Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit, printr-o decizie dată miercuri, că mutarea, fără consimțământul acestuia, a unui judecător la o altă instanță sau între două secții ale aceleiași instanțe poate aduce atingere principiilor inamovibilității și independenței magistraților. Hotărârea a fost pronunțată în cazul unui judecător polonez, mutat la o altă secție a aceleiași instanțe. Potrivit Curții, ordonanța prin care o instanță, care se pronunță în ultim grad și în complet de judecător unic, a respins calea de atac formulată de un judecător care a fost mutat împotriva voinței sale trebuie considerată neavenită dacă numirea acestui judecător unic a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale privind instituirea și funcționarea sistemului judiciar în cauză.
Conform actelor de la dosarul CJUE, un judecător din cadrul unui tribunal regional polonez a fost transferat, în 2018, la o altă secție a acestei instanțe. Magistratul a introdus împotriva acestei decizii o contestație la Consiliul Național al Magistraturii din Polonia, care a constatat că nu era necesară pronunțarea asupra fondului.
Ulterior, judecătorul a atacat rezoluția la Curtea Supremă și a cerut recuzarea tuturor judecătorilor Curții care își desfășurau activitatea în Camera de control extraordinar și cauze publice a acestei instanțe, chemată în principiu să se pronunțe asupra acestei căi de atac. El a susținut că, din cauza modalităților numirii lor, membrii acestei camere nu prezentau garanțiile de independență și de imparțialitate necesare.
La 8 martie 2019, cu puțin timp înainte de începutul ședinței Camerei civile a Curții Supreme, chemată să se pronunțe asupra cererii de recuzare sus-menționate, un magistrat, A.S., pronunțându-se în complet de judecător unic al Camerei de control, fără a dispune de dosar și fără să îl asculte pe judecătorul mutat de la o secție la alta, a dat o ordonanță prin care a respins pe motiv de inadmisibilitate calea de atac formulată de acesta din urmă.
Ce a decis CJUE
În hotărârea pronunțată astăzi Curtea amintește mai întâi că principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale1 și care, în prezent, este enunțat de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Curtea a subliniat că o instanță de drept comun poloneză precum un tribunal regional, la care magistratul în cauză este repartizat în calitate de judecător, poate fi chemată să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii și că aceasta face parte, prin urmare, în calitate de „instanță”, în sensul definit de acest drept, din sistemul polonez de căi de atac în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”. Pentru a garanta că o asemenea instanță este în măsură să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă în acest mod, prezervarea independenței acesteia este primordială.
Potrivit Curții, mutarea unui judecător fără consimțământul acestuia la o altă instanță sau între două secții ale aceleiași instanțe este potențial de natură să aducă atingere principiilor inamovibilității și independenței judecătorilor. Astfel, o asemenea mutare poate constitui un mijloc de exercitare a unui control asupra conținutului deciziilor judiciare întrucât este susceptibilă nu numai să afecteze întinderea atribuțiilor magistraților în cauză și examinarea dosarelor care le-au fost încredințate, ci și să aibă consecințe notabile asupra vieții și a carierei acestora și pe această cale să producă efecte analoge celor ale unei sancțiuni disciplinare.
În acest context, Curtea precizează că cerința independenței judecătorilor impune ca regimul aplicabil mutării judecătorilor fără consimțământul acestora să prezinte, ca și în cazul normelor în materie disciplinară, în special garanțiile necesare pentru a se evita orice risc ca această independență să fie pusă în pericol prin intervenții externe directe sau indirecte. Astfel, chiar și atunci când asemenea măsuri de mutare în lipsa consimțământului sunt adoptate, precum în contextul cauzei principale, de președintele instanței de care aparține judecătorul vizat de acestea în afara cadrului regimului disciplinar aplicabil judecătorilor, este necesar ca măsurile respective să nu poată fi decise decât pentru motive legitime, legate în special de o repartizare a resurselor disponibile care permit să se asigure o bună administrare a justiției, iar asemenea decizii să poată fi contestate în justiție, în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate de cartă, mai ales dreptul la apărare.
Curtea se pronunță în final cu privire la aspectul dacă, având în vedere împrejurările în care a intervenit numirea lui A. S., se poate considera că acest judecător reprezintă o „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul dreptului Uniunii”. Curtea arată în această privință că, privite împreună, împrejurările respective sunt, sub rezerva aprecierilor finale care sunt în sarcina instanței de trimitere, de natură să poată să conducă, pe de o parte, la concluzia că numirea judecătorului în cauză a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale ale procedurii de numire a judecătorilor la Curtea Supremă, care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea sistemului judiciar polonez.
Pe de altă parte, și sub aceeași rezervă, toate împrejurările menționate pot deopotrivă să determine instanța de trimitere să concluzioneze că condițiile în care a intervenit în acest mod numirea judecătorului în cauză au pus în pericol integritatea rezultatului la care a condus procesul de numire în discuție în litigiul principal, contribuind la nașterea în percepția justițiabililor a unor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea acestui judecător în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă, precum și a unei lipse a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestuia, de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire acestor justițiabili într-o societate democratică și într-un stat de drept.
În cazul în care instanța de trimitere ajunge la asemenea concluzii, va fi necesar să se considere că condițiile în care a intervenit în acest mod numirea judecătorului în cauză erau în speță de natură să excludă posibilitatea ca acesta, în complet de judecător unic, să constituie o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, și, astfel, să îl împiedice să se pronunțe, într-un asemenea complet, cu privire la o măsură de mutare, în lipsa consimțământului, a unui judecător care poate fi chemat să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii. În acest caz, în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii, ordonanța în litigiu ar trebui să fie considerată ca fiind neavenită, fără ca vreo dispoziție de drept național să se poată opune acestei constatări.
Pe baza acestor considerații, Curtea concluzionează că o instanță națională sesizată cu o cerere de recuzare formulată în cadrul unei căi de atac prin intermediul căreia un judecător în funcție în cadrul unei instanțe susceptibile să interpreteze și să aplice dreptul Uniunii contestă o decizie prin care a fost mutat fără consimțământul său are obligația, atunci când o asemenea consecință este indispensabilă având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii, să considere că este neavenită o ordonanță prin care o instanță care se pronunță în ultim grad și în complet de judecător unic a respins calea de atac respectivă, dacă din ansamblul condițiilor și al împrejurărilor în care s-a desfășurat procesul de numire a acestui judecător unic reiese că numirea a intervenit cu încălcarea vădită a normelor fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea sistemului judiciar în cauză și că integritatea rezultatului la care a condus acest proces este pusă în pericol, generând îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului în cauză, astfel încât ordonanța menționată nu poate fi considerată că emană de la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege.
DOCUMENT – Hotărârea CJUE în cauza C-487/19, W. Z. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire):
