Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a transmis, miercuri, punctul său de vedere referitor la un recurs în interesul legii care vizează instanțele ce pot soluționa cazuri de obligare a Jandarmeriei la plata unor drepturi salariale către militarii angajați ai acestei instituții. În răspunsul său la solicitarea ÎCCJ, Parchetul General susține orientarea jurisprudențială conform căreia soluționarea acestor cauze este de competența secţiilor sau completurilor specializate în materia conflictelor de muncă din cadrul tribunalelor.
Punctul de vedere al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost formulat în următoarea problemă de drept ce formează obiectul sesizării cu recurs în interesul legii formulată de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanța:
„Interpretarea art. 382 lit. h) și art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, a art. 1 lit. p) teza I din Legea nr. 62/2011 a dialogului social și a art. 23 alin. (1) și (6) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, urmând a statua căror secții sau completuri specializate in cadrul tribunalelor le aparține competența materială funcțională de soluționare în primă instanță a cauzelor având ca obiect obligarea instituțiilor publice din cadrul Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul militar al acestora: celor specializate în materia conflictelor de muncă sau celor specializate în materia contenciosului administrativ.”
În cuprinsul actului de sesizare, Colegiul de Conducere al Curții de Apel Constanța a arătat că, sub regimul O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în cadrul soluţionării unor conflicte de competenţă, instanţele s-au pronunţat în mod neunitar asupra problemei competenței materiale procesuale de soluţionare a cauzelor în care personalul militar al Jandarmeriei Române a solicitat obligarea unor instituţii publice din cadrul Jandarmeriei Române (unitatea militară în cadrul căreia au funcționat și instituţii ierarhic superioare) la plata unor drepturi salariale: unele instanţe au stabilit competenţa secțiilor sau completurilor specializate în materia conflictelor de muncă, în vreme ce alte instanțe au stabilit competența celor specializate în materia contenciosului administrativ.
Parchetul General a apreciat că prima orientare de jurisprudenţă este în litera şi spiritul legii.
Extrase din punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție:
– Întrucât Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare conţine prevederi speciale referitoare la competența instanţelor de contencios administrativ de a soluționa litigii privind raportul de serviciu al militarilor doar în privinţa contestațiilor îndreptate împotriva actelor de sancționare disciplinară, competența instanțelor de drept comun în soluționarea conflictelor de muncă având ca obiect plata unor drepturi salariale a fost stabilită prin aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. p) și art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, modificată și completată, art. 1 alin. (2), art. 266, art. 269 alin. (1) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, republicat,modificat şi completat şi a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată şi completată.
– În paragraful 57 al deciziei nr. 5 din 5 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, pentru a determina competența materială de soluționare a litigiilor vizate de sesizarea de recurs în interesul legii, instanța supremă a aplicat două criterii: natura juridică a ajutorului solicitat (criteriul principal) și calitatea reclamantului (criteriul subsidiar), iar în paragraful 62 a observat că dreptul în discuție este asociat prestării unei anumite activități în temeiul unui raport de muncă sau de serviciu. Având în vedere calificarea dreptului disputat și aplicând criteriul subsidiar (calitatea reclamantului, de salariat sau de funcționar public), în considerentele 65 și 69 ale acestei decizii, instanța supremă a stabilit competența instanțelor de contencios administrativ prin aplicarea dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 (în vigoare la data pronunțării acestei decizii) atunci când solicitantul a avut calitatea de funcționar public, întrucât drepturile în discuție au derivat dintr-un raport de serviciu în care s-au aflat părțile.
– În considerentele 100 – 104 ale deciziei nr. 23 din 12 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, făcându-se trimitere la dispozitivul și considerentele deciziei nr. 10 din 16 aprilie 2018, în care s-a demonstrat că militarii reprezintă o categorie aparte de funcționari publici, precum și la considerentul 26 al deciziei nr. 34 din 9 februarie 2016 pronunțată de Curtea Constituțională prin care s-a constatat că Legea nr. 188/1999 reprezintă cadrul general pentru funcționarii publici, precizându-se în mod clar faptul că militarii sunt o categorie specială de funcționari publici, s-a concluzionat că, atât militarii, astfel cum sunt prevăzuți la art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, cât și militarii aflați în misiune în afara granițelor țării, prevăzuți de art. 9 din aceeași ordonanță sunt o categorie specială de funcționari publici, iar raporturile acestora cu unitatea angajatoare sunt raporturi de serviciu.
În considerarea acestei calificări a raporturilor de serviciu, s-a concluzionat în sensul că dreptul comun aplicabil este Legea nr. 188/1999.
– În actuala reglementare, competenţa materială procesuală de soluționare a litigiilor având ca obiect drepturile bănești solicitate personalul militar având statutul de cadre militare (ofițeri, maiștri militari și subofițeri) din Jandarmeria Română nu mai poate fi stabilită în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului prin aplicarea dispoziţiilor art. 536 din Codul administrativ, chiar dacă aceste din urmă prevederi legale au o redactare identică fostului art. 109 din Legea nr. 188/1999, aplicat în jurisprudenţa de unificare anterioară pentru a statua asupra competenței.
– Întrucât în Legea nr. 550/2004 nu a fost reglementată expres o competenţă specială de soluţionare a acestor litigii, iar Legea nr. 80/1995 stabilește, în art. 3511 alin. (3), art. 3512 şi art. 3514 (texte introduse prin Legea nr. 101/2019) competenţa instanţelor de contencios administrativ exclusiv în privinţa sancționării disciplinare a cadrelor militare, normele de competenţă fiind de strictă interpretare şi aplicare, competenţa de soluţionare a litigiilor vizate de autorul recursului în interesul legii se stabilește în favoarea instanţelor de drept comun în materia conflictelor şi litigiilor de muncă, având în vedere, pe de o parte, vocația Codului muncii, de a constitui dreptul comun aplicabil şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conțin dispoziţii specifice derogatorii, inclusiv raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective, precum şi definiția cuprinzătoare dată conflictului individual de muncă prin art. 1 lit. p) teza I din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, în această noțiune fiind incluse şi conflictele care privesc drepturile şi obligaţiile ce decurg din raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici.
DOCUMENT – Punctul de vedere formulat de Ministerul Public în problema de drept ce formează obiectul sesizării cu recurs în interesul legii formulată de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanța:
