Suspendarea contractului individual de muncă. Despăgubiri datorate cu ocazia reluării activității, la încetarea urmăririi penale – întinderea lor. Sensul sintagmei „dacă se constată nevinovăția celui în cauză”. Incidența cauzei CEDO Teodor vs. România | Practică neunitară

În perioada 6-7 octombrie 2025 a avut loc, la București, Întâlnirea președinților secțiilor pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în care au fost dezbãtute probleme de drept ce au generat practicã neunitarã în această materie. Printre problemele soluționate se numără Suspendarea contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) Codul muncii. Despăgubiri datorate cu ocazia reluării activității, la încetarea urmăririi penale – întinderea lor. Sensul sintagmei „dacă se constată nevinovăția celui în cauză”. Incidența cauzei CEDO Teodor vs. România

   ” Practica judiciară:

3. Titlul problemei de drept: Suspendarea contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b) Codul muncii. Despăgubiri datorate cu ocazia reluării activității, la încetarea urmăririi penale – întinderea lor. Sensul sintagmei „dacă se constată nevinovăția celui în cauză”. Incidența cauzei CEDO Teodor vs. România (problemă propusă de CA Cluj)
Materia: litigii de muncă
Submateria: suspendarea contractului individual de muncă
Acte normative incidente: art. 52 alin. 2 C.muncii, art. 18 din CPP; cauza CEDO Teodor vs. România; decizia CCR nr. 279/2015; art. 1.353 Cod civil art. 23 alin. 11 din Constituție13
Cuvinte cheie: suspendarea contractului individual de muncă; încetarea urmăririi penale; reluarea
activității; despăgubiri; constatarea nevinovăției
Se pun mai multe probleme: în primul rând, sub aspectul necesității, din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 52 alin. 2 din Codul muncii, ca angajatul căruia i s-a suspendat contractul individual de muncă în raport de fapte penale în legătură cu funcția, și față de care s-a încetat urmărirea penală prin raportare la prescripția răspunderii penale, să solicite aplicarea dispozițiilor art. 18 din CPP, pentru ași dovedi nevinovăția, în cadrul litigiului vizând acordarea de despăgubiri pentru perioada suspendării contractului individual de muncă; de asemenea, se ridică problema întinderii acestor despăgubiri, respectiv a modului de interpretare a dispozițiilor art. 52 alin. 2 Codul muncii; totodată, sunt oportune dezbateri legate de cauza CEDO Teodor vs. România, analizată comparativ cu legislația internă.
1. Practica judiciară: în ce privește prima chestiune de drept propusă, anume, ce privitoare la necesitatea ca angajatul căruia i s-a suspendat contractul individual de muncă în raport de fapte penale în legătură cu funcția, și față de care s-a încetat urmărirea penală prin raportare la prescripția răspunderii penale, să solicite aplicarea dispozițiilor art. 18 din CPP, pentru a-și dovedi nevinovăția, în cadrul litigiului vizând acordarea de despăgubiri pentru perioada suspendării contractului individual de muncă, au fost identificate puncte de vedere diferite pe marginea acestor chestiuni.
1.1. Astfel, într-o primă opinie, se consideră că dispozițiile art. 52 alin. 2 Codul muncii leagă de această constatare a nevinovăției nu doar cuantumul despăgubirilor, ci însuși faptul reluării activității, astfel încât, în litigii în care angajatorii i-au reîncadrat pe angajații suspendați, iar judecata poartă doar asupra cuantumului despăgubirilor, respectiv a perioadei aferent căreia sunt datorate aceste despăgubiri, nu s-ar putea statua prin hotărârea judecătorească faptul că nu s-a constatat nevinovăția, fiind un fapt asupra căruia angajatorul a achiesat.
În acest sens, în dosar nr. 946/117/2020 – decizia civilă nr. 1658/A/28.09.2022 – au fost acordate despăgubiri pentru perioada 18.03.2013 – 29.02.2019 – clasare în penal); în dosar nr. 2406/117/2016 – decizia civilă nr. 1/A/09.01.2017 – acordate despăgubiri începând cu data de 17.06.2015; la fel, în dosar nr. 1064/112/2016 – decizia civilă nr. 129/A/31.01.2017; dosar nr. 2531/112/2014 – decizia civilă nr. 1796/A/15.09.2015; dosar nr. 1204/112/2017 – decizia civilă nr. 18/A/10.01.2018; dosar nr. 2451/112/2015 – decizia civilă nr. 2454/A/15.11.2016; dosar nr. 817/84/2020 – decizia civilă nr. 1970/A/18 decembrie 2023;
Într-o a doua opinie, s-a conchis în sens invers, anume, că pentru a beneficia de aplicarea art. 52 alin. 2 C. muncii, angajatul vizat de acest gen de situație trebuie să solicite continuarea procesului penal în condițiile art. 18 C. proc. pen. care se referă anume la ipoteza prescripției și să obțină o soluție care să implice constatarea nevinovăției. În acest sens a fost pronunțată decizia civilă nr. 1815/A/25.11.2023, în dosar nr. 4637/117/2022 al Curții de Apel Cluj.
1.2. Opinia referentului este în sensul primei soluții jurisprudențiale prezentate în cele ce preced, în considerarea faptului că, odată ce a fost dispusă reintegrarea angajatului al cărui contract individual de muncă a fost suspendat, este considerată de către ambele părți (angajat și angajator) ca fiind întrunită condiția impusă de art. 52 alin. 2 din Codul muncii, aceea de a se fi constatat nevinovăția celui în cauză. Ca atare, instanța nici nu este chemată să mai verifice această condiție, ci trebuie să statueze doar asupra întinderii acestei despăgubiri, respectiv asupra intervalului de timp pentru care ea este datorată, „în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale”, conform textului legal.
2. Cât privește cea de-a doua chestiune de drept propusă, anume, cea privitoare la întinderea acestor despăgubiri, respectiv la modul de interpretare a dispozițiilor art. 52 alin. 2 Codul muncii în această privință, de asemenea, s-au conturat două opinii.
2.1. Una dintre opinii este în sensul că cuantumul despăgubirilor este stabilit ope legis, judecătorul neputând restrânge sau condiționa aceste cuantum prin criterii neprevăzute de lege, astfel încât, deoarece legiuitorul folosește termenul de „și celelalte drepturi”, acest fapt conduce la concluzia că salariatul este îndreptățit la recuperarea, cu titlu de despăgubiri, a tuturor drepturilor de care ar fi beneficiat dacă nu era suspendat contractul său individual de muncă, fără nici o altă distincție. S-au punctat ca argumente faptul că ceea ce se solicită în aceste tipuri de litigii nu este o contraprestație care să presupună efectivitatea activității, ci o despăgubire în sensul principiilor răspunderii civilecontractuale, fiind așadar irelevantă prestarea efectivă a muncii în zile lucrătoare și nelucrătoare.
De asemenea, s-a considerat că acest cuantum al despăgubirilor este similar cu celreglementat de art. 80 alin.1 Codul muncii, acordat în caz de concediere nelegală, reclamantul fiind privat de exercitarea efectivă a atribuțiilor din inițiativa angajatorului, întrucât alin. 1 al art. 52 din Codul muncii oferă angajatorului posibilitatea de a suspenda contractul individual de muncă, iar nu obligația de a proceda astfel, iar cauza declanșatoare prevăzută de legiuitor în acordarea acestor despăgubiri o reprezintă culpa angajatorului în suspendarea raportului de muncă, răspunderea contractuală fiind o formă a răspunderii civile al cărei scop îl constituie repararea integrală, prin echivalent pecuniar, a prejudiciului cauzat prin neexecutarea culpabilă a unei obligații contractuale.
Ca atare, singurul fapt pe care trebuie să îl dovedească reclamantul este acela că, dacă nu ar fi fost suspendat, ar fi beneficiat în mod cert și de aceste drepturi, în raport de natura funcției, respectiv specificul activității profesionale desfășurate în cadrul domeniului de transport feroviar, ce impune efectuare de ore în zilele libere cu regularitate, despăgubirea fiind calculată prin raportare la alți angajați ai pârâtei într-o funcție identică, cu aceeași vechime și clasă de salarizare, existând o prezumție puternică că, în condițiile în care contractul de muncă nu ar fi fost suspendat, și reclamantul ar fi încasat aceste sume ca drepturi salariale.
În acest sens, a fost pronunțată decizia civilă nr. 798/A/2023, în dosarul nr. 888/117/2022 al Curții de Apel Cluj.
Într-o a doua opinie asupra acestei chestiuni de drept, ce se reflectă în decizia civilă nr. 1970/A/2023 pronunțată în dosarul nr. 817/84/2020 al Curții de Apel Cluj, s-a considerat că, dimpotrivă, în această categorie de despăgubiri nu trebuie incluse sporurile pentru condiții vătămătoare sau periculoase, pentru timpul lucrat noaptea, pentru ore suplimentare, pentru munca prestată în zilele nelucrătoare, toate aceste sporuri fiind reglementate, în fiecare caz în parte, a se acorda proporțional cu timpul cât personalul a lucrat în condițiile respective, ele nefiind așadar aferente tuturor orelor de lucru ce compun timpul de muncă al mecanicului de locomotivă, ci acordate doar pentru acele ore lucrate în condițiile respective.
S-a avut în vedere faptul că sporul corespunde unei munci anume, de-a lungul căreia există o expunere reală a persoanei lucrătorului la aceste riscuri suplimentare, sau la noxe care, în concret, proporțional cu timpul de expunere la acestea, afectează în mod concret sănătatea lucrătorului, prin cumulul efectelor nocive ale acestor expuneri repetate la aceste condiții ce justifică acordarea sporurilor. Or, în mod evident, pe perioada suspendării activității reclamantului, acesta nu a fost supus acestor riscuri, noxe etc., nu a muncit în timpul nopții, pentru a se putea stabili un drept la sporul pentru orele de noapte, datorat în considerarea afectării ritmului circadian, ceea ce în cazul reclamantului nu se verifică, lipsind așadar contraprestația căreia să îi corespundă acest spor pe care
îl solicită; nici sporul pentru lucrul fără mecanic ajutor (sporul pentru conducere simplificată) nu a fost acordat, el fiind reglementat pentru ipoteza în care mecanicul, lucrând singur, fără ajutor, are o muncă mai grea și de mai mare răspundere, practic dublându-și sarcinile de serviciu. A fost înlăturată ca nefondată susținerea reclamantului că, indiferent de faptul expunerii sau nu la riscurile respective, valoarea sporurilor trebuia inclusă în calculul despăgubirii care i se datora pentru faptul  ucât pierderea financiară aferentă acestor sporuri reprezintă un prejudiciu cert derivat din această faptă a angajatorului. S-a reținut de către instanță că textul art. 52 alin. 2 Codul muncii cuprinde o condiționare complexă pentru acordarea acestor despăbugiri, ce trebuie stabilite și plătite în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, remarcându-se, în acest punct, diferența dintre
reglementarea despăgubirii datorate în situația suspendării contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, și cea dată despăgubirii pentru situația nelegalei concedieri, în cuprinsul art. 80 alin. 1 Codul muncii, lipsind din această din urmă reglementare referirea la normele și principiile răspunderii civile contractuale, o lipsă deloc întâmplătoare, întrucât ea reflectă modul diferit în care legiuitorul a văzut cele două situații.
Dacă în cazul concedierii nelegale, legiuitorul stabilește întinderea despăgubirii prin considerarea că în mod univoc și indiscutabil, lipsa muncii (ca prestație a lucrătorului în cadrul raportului de muncă) este datorată culpei angajatorului, care l-a concediat nelegal pe angajatul său, și include în despăgubire, ca urmare, toate drepturile de care angajatul ar fi beneficiat, dacă nu ar fi fost concediat nelegal, în situația suspendării contractului individual de muncă dispuse în temeiul art. 52 alin. 1, pentru acordarea despăgubirilor reglementate la art. 52 alin. 2 trebuie analizată situația de la caz la caz, prin raportare la normele și principiile răspunderii civile contractuale, fiind evident că legiuitorul a privit într-o altă lumină această situație și de aceea, a reglementat în alt mod, mai puțintranșant, întinderea despăgubiri, fără a fixa o culpă netă a angajatorului.
Or, nu se poate considera că angajatorul trebuie să suporte singur riscul situației create prin suspendarea pe care a dispus-o în ce privește contractul individual de muncă încheiat cu reclamantul.
Această suspendare este o măsură pe care legiuitorul o pune la îndemâna angajatorului, pentru ipoteza în care s-ar ivi situații care ar putea impieta asupra bunei desfășurări a activității profesionale de la un anumit loc de muncă, suspendarea contractului individual de muncă fiind o excepție de la regula executării zi de zi a acestui contract, acceptată ca legală.
Normele și principiile răspunderii civile contractuale, la care face trimitere textul legal, impun analiza culpei angajatorului în dispunerea cu ușurință a suspendării, fără o analiză concretă și efectivă a gravității faptelor în legătură cu care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă. Practic, în exercitarea acestui drept de a dispune suspendarea, angajatorul trebuie să păstreze proporțiile între libertatea sa de a lua măsurile necesare bunei desfășurări a activității economice și dreptul la muncă al angajatului.
Potrivit dispozițiilor art. 1.353 Cod civil, „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

Or, în momentul când a dispus suspendarea contractului individual de muncă, la un moment la care reclamantul fusese deja condamnat printr-o hotărâre judecătorească de primă instanță pentru delapidare, reținându-se calitatea sa de gestionar de drept pentru combustibil, angajatorul nu a avut nici o alegere, măsura fiind impusă de legislația aplicabilă gestionarilor (art. 1 și 4 din Legea nr. 22/1969), situație ce se asimilează exercițiului unui drept (dreptul de a dispune suspendarea), fără a se putea reține o culpă sub forma abuzului de drept din partea angajatorului, care să atragă răspunderea sa civilă în temeiul dispozițiilor art. 1.350 – 1.353 Cod civil.
Practic, abuzul de drept scoate părțile din sfera contractualului și plasează răspunderea în sfera delictualului, ce impune o răspundere mai agravată, și pentru prejudiciul care nu era previzibil, nu doar pentru cel previzibil la momentul când s-a dispus suspendarea. Or, nefiind verificată în cauză o utilizare abuzivă de către angajator a dreptului său de a dispune suspendarea, s-a reținut caracterul nefondat al pretențiilor reclamantului pentru aceste consecințe patrimoniale (sporurile în litigiu) pe care angajatorul nu avea de ce să le prevadă la momentul când a dispus suspendarea. Altfel spus, angajatorul nu avea de ce să prevadă că la încetarea suspendării, ar trebui să plătească angajatului său despăgubiri echivalente cu contravaloarea sporurilor pentru condițiile deosebite (de noapte, de noxe, de ore suplimentare etc.) în care acesta ar fi lucrat, dacă nu s-ar fi dispus suspendarea. Aceste sporurinu reprezintă, sub acest aspect, o consecință previzibilă a suspendării, ele nefiind datorate decât strict pentru intervalele în care lucrătorul s-a aflat în mod concret expus acelor condiții specifice de acordare, sporurile reprezentând astfel o contraprestație la o uzură superioară a organismului, suplimentară față de cea pe care o prepuspune în sine și de regulă activitatea de la locul de muncă respectiv.
2.2. Opinia referentului este în sensul cele de a doua soluții jurisprudențiale prezentate în cele ce preced, în considerarea tuturor argumentelor aduse în susținerea acesteia, rezumate mai sus.
Aceeași soluție a fost pronunțată și prin decizia civilă nr. 1658/A/2022, în dosarul nr. 946/117/2020 al Curții de Apel Cluj.
3. O a treia problemă de drept ce s-a conturat pe marginea acestui gen de litigii, în raport de soluția pronunțată în dosarul nr. 4637/117/2022 al Curții de Apel Cluj – decizia civilă nr. 1815/A/25.11.2023, a constat din susținerea, de către parte, că i s-a încălcat prezumția de nevinovăție, prin considerentele deciziei Curții fiind nesocotit principiul impus de CEDO în cauza Teodor împotriva României (cererea nr. 46878/06 – considerentele de la par. 36-45), anume, că din motivarea Curții de Apel Cluj, reiese în mod indirect că doar pentru faptul că a fost cercetat de săvârșirea unei infracțiuni, ar fi vinovat de comiterea acesteia, aspect nelegal și nepermis de CEDO.
3.1. Opiniile juridice formulate pe marginea acestei chestiuni la nivelul Curții de Apel Cluj sunt cele de la pct. 1.1 din prezentul material, însă în mod deosebit, se pune problema modului de reflectare a legislației române în deciziile CEDO, în contextul în care, prin decizia pronunțată în cauza Teodor împotriva României, s-au reținut următoarele: „36. Curtea reamintește că prezumția de nevinovăție este încălcată în cazul în care o hotărâre judecătorească privind o persoană reflectă impresia că aceasta este vinovată, deși vinovăția sa nu a fost legal stabilită în prealabil. Chiar și în lipsa unei constatări formale, este suficientă o motivare care lasă de înțeles că judecătorul îl consideră pe reclamant vinovat. Deși principiul prezumției de nevinovăție, consacrat la art. 6 § 2, se numără printre elementele procesului penal echitabil impus la art. 6 § 1, acesta nu se limitează la o simplă garanțieprocedurală în materie penală. Sfera acestuia de aplicare este mai vastă și impune ca niciun reprezentant al statului sau al unei autorități publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune, înainte ca vinovăția acesteia să fi fost stabilită de o „instanță” (…). (…) 40. Problema care se ridică în acest caz este de a stabili dacă, prin modul în care au acționat, prin motivarea deciziilor lor sau prin limbajul folosit în raționamentul lor, instanțele civile au ridicat un semn de întrebare cu privire la nevinovăția reclamantului și au adus astfel atingere principiului prezumției de nevinovăție, (…). (…)
43. În plus, Curtea subliniază că, în procedura privind concedierea reclamantului, instanțele civile au insistat pe faptul că prescripția „nu este echivalentă cu anularea verdictului de vinovăție, ci doar se opune aplicării unei sancțiuni penale” (supra, pct. 23 și 25). Or, în opinia Curții, o astfel de afirmație privind vinovăția ar putea conduce cu ușurință cititorul la concluzia că, în absența prescripției răspunderii penale, persoana în cauză ar fi fost considerată în mod necesar vinovată de infracțiunile imputate. 44. Ținând seama de considerentele anterioare, Curtea consideră că, în ciuda trimiterii făcute de instanțele civile la dispoziții din Codul muncii, este la fel de adevărat că acestea au utilizat termeni care depășeau cadrul civil și astfel au pus la îndoială nevinovăția reclamantului. 1. În concluzie, Curtea consideră că utilizarea de către instanțele civile a ordonanței de încetare a urmăririi penale pronunțată de parchet în procedura penală inițiată împotriva reclamantului, pentru a respinge
acțiunile acestuia privind raporturile sale de muncă, justifică extinderea domeniului de aplicare a art. 6 § 2 din Convenție la cele două proceduri civile [Çelik (Bozkurt) citată anterior, pct. 34; Vanjak citată anterior, pct. 41; Šikić citată anterior, pct. 47, și Hrdalo împotriva Croației, nr. 23272/07, pct. 53, 27 septembrie 2011]. În plus, aceasta consideră că faptul de a se baza în mod decisiv pe ordonanța de încetare a urmăririi penale pronunțate în procedura penală și termenii folosiți de instanțele civile sunt incompatibile cu prezumția de nevinovăție.”.
Or, în mod evident, pentru situația în care nu ar exista achiesarea angajatorului ca, ulterior încetării urmăririi penale, să îl reintegreze pe angajatul căruia i s-a suspendat contractul individual de muncă, s-ar pune problema interpretării sensului sintagmei „dacă se constată nevinovăția celui în cauză”, pentru ca instanța să decidă dacă se impune sau nu reluarea activității de către salariat și plata de despăgubiri.
Conform celor ce preced, există, pe de o parte, opinia că în acest caz, în lipsa unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 18 CPP de continuare a procesului penal, nu se poate vorbi propriu-zis de o „constatare a nevinovăției”, situație care atrage neaplicarea dispozițiilor art. 52 alin. 2 Codul muncii (reluarea activității de către cel în cauză și plata de despăgubiri de către angajator, în condițiile legii), consecința fiind, probabil, menținerea suspendării până la manifestarea de voință a uneia din părți de a înceta contractul individual de muncă. Această opinie se degajă din cuprinsul deciziei civile analizate deja, nr. 1815/A/25.11.2023, pronunțată în dosar nr. 4637/117/2022 al Curții de Apel Cluj.
Există și opinia că formularea utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 52 alin. 2 Codul muncii nu este una adecvată și proprie, astfel încât ea trebuie interpretată și aplicată în acord cu principiile de drept generale și cu ansamblul legislației, cu consecința că nu va putea fi socotită „vinovată” o persoană în condițiile în care nu există o hotărâre de condamnare penală definitivă, singura în măsură să înlăture prezumția de nevinovăție conform art. 23 alin. 11 din Constituție: „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.
Raporturile de muncă trebuie să se bucure de stabilitate, salariații fiind protejați atât împotriva concedierilor nelegale, cât și împotriva suspendărilor nelegale de contract. Ca atare, doar ca excepție trebuie acceptată suspendarea contractului individual de muncă, iar validarea retroactivă a acesteia (a suspendării) se va face tot ca excepție, în sens restrâns, printr-o interpretare a dispozițiilor art. 52 alin. 2 Codul muncii în favoarea prezumției de nevinovăție, conform dictonului exceptio est strictissimae interpretationis (excepțiile sunt de strictă interpretare).
Astfel, interpretând sintagma „dacă se constată nevinovăția celui în cauză”, trebuie să se aplice principiul constituțional al prezumției de nevinovăție și să se concluzioneze în sensul că legiuitorul, utilizând această expresie, s-a referit la situația în care nu se pronunță o hotărâre de condamnare, prin constatarea nevinovăției înțelegându-se faptul de a nu se fi constatat vinovăția.
Această interpretare restrictivă este impusă, așa cum s-a arătat, de caracterul de excepție al situației suspendării contractului individual de muncă, suspendarea având, temporar, aceeași consecință ca și concedierea, pe perioada suspendării fiindu-i negat dreptul de a munci.
În acest sens s-a statuat în cuprinsul deciziei civile nr. 86/A/7 martie 2017, pronunțată în dosar
nr. 454/112/2016* al Curții de Apel Cluj.
3.2. Opinia referentului este în sensul acestei din urmă soluții jurisprudențiale, pentru argumentele
deja arătate.

Opinia formatorilor INM
Art. 52 (2) coroborat cu alin. (1) lit. b din Codul muncii prevede că, în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendăriicontractului.
În această materie, prin Decizia C.C.R. nr. 116/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. muncii și prin o serie de decizii ale ICCJ, dintre care poate fi menționată în special Decizia I.C.C.J. – RIL nr. 15/2022 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. muncii, raportat la Decizia C.C.R. nr. 405/2016, au intervenit o serie de nuanțări cu importanță practică. Astfel, prin opinie majoritară (în mod special se pot sublinia considerentele de la par. 19-25), Curtea Constituțională plasează într-o nouă lumină dispozițiile art. 52 alin. (2) din Cod. Paragraful 23 prezintă o relevanță aparte: „23. Curtea apreciază că, deși aflate într-o strânsă legătură în ipoteza textului de lege analizat, problema stabilirii vinovăției penale trebuie
abordată în mod distinct față de cea a stabilirii caracterului justificat al suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003. Astfel, sintagma „dacă se constată nevinovăția celui în cauză” nu are semnificația faptului că, exceptând situațiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, salariatul este considerat vinovat din punct de vedere penal, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție, ci că, în planul raportului de muncă, temeiurile suspendării contractului individual de muncă nu au fost infirmate, astfel că este necesară clarificarea lor ulterioară. Această clarificare apare ca o sarcină a salariatului, prin solicitarea continuării procesului penal, pentru că angajatorul nu are la dispoziție aceleași drepturi procesuale.” Această abordare este întărită și de către ICCJ în special prin Decizia I.C.C.J. – RIL nr.
15/2022: ”128. Conceptul de vinovăție ca trăsătură generală a infracțiunii este autonom față de conceptul de nevinovăție a angajatului, la care se referă dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii. (…) 130. Ca atare, nevinovăția, în accepțiunea prevederilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, nu presupune exclusiv existența unei soluții de clasare sau achitare în baza cazului de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală – fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.”.
Considerăm că, în interpretarea dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii, condiția „constatării nevinovăției celui în cauză” presupune primar existența unei hotărâri judecătorești care stabilește neantrenarea răspunderii penale a salariatului pentru fapta imputată. Încetarea urmăririi penale ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale nu echivalează cu o constatare a nevinovăției, întrucât nu tranșează asupra vinovăției sau nevinovăției. În secundar, o a doua analiză se poate produce, în planul raportului de muncă: cu privire la angajarea unei forme de răspundere a salariatului, dacă este cazul, și din perspectiva îndeplinirii condițiilor pe care le presupune răspunderea civilă contractuală a angajatorului.
Dispunerea de către angajator a reluării activității marchează punctul terminus al suspendării (a cărei cauză nu mai subzistă) și nu poate fi interpretată ca o achiesare implicită la nevinovăția salariatului ori ca o asumare a răspunderii patrimoniale față de acesta.
Acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 52 alin. (2) se întemeiază pe normele și principiile răspunderii civile contractuale, ceea ce implică existența culpei angajatorului în dispunerea suspendării. În ipoteza încetării urmăririi penale prin prescripție, lipsa constatării nevinovăției și caracterul justificat al măsurii suspendării, în raport cu indiciile și situația juridică existentă la momentul dispunerii acesteia, echivalează cu inexistența culpei angajatorului și, implicit, cu neacordarea despăgubirilor. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 1.353 Cod civil, „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv”. În cazul în care a suspendat contractul de muncă deoarece salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, angajatorul și-a exercitat un drept (și, în anumite situații, chiar o obligație). Or, textul art. 52 alin. 2 nu poate fi interpretat în sensul că ar consacra o prezumție de abuz de drept nici măcar în cazul constatării nevinovăției penale a salariatului prin hotărâre a instanței competente.
În situația în care totuși despăgubirile s-ar admite, întinderea acestora nu ar trebui determinată prin aplicarea prin analogie a art. 80 alin. (1) din Codul muncii, deoarece de această dată textul face expresă referire la condițiile răspunderii civile contractuale, trimitere care lipsește în cazul despăgubirilor stabilite pentru ipoteza concedierii nelegale. Astfel, apreciem că despăgubirile ar trebui să se limiteze la salariul de bază și celelalte drepturi de natură certă, excluzând sporurile condiționale (pentru munca de noapte, condiții vătămătoare, ore suplimentare etc.), întrucât acestea presupun prestarea efectivă a muncii în condițiile specifice acordării lor. În ipoteza concedierii nelegale, despăgubirile sunt stabilite chiar de către legiuitor, ele echivalând cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Acesta este un text derogatoriu
de la regulile răspunderii civile contractuale, derogarea constând în degrevarea salariatului nelegal concediat de a proba prejudiciul care i-a fost cauzat. Dimpotrivă, în cazul reluării activității de către salariatul al cărui contract de muncă a fost suspendat, în condițiile art. 52 alin. (2), legiuitorul face expresă referire la regulile răspunderii civile contractuale, de la care nu mai înțelege, de această dată, să deroge. Ca urmare, despăgubirile vor putea fi dimensionate în raport de prejudiciul efectiv. Spre exemplu, sporul pentru condiții vătămătoare nu ar trebui inclus în cuantumul acestor despăgubiri, deoarece el compensează un risc care, în cazul salariatului al cărui contract de muncă a fost suspendat, nu s-a manifestat.
Ceea ce sancționează CEDO în cauza Teodor contra României este limbajul instanțelor naționale care, în motivare, a indus ideea vinovăției reclamantului, ceea ce ar încălca prezumția de nevinovăție. Formularea utilizată de legiuitor în art. 52 alin. (2) din Codul muncii poate fi considerată cel puțin ca inadecvată și perfectibilă. Dar, CCR a apreciat că textul legal nu încalcă prezumția de nevinovăție. Spre exemplu, în par. 25 al Deciziei nr. 116/2018 se reține: ”Curtea, având în vedere mijloacele de apărare pe care părțile raportului de muncă le au la dispoziție în ipoteza analizată, apreciază că demersurile salariatului de a clarifica situația raportului de muncă nu reprezintă o
obligație excesivă, de natură să aducă atingere dreptului la muncă, și nu au semnificația unei încălcări
a prezumției de nevinovăție”.
În acest context, considerăm că referirea pe care o face o instanță de judecată la expresia ”dacă se constată nevinovăția” sau la necesitatea solicitării continuării procesului penal în caz de intervenire a prescripției nu ar trebui să fie interpretată în sensul ignorării celor statuate de CEDO în cauza Teodor contra României.
Opiniile exprimate de către participanții la întâlnire:
Ipoteza este cea în care fapta penală este prescrisă. Dacă salariatul nu a solicitat continuarea procesului penal, angajatorul nu va plăti despăgubiri. Pentru a se pune problema antrenării răspunderii angajatorului, salariatul ar trebui să solicite continuarea procesului penal, în vederea constatării nevinovăției (opinie adoptată cu largă majoritate).
Plecând de la ipoteza continuării procesului penal, există două interpretări:
a) Dacă soluția pronunțată de către instanța penală este în sensul nevinovăției penale, angajatorul va avea de plătit despăgubiri numai în măsura în care se constată culpa acestuia.
b) Angajatorul va avea de plătit despăgubiri fără a se verifica condiția culpei acestuia în toate ipotezele în care instanța penală a constatat nevinovăția salariatului.
Cu majoritate, participanții la întâlnire au fost de acord cu soluția exprimată la punctul a). În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, cu majoritate de voturi s-a concluzionat că acestea vor include toate drepturile salariale de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit suspendarea.