Decizii ÎCCJ | Comunicarea informaţiilor de interes public în format electronic se realizează contra cost sau gratuit?

Decizia nr. 19/2020, publicată în M. Of. nr. 1192 din 8 decembrie 2020

Considerente:

[…] 36. Pentru a se putea identifica lipsa de unitate a jurisprudenţei este necesar ca hotărârile judecătoreşti analizate să se circumscrie obiectului sesizării, cerinţă care nu este îndeplinită în cauză.

37. Cu titlu prealabil, este de observat că autorul sesizării nu a analizat în concret condiţia de admisibilitate a recursului în interesul legii referitoare la existenţa practicii neunitare, ci a făcut doar o referire generică cu privire la apariţia celor două orientări jurisprudenţiale şi cu privire la inexistenţa unui punct de vedere unitar în legătură cu chestiunea supusă dezlegării.

38. De asemenea, tot cu caracter prealabil, în vederea verificării cerinţei menţionate mai sus, se impune identificarea prevederilor legale ale căror interpretare şi clarificare sunt necesare în vederea unificării practicii judiciare, constatând că obiectul recursului în interesul legii, astfel cum a fost formulat de către subiectul de sezină, nu conţine o asemenea precizare.

39. Din cercetarea celor două orientări de practică judiciară, astfel cum au fost acestea prezentate în sesizare, rezultă că se are în vedere modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 544/2001.

40. Sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, constând în dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii, se constată că autorul sesizării a transmis instanţei supreme, împreună cu hotărârea de sesizare, un număr de nouă hotărâri judecătoreşti.

41. Dintre acestea, două (Decizia nr. 767/R/2019 din 1 octombrie 2019 a Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 489 din 11 aprilie 2019 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal) reflectă prima orientare de practică, iar patru (Decizia nr. 60/R/2019 din 22 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Sentinţa nr. 436 din 2 martie 2017 a Tribunalului Satu Mare – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Sentinţa nr. 94 din 14 februarie 2017 a Tribunalului Mureş – Secţia contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia nr. 491/R din 14 iulie 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal) reflectă cea de-a doua orientare.

42. De asemenea au mai fost ataşate alte trei hotărâri judecătoreşti (Sentinţa nr. 1.178 din 22 noiembrie 2016 a Tribunalului Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Sentinţa nr. 1.920 din 30 octombrie 2015 a Tribunalului Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia nr. 465 din 18 martie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal), care însă privesc o problemă de drept diferită de cea supusă unificării, respectiv comunicarea informaţiilor la care face referire art. 5 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 şi pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres o modalitate specială şi derogatorie de comunicare a informaţiilor respective. Astfel, în toate cele trei hotărâri judecătoreşti (nefiind lipsit de semnificaţie nici faptul că primele două provin de la aceeaşi instanţă şi chiar de la acelaşi complet de judecată), referirea la obligaţia ce incumbă părţii în baza art. 9 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, de a achita contravaloarea serviciului de copiere a documentelor solicitate, are caracter tangenţial şi conjunctural, în contextul analizei refuzului justificat al autorităţii de a comunica respectivele informaţii publice.

43. Raportat la aceste hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cerinţa de admisibilitate ca problemele de drept care formează obiectul recursului în interesul legii să fi fost soluţionate diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive nu este îndeplinită.

44. Astfel, se observă că din cele nouă hotărâri ataşate sesizării două hotărâri sunt sentinţele aferente deciziilor deja ataşate, iar trei hotărâri privesc o problemă de drept nerelevantă din perspectiva obiectului recursului în interesul legii supus analizei de faţă; pentru a identifica lipsa de unitate a jurisprudenţei, concretizată, aşadar, numai prin hotărâri judecătoreşti definitive, este necesar ca practica judiciară analizată să se circumscrie obiectului recursului în interesul legii, ca în conţinutul hotărârilor prezentate ca suport al recursului în interesul legii să se identifice în mod concret dispoziţia sau reglementarea legală analizată şi silogismul de interpretare al acestei dispoziţii care, în final, a dus la aplicarea neunitară a aceluiaşi text de lege.

45. Or, trei hotărâri judecătoreşti se referă la comunicarea informaţiilor la care face referire art. 5 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 şi pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres o modalitate specială şi derogatorie de comunicare a informaţiilor respective, iar nu la furnizarea informaţiilor de interes public, conform art. 9 alin. (1), în coroborare cu art. 7 alin. (3) din aceeaşi lege.

46. De asemenea nu poate fi promovat recursul în interesul legii atunci când problema de drept a primit o soluţionare diferită în studii doctrinare de specialitate sau dacă este relevată în cadrul unor dezbateri în care judecătorii sunt consultaţi şi îşi exprimă părerea în legătură cu interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale.

47. Din analiza înscrisurilor ataşate sesizării se constată că majoritatea punctelor de vedere exprimate sunt teoretice, fiind exprimate în cadrul corespondenţei administrative purtate între instanţe sau în cadrul şedinţelor de unificare a practicii judiciare, iar nu în cuprinsul unor hotărâri judecătoreşti ca atare (aşa cum s-a arătat la cap. IV din prezenta decizie, 10 din cele 15 curţi de apel au exprimat un punct de vedere exclusiv teoretic, deoarece nu au identificat practică judiciară relevantă în legătură cu problema în discuţie).

48. În plus, chiar trecând peste lipsa evidenţierii unei practici judiciare neunitare răspândite, din sintetizarea punctelor de vedere teoretice exprimate de către curţile de apel a reieşit că din cele 15 curţi de apel 12 au subscris celei de a doua orientări a practicii judiciare, similar autorului sesizării, astfel că riscul de a se dezvolta pe viitor o astfel de practică neuniformă este redus şi nerelevant la acest moment, din perspectiva admisibilităţii sesizării formulate.

49. Cu alte cuvinte, nu se poate constata că problema de drept care face obiectul recursului în interesul legii a fost soluţionată diferit, prin raportarea acestui set de jurisprudenţă la cel care reflectă prima orientare, astfel încât această condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii nu este îndeplinită.

50. Or, una dintre condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, instituită prin art. 515 din Codul de procedură civilă şi enunţată, de altfel, şi în art. 514 din acelaşi cod, se referă tocmai la soluţionarea diferită a unor probleme de drept de către instanţele judecătoreşti, care să necesite antrenarea mecanismului recursului în interesul legii pentru a unifica o practică divergentă existentă. Aceasta pentru că scopul instituţiei juridice în discuţie este să unifice „practica”, adică ceea ce poate fi calificat drept „deprindere, obicei, rutină”, fiind excluse cazurile izolate şi fiind în competenţa exclusivă a instanţei supreme să aprecieze dacă este vorba sau nu de o practică neunitară.

51. Cum în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei jurisprudenţe divergente cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării, recursul în interesul legii apare ca fiind inadmisibil.

Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.