Decizia nr. 28/2020, publicată în M. Of. nr. 49 din 15 ianuarie 2021
Soluția: Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti cu privire la următoarea problemă de drept:
Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 17 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, în sensul de a se stabili instanţa competentă din punct de vedere material procesual de a soluţiona apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în litigiile având ca obiect anularea deciziilor de instituire a carantinei emise de direcţia de sănătate publică.
Considerente:
[…]68. Hotărârile judecătoreşti definitive, anexate memoriului de recurs, deşi într-un număr relativ redus, conturează existenţa unei practici judiciare neunitare, legată de modul de interpretare a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 136/2020, sub aspectul instanţei competente material să soluţioneze apelurile declarate împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii asupra acţiunilor având ca obiect anularea deciziilor de instituire a carantinei emise de direcţiile de sănătate publică. Chestiunea competenţei materiale în soluţionarea acestor cereri de apel a fost tranşată diferit, pe calea regulatorului de competenţă, o parte dintre aceste hotărâri stabilind competenţa de soluţionare, în calea de atac, în favoarea secţiei civile din cadrul tribunalului, iar altele, în favoarea secţiei/completului de contencios administrative şi fiscal din cadrul tribunalului.
69. La data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, 16 septembrie 2020, cu soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit verificărilor proprii, proiectul de modificare a Legii nr. 136/2020 – la care se face trimitere şi în cuprinsul actului de sesizare – cuprindea şi modificarea dispoziţiilor art. 17 alin. (8), fusese adoptat de Parlament şi trimis, spre promulgare, Preşedintelui României, la 7 septembrie 2020.
70. Ulterior sesizării de faţă, dispoziţiile legale care au generat practică neunitară au fost modificate prin Legea nr. 210/2020 pentru modificarea Legii nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 28 septembrie 2020, şi, în temeiul art. III din această lege, a fost republicată Legea nr. 136/2020, în acelaşi număr al Monitorului Oficial al României, Partea I.
71. Astfel, art. I pct. 3 din Legea nr. 210/2020 prevede că art. 17 alin. (8) din Legea nr. 136/2020 se modifică şi va avea următorul cuprins: „Apelul se soluţionează de secţia civilă a tribunalului într-un termen ce nu va depăşi 24 de ore de la data sesizării instanţei, prevederile alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător”.
72. De asemenea, art. II din acelaşi act normativ prevede că „Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile şi proceselor în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a acesteia. Dosarele se trimit, de urgenţă, pe cale administrativă, secţiilor devenite competente să le judece potrivit prezentei legi”.
73. În acest nou context normativ, problema de drept care a generat practică neunitară a fost rezolvată prin intervenţia legiuitorului care, prin adoptarea Legii nr. 210/2020, a stabilit, în mod expres, că „apelul se soluţionează de secţia civilă a tribunalului. . .”. Prin urmare, prin intervenţia legiuitorului a fost eliminat riscul pronunţării unor hotărâri judecătoreşti diferite prin aplicarea aceloraşi norme juridice unor situaţii de fapt identice sau similare, aşa încât nu se mai poate susţine că, la data pronunţării asupra cererii de recurs în interesul legii, este îndeplinită condiţia existenţei unor probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, care să susţină şi să justifice intervenţia instanţei supreme pe calea recursului în interesul legii.
74. De asemenea, în raport cu dispoziţiile tranzitorii proprii ale Legii nr. 210/2020, prin care legiuitorul instituie norme de competenţă materială de imediată aplicare, analiza condiţiei de admisibilitate a sesizării de faţă poate fi privită şi din perspectiva interesului soluţionării recursului în interesul legii, deoarece decizia pronunţată în cadrul acestui mecanism trebuie să fie aptă a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, adică de a produce efectele juridice scontate de legiuitor.
75. În acest sens, este de observat că, potrivit art. 518 din Codul de procedură civilă, efectele deciziei în interesul legii se produc până la data modificării dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării.
76. Rezultă, aşadar, că legiuitorul a recunoscut efecte temporare deciziei prin care s-a soluţionat, anterior, un recurs în interesul legii, în ipoteza în care, ulterior pronunţării şi publicării acesteia, a intervenit o modificare a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată într-un sens care lămureşte chestiunea pusă în discuţie şi face ca aceasta să nu mai subziste, prin raportare la noua reglementare.
77. Cum până la data soluţionării recursului în interesul legii problema de drept care a constituit obiect al sesizării a fost dezlegată prin lege, ea nu mai poate face obiectul examinării într-un asemenea cadru, căci voinţa legiuitorului a fost exprimată în mod explicit, neechivoc, dispoziţiile modificatoare ale legii referitoare la normele de competenţă materială privind stabilirea instanţei competente să soluţioneze apelul declarat împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie, în litigiile având ca obiect anularea deciziilor individuale de instituire a carantinei, emise de direcţiile de sănătate publică, fiind aplicabile şi proceselor în curs de soluţionare, potrivit dispoziţiilor tranzitorii înscrise în art. II din Legea nr. 210/2020.
78. Prin urmare, chestiunea de drept pusă în discuţie, chiar dacă a existat la data sesizării, nu mai subzistă la data soluţionării acesteia, ca urmare a modificării dispoziţiei legale care a generat jurisprudenţa neunitară.
79. Cum chestiunea de drept care constituie obiectul sesizării instanţei supreme a fost lămurită pe cale legislativă, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că nu mai sunt elemente care să justifice examinarea practicii judiciare neunitare la care s-a făcut referire şi că lipseşte una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei decizii de unificare a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti.
80. Aşadar, potrivit art. 517 alin. (1) cu referire la art. 515 din Codul de procedură civilă, se constată că cerinţa legală referitoare la existenţa unei probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti nu mai subzistă, sesizarea devenind inadmisibilă.
Aceastădecizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
