică între medicină, ca o tehnică de vindecare, și medicină, ca orice altceva.
Corpul medical este, până la urmă, foarte eterogen. El este un ”corpus permixtum” (corp mixt), ca în parabola cu grâul și neghina (cei mai mulți sunt medici adevărați, frecvent extraordinari, dar pot fi și altfel). Este o temă sensibilă.
Partajează acest conținut:
