Titul problemei de drept: Procedura de reunire a cauzelor. Modalitatea de dezînvestire a unității de parchet căreia nu îi revine competența de soluționare a cauzei reunite: dacă este necesară dispunerea unei soluții de declinare sau dosarul se poate înainta şi administrativ, pentru ca parchetul competent să aprecieze asupra reunirii (PCA Cluj)
Autorul întrebării nu indică soluții din practică.
În opinia noastră, trebuie observată întâi diferența esențială dintre cele două instituții: declinarea intervine când un parchet nu este competent să soluționeze o cauză; în ipoteza reunirii, parchetele pe rolul cărora se află dosarele sunt, prin premisă, competente să soluționeze, fiecare, cele două cauze separate. Prin urmare, parchetul care, în ipoteza reunirii, nu ar fi competent să soluționeze cauza reunită, nu este necompetent, înainte de reunire, în propria cauză și nu se poate dezînvesti, nu își poate declina competența. În măsura în care parchetul competent va dispune reunirea, dezînvestirea va opera ca efect al acestei dispoziții (de reunire), și nu prin declinarea de competență.
Ceea ce pare că îl preocupă pe autorul întrebării este modalitatea concretă în care parchetul care ar putea dispune reunirea urmează să examineze, să intre în posesia dosarului, pentru a se edifica dacă reunește cauzele sau nu, inclusiv modalitatea în care același parchet va fi „informat” cu privire la însăși existența cauzei eventual supuse reunirii. Or, aceasta nu constituie o măsură procesuală: parchetul respectiv va putea fi informat în orice mod și i se vor putea trimite, spre știință, actele relevante din dosar, sau tot dosarul, în copie, pentru a fi examinat, procurorul de caz va putea fi invitat să îl examineze nemijlocit etc. Modalitatea concretă de studiu a dosarului este o chestiune de ordin administrativ, și nu procesual.
În concluzie:
- informarea procurorilor în legătură cu cauze susceptibile de reunire de pe rolul altor parchete este o chestiune de ordin administrativ și se va putea face în orice mod; de altfel, problema este similară și în ipoteza cauzelor de pe rolul aceluiași parchet, aflate în lucru la procurori diferiți;
- procurorul care ar putea dispune reunirea (întrucât i-ar reveni competența să soluționeze cauza în ipoteza reunirii) trebuie să se asigure că cunoaște toate datele care să îi permită să decidă dacă reunește cauzele sau nu;
- în lipsa dispoziției de reunire date de procurorul competent să o dispună (anterior emiterii acesteia), nu se poate dispune declinarea cauzei în favoarea acestui procuror, întrucât, prin premisă, nu există vreun motiv de necompetență;
- după ce s-a dispus reunirea, procurorul devenit necompetent se dezînvestește ca efect al acestei dispoziții dată de procurorul competent, așadar nici în această ipoteză nu poate intra în discuție instituția declinării.
În urma dezbaterilor nu s-a reușit conturarea unei opinii majoritare. Astfel, o parte a participanților a agreat punctul de vedere al INM, o parte a arătat că prealabil reunirii parchetul ierarhic superior dispune preluarea dosarului în vederea reunirii cu un dosar aflat pe rolul său, iar altă parte a arătat că reunirea nu poate fi dispusă decât după ce procurorul dispune declinarea în favoarea parchetului la care urmează să opereze reunirea.
Din discuții a reieșit că cele din urmă modalități de a proceda sunt de fapt „uzanțe ale practicii”, și nu soluții prevăzute de lege, uzanțe adoptate de către parchete din temerea de a nu se interpreta reunirea ca fiind un act de imixtiune în activitatea altui procuror.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel – București, 9-10 martie 2020.
Partajează acest conținut:
