Decizia nr. 62/2020, publicată în M. Of. nr. 246 din 11 martie 2021
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Art. 55 alin. (4) lit. e) şi art. 29615 lit. e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 76 alin. (4) lit. f) şi art. 142 lit. e) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că sintagma „contravaloarea medicamentelor” cuprinde şi ipoteza decontării contribuţiei personale, respectiv a coplăţii pentru achiziţionarea de medicamente aprobată de ordonatorul de credite pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, în activitate sau pensionari, în temeiul art. 67 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare, şi în condiţiile Hotărârii Guvernului nr. 762/2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare.
Considerente:
[…] 51. Problema de drept cu care se confruntă instanţa de trimitere este aceea de a se stabili dacă decontarea contribuţiei personale la achiziţionarea de medicamente de către personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, reglementată de art. 67 din Legea nr. 567/2004, are sau nu are natură salarială şi, în funcţie de această calificare, dacă este sau nu supusă impozitării, prin raportare la art. 55 alin. (4) lit. e) şi art. 29615 lit. e) din Codul fiscal din 2003, respectiv art. 76 alin. (4) lit. f) şi art. 142 lit. e) din Codul fiscal.
52. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că în încheierea de sesizare nu se regăseşte niciun raţionament juridic care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate şi care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în privinţa aspectelor vizate în cuprinsul întrebării, obiect al sesizării.
53. Dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt lacunare, incomplete sau contradictorii şi nu prezintă un grad ridicat de dificultate, astfel încât instanţa de trimitere trebuie doar să procedeze la o interpretare sistematică şi logico-juridică a textelor legale incidente în cauză. Din această perspectivă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine şi că instanţa de trimitere nu a argumentat dificultatea de interpretare a textelor legale ce fac obiectul sesizării pentru a justifica declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare.
54. Operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor texte legale la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei învestite cu soluţionarea cauzei. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop regulile de interpretare a actelor normative, în condiţiile în care nu se identifică o reală dificultate în interpretarea normelor juridice ce fac obiectul sesizării.
55. Totodată, se mai reţine că mecanismul procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare, neputând fi utilizat doar pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere. Astfel, instanţa supremă trebuie chemată pentru a da o rezolvare de principiu chestiunii de drept a cărei interpretare se reclamă a fi dificilă de către instanţa de sesizare.
56. Instanţa de trimitere, prin modul de formulare a sesizării, impune instanţei supreme soluţionarea pe fond a litigiului sub aparenţa pronunţării unei hotărâri prealabile, finalitatea demersului judiciar reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă fiind acela al împiedicării apariţiei jurisprudenţei neunitare, iar nu acela al aplicării concrete a legii în scopul soluţionării cauzei respective.
57. De asemenea nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, deoarece susţinerile şi apărările părţilor nu vizează problema de drept ce formează obiectul sesizării. Astfel, acţiunea introductivă vizează acordarea sumelor reţinute cu titlu de impozit, contribuţii de asigurări sociale de sănătate, contribuţii de asigurări sociale şi şomaj din contravaloarea medicamentelor decontate, deci vizează ipoteza decontării contribuţiei personale la achiziţionarea de medicamente, fără a se distinge între diferitele modalităţi de decontare – totală (contravaloarea integrală a medicamentelor) sau parţială (contravaloarea contribuţiei personale, respectiv coplata). Or, întrebarea formulată de instanţa de trimitere antamează exclusiv ipoteza coplăţii la achiziţionarea acestora (decontare parţială), în încheierea de sesizare nefiind regăsit niciun raţionament juridic care să justifice soluţionarea pe fond a cauzei de lămurirea acestei chestiuni. În lipsa argumentaţiei juridice din partea instanţei de trimitere care să justifice legătura dintre problema de drept sesizată şi soluţionarea pe fond a cauzei, raportat la cadrul procesual astfel cum a fost conturat prin acţiunea introductivă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine ca nefiind îndeplinită condiţia referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.
58. În plus, instanţa de trimitere nu a expus motivele pentru care a apreciat că este îndeplinită această condiţie, ci doar a afirmat că soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, în apel, depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. Or, conform art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, „Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.
59. În considerarea argumentelor expuse se reţine că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unor chestiuni de drept dificile, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
