Titlul problemei de drept: Admisibilitatea probelor noi în apel.
- Materia: drept civil
- Subcategoria: alte tipuri de cereri
- Obiect ECRIS: apel
- Acte normative incidente: art. 254 alin. (1) și alin. (2), art. 476, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ.
- Cuvinte cheie: probe noi, apel.
Opinia Institutului Naţional al Magistraturii:
Această temă a fost discutată anterior în cadrul Întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, ce a avut loc la Cluj, în perioada 13-14 octombrie 2016.
Opinia I.N.M. asupra temei menționate, expusă la întâlnirea anterioară, însușită în majoritate de către participanți, este următoarea:
În noțiunea de probe noi ce pot fi încuviințate în apel se includ nu numai probele propuse în fața primei instanțe și care au fost respinse pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din art. 255 și art. 258 C. proc. civ., dar și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe. Această soluție este impusă cu precădere de dispozițiile art. 476, art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ., fără a i se putea opune prevederile art. 254 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele argumente punctuale:
1. Din cuprinsul art. 476 alin. (2), art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ. rezultă cu claritate că în apel pot fi propuse probe noi. În absența oricărei distincții a textului legal se înțelege că se circumscriu acestei categorii și probele care nu au fost propuse în fața primei instanțe. A considera că numai anumite dovezi pot fi considerate probe noi (cu excluderea celor care nu au fost propuse în termen în fața primei instanțe), reprezintă așadar o nuanțare, ce înfrânge regula de interpretare unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă și care conduce la o restrângere nejustificată a sferei acestora, de natură să afecteze caracterul devolutiv al apelului.
Mai exact, dacă s-ar considera că, urmare a decăderii, probele care nu au fost propuse în fața primei instanțe nu ar putea fi formulate în apel, ar însemna că, în afara situației excepționale în care s-ar admite repunerea în termen a părții (instrument procedural, în cazul dat, cu valențe mai degrabă teoretice și care, în plus, ridică serioase probleme de compatibilitate semantică cu ideea de probe noi, atare dovezi fiind mai degrabă expresia dreptului de a propune probe în fața primei instanțe și nu a unui drept de a propune probe noi în apel), în apel ar putea fi administrate cu titlu de probe noi numai acele dovezi care au fost propuse în fața primei instanțe și au fost respinse pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din art. 255 și art. 258 C. proc. civ. Având un caracter devolutiv, apelul presupune o nouă judecată în fond, ceea ce reclamă o abordare cuprinzătoare și a probatoriului ce poate fi administrat. În acest sens trebuie înțeleasă facultatea instanței de a reface, completa și administra probe noi în apel [art. 479 alin. (2) C. proc. civ.].
2. Este adevărat că, potrivit art. 254 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., probele care nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare nu mai pot fi invocate în cursul procesului, sub sancțiunea decăderii. Însă o atare sancțiune se aplică, potrivit art. 254 alin. (1) C. proc. civ., numai în măsura în care prin „lege nu se dispune altfel”. Dispozițiile din materia apelului îngăduie însă în mod expres părților să propună probe noi, astfel că se conturează existența unei excepții de la regula instituită de art. 254 C. proc. Civ.
3. Nu trebuie minimalizate consecințele abordării limitate a noțiunii de probe noi asupra recursului. Este cunoscut că în recurs pot fi primite numai înscrisuri noi, așa cum prevede art. 492 C. proc. civ. Dacă interpretarea acestui articol s-ar realiza tot prin 51 prisma art. 254 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., ar urma ca și sfera înscrisurilor ce pot fi depuse în recurs să fie considerabil limitată față de cea îndeobște acceptată în prezent în practica judiciară.
În concluzie, opinia I.N.M. este aceea de menținere a punctului de vedere exprimat anterior, respectiv acela de admisibilitate a probelor noi în apel. În unanimitate, participanții au apreciat că nu se impune reluarea votării punctului de vedere anterior exprimat.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel – Timișoara, 5-6 martie 2020.
Partajează acest conținut:
