Decizia nr. 11/2020, publicată în M. Of. nr. 728 din 12 august 2020
Soluția: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii asupra următoarei probleme de drept: „dreptul reclamanţilor (judecători şi asistenţi judiciari) de a beneficia de indemnizaţii de încadrare brute lunare calculate în raport cu coeficienţii de multiplicare 19,00-23,00 prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T”.
Considerente:
[…] 31. (…) îndeplinirea cerinţei de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă presupune ataşarea unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care să fi fost soluţionată diferit această chestiune de drept şi care, ca atare, să fi fost pronunţate în cauze în care reclamanţii (judecători şi asistenţi judiciari) să fi pretins să li se recunoască dreptul ca la calculul indemnizaţiilor de încadrare brute lunare să fie utilizaţi coeficienţii de multiplicare 19,00-23,00 [pe care art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 îl prevedea numai pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.CO.T.].
32. Din această perspectivă, cerinţa de admisibilitate desprinsă din dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă nu este întrunită, deoarece hotărârile judecătoreşti definitive ataşate recursului în interesul legii nu relevă, în realitate, o tranşare divergentă asupra existenţei dreptului la coeficienţii de multiplicare 19,00-23,00 prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, drept a cărui recunoaştere să fi fost pretinsă de către judecători şi asistenţi judiciari, prin revendicarea, pentru ei înşişi, a unui beneficiu pe care legea îl acorda exclusiv procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.; o atare concluzie rezultă din prezentarea divergenţei jurisprudenţiale în cuprinsul recursului în interesul legii.
33. Potrivit art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în forma anterioară Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă”. De asemenea, potrivit art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare brută lunară potrivit coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi, după caz, la lit. A din anexă, nr. crt. 28-31, în raport cu vechimea în funcţii juridice.”
34. Titularul sesizării are în vedere un anumit reper de calcul al acestei indemnizaţii, care nu este niciunul dintre cele la care trimit art. 3 alin. (1) şi art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, citate anterior, ci un element salarial despre care se susţine în sesizare că este revendicat de către reclamanţi, respectiv coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. În acest context, finalitatea reală a sesizării rezidă în pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra dreptului reclamanţilor (judecători şi asistenţi judiciari) de a beneficia chiar de coeficienţii de multiplicare 19,00-23,00 prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., iar calcularea indemnizaţiei de încadrare brute lunare ar fi un simplu demers administrativ ulterior, în ipoteza în care s-ar tranşa, prin decizia de faţă, în sensul îndreptăţirii judecătorilor şi asistenţilor judiciari la coeficienţii de multiplicare 19,00-23,00 prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.
35. Chestiunea de drept enunţată anterior este reflectată de hotărârile pe care titularul sesizării le-a încadrat în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, prin care acţiunile reclamanţilor au fost respinse, în considerarea faptului că acordarea coeficienţilor de multiplicare 19,00-23,00 prevăzuţi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. este realizată în considerarea nivelului parchetului unde funcţionează aceştia, respectiv în structuri organizate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-a considerat, în consecinţă, că stabilirea aceloraşi reguli de salarizare pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. întocmai ca şi pentru procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apare ca legitimă şi justificată.
36. În schimb, hotărârile prin care acţiunile reclamanţilor au fost admise, încadrate de către titularul sesizării în prima orientare jurisprudenţială, nu relevă aceeaşi chestiune de drept, întrucât instanţele care s-au pronunţat astfel nu s-au raportat în mod direct la salarizarea procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., ci au avut în vedere aceeaşi categorie de personal ca reclamanţii.
În motivarea acestor din urmă hotărâri s-a constatat că în cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie” existau la 9 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) judecători în funcţie care îndeplineau aceleaşi condiţii de vechime ca reclamanţii şi care obţinuseră, în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, dreptul de a pune în executare obligaţii salariale identice celor pretinse de reclamanţi.
Din acest considerent, instanţele care au admis acţiunile au apreciat că indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor trebuie stabilită la nivelul celei de care beneficiau alţi judecători, ca urmare a hotărârilor judecătoreşti anterioare, şi care reprezenta nivelul maxim aflat în plată, în aplicarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.
37. În raţionamentul juridic expus în motivarea soluţiei de admitere a cererilor reclamanţilor, este lipsit de relevanţă elementul salarial ce a condus, în aprecierea instanţelor, la conturarea unei indemnizaţii de încadrare la nivelul maxim, în cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea reclamanţii; mai mult, argumentaţia ar fi fost aceeaşi şi în cazul altor componente ale indemnizaţiei de încadrare sau ale salariului de bază, dată fiind finalitatea aplicării normelor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, anume aceea a asigurării, în cadrul instituţiei, a indemnizaţiei de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată.
38. Aşadar, prin hotărârile judecătoreşti din prima orientare jurisprudenţială nu s-a tranşat dacă reclamanţii judecători sunt îndreptăţiţi la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., precum în cazul hotărârilor din cea de-a doua orientare, ci s-a făcut doar aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizaţiei de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea.
39. Faţă de cele expuse, se constată că hotărârile judecătoreşti ataşate memoriului nu relevă tranşarea aceleiaşi chestiuni de drept, iar împrejurarea că atât instanţele care au admis cererile reclamanţilor, cât şi cele care le-au respins s-au raportat şi la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 nu infirmă această concluzie.
Argumentul nediscriminării a fost avut în vedere în hotărârile din prima orientare jurisprudenţială pentru asigurarea egalizării salariale în interiorul profesiei, respectiv între judecători, în timp ce în hotărârile din cea de-a doua orientare jurisprudenţială a fost invocat în legătură directă cu coeficienţii de multiplicare 19,00-23,00 prevăzuţi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, comparându-se statutul salarial al judecătorilor reclamanţi cu cel al procurorilor din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
40. Nu în ultimul rând, trebuie reamintit că instanţele care au admis cererile reclamanţilor au făcut doar aplicarea unor dispoziţii legale, considerate a fi incidente în speţă, iar această împrejurare este prin ea însăşi suficientă pentru a releva inadmisibilitatea sesizării de faţă.
41. De aceea, chiar dacă în jurisprudenţa sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procedează la redefinirea obiectului sesizării, în cauza de faţă o atare operaţiune nu este utilă, deoarece recursul în interesul legii formulat nu urmăreşte obţinerea interpretării unitare a unor dispoziţii legale, ci aduce în dezbatere modalitatea în care acestea se aplică.
42. Obiectul sesizării, în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, nu poate privi decât una sau mai multe dispoziţii legale interpretate în mod diferit. Premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o prevedere legală conţine reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a contrario, nu sunt asigurate aceste premise când sesizarea vizează aplicarea unei dispoziţii legale neechivoce la elemente de fapt ale cauzei, respectiv modalitatea în care judecătorii extrag esenţa unei dispoziţii cu caracter general şi impersonal şi o aplică diverselor cazuri concrete. Revine instanţelor de judecată rolul de a realiza o aplicare cazuală, care presupune studiul circumstanţelor particulare ale cererii, iar apoi calificarea ei juridică şi, ulterior, pentru emiterea actului jurisdicţional final, aplicarea normei de drept incidente.
43. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzelor respective, un asemenea atribut intrând şi fiind necesar să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.
44. Hotărârile indicate la paragraful 42 al deciziei de faţă nu au fost pronunţate în cauze în care reclamanţii să îşi fi întemeiat în drept cererile de chemare în judecată doar pe dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în măsura în care s-a făcut referire şi la această normă; dimpotrivă, cauza acţiunilor este mult mai complexă.
45. Astfel, reclamanţii, susţinând că, în cadrul aceleiaşi funcţii ocupaţionale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferenţe de drepturi salariale faţă de indemnizaţiile care se cuveneau procurorilor D.N.A şi D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea; aşadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispoziţiile din ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, dar şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate şi pe Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanţi, potrivit căreia coeficienţii de multiplicare în discuţie ar fi fost deja recunoscuţi altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele au examinat discriminarea reglementărilor succesive şi au statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată.
46. Or, aplicarea coroborată a tuturor dispoziţiilor legale incidente reprezintă rolul exclusiv al judecătorului care soluţionează litigiul, potrivit art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motiv pentru care, şi din această perspectivă, sesizarea de faţă este inadmisibilă.
Această decizie este cuprinsă în Buletinul Jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – culegere de decizii pe anul 2020.
