În perioada 13-14 octombrie 2025 a avut loc, la București, întâlnirea președinților secțiilor civile din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în care au fost dezbătute probleme de drept care au generat practică judiciară neunitară în materie civilă printre care și cea moralității de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată de către instanţa de recurs | PRACTICĂ NEUNITARĂ: – în ipoteza respingerii recursului declarat împotriva deciziei instanţei de apel prin care a fost admis apelul, anulată sentinţa primei instanţe şi trimisă cauza spre rejudecare acesteia din urmă; – în cazul respingerii recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea procesului ori prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.
Opinia Institutului Naţional al Magistraturii⁶⁰:
■ Soluţiile divergente pronunţate în practica judiciară
Dacă, potrivit unei prime opinii, în ipotezele menţionate, cererea de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată ar trebui să rămână nesoluţionată, potrivit unei alte opinii cererea ar trebui respinsă, iar într-o altă orientare jurisprudenţială, s-ar impune admiterea ei.
În sprijinul primei opinii, s-a arătat că, atunci când soluţionarea căilor de atac are loc într-o etapă intermediară a procesului, în care nu se cunoaşte încă cine va pierde, nu se acordă cheltuieli de judecată, urmând ca acestea să fie avute în vedere de instanţa care se va pronunţa asupra fondului cauzei. Hotărârile pronunţate de instanţele de control judiciar în etape intermediare ale procesului sunt acelea prin care judecata se îndreaptă către pronunţarea, într-o etapă procesuală ulterioară, a unei soluţii asupra fondului cauzei. Acestea sunt hotărârile prin care se admit căile de atac, astfel încât rezultă necesitatea soluţionării fondului cauzei printr-o hotărâre subsecventă, de rejudecare a cauzei în primă instanţă sau în apel, pronunţată fie de aceeaşi instanţă, fie de o instanţă ierarhic inferioară. Nu sunt pronunţate în etape intermediare hotărârile prin care se resping căile de atac. Atunci când prin aceste hotărâri nu se soluţionează fondul cauzei, ci se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare sau continuarea judecăţii, etapele procesuale în care se pronunţă aceste hotărâri nu se înscriu în parcursul procesului către soluţionarea lui în fond, ci se dezvoltă în direcţii ce se abat de la acest parcurs.
În cazul în care respinge recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel, prin care aceasta a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, instanţa de recurs, la cererea intimatului, obligă recurentul la plata către intimat a cheltuielilor de judecată, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. La fel procedează şi instanţa care respinge recursul declarat împotriva încheierii de suspendare a judecăţii sau a celei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Dacă însă instanţa admite recursul împotriva încheierii de suspendare a procesului, ea nu va acorda cheltuieli de judecată, întrucât hotărârea judecătorească astfel pronunţată aparţine unei etape intermediare a procesului.
■ Dispoziţiile legale incidente în soluţionarea problemei de drept
˅ Codul de procedură civilă
Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. prevede că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
Art. 494 C. proc. civ. are următorul conţinut: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.”
■ Soluţia asupra problemei de drept şi argumentele ce o fundamentează
Soluţionarea problemei de practică neunitară implică analiza dispoziţiilor cuprinse în art. 453 alin. (1) şi art. 494 C. proc. civ.
Din prevederea cuprinsă în art. 453 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că premisa obligării uneia dintre părţi la plata cheltuielilor de judecată este ca aceasta să fi pierdut procesul.
Art. 494 C. proc. civ. prevede că dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.
În mod neîndoielnic, dispoziţia cuprinsă în art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu este potrivnică dispoziţiilor legale care reglementează faza de judecată a recursului.
Care este însă modalitatea în care se va aplica acest text în faţa instanţei de recurs? Ce semnificaţie are sintagma „pierderea procesului” în etapa de judecată a recursului? Se rezumă sensul acestei sintagme la pierderea unei etape procesuale? Sintagma „partea care pierde procesul” trebuie citită în cheia „partea căreia i se respinge recursul”, atunci când aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se face în faţa instanţei de recurs?
În principiu, criteriul ce se impune a fi avut în vedere de către instanţă în soluţionarea cererii de cheltuieli de judecată este acela al pierderii procesului, iar nu cel al pierderii unei etape procesuale, indiferent că este vorba de o judecată în primă instanţă, apel sau recurs.
Spre exemplu, dacă pârâtul declară apel împotriva unei sentinţe de admitere a cererii de chemare în judecată, pe motivul nelegalei sale citări, iar instanţa de apel, admiţând apelul, anulează sentinţa şi, evocând fondul, pronunţă aceeaşi soluţie (admiterea cererii de chemare în judecată), deşi pârâtului i s-a admis apelul, el pierde, în final, procesul, urmând a suporta cheltuielile de judecată ocazionate de calea de atac, inclusiv cele efectuate de cealaltă parte.
Dacă, dimpotrivă, pentru exemplul menţionat, instanţa ar trimite cauza spre rejudecare, instanţa de apel nu are la dispoziţie, la momentul pronunţării acestei soluţii, toate elementele necesare soluţionării cererii de cheltuieli de judecată, acestea fiind cunoscute doar la momentul soluţionării problemei litigioase dintre părţi, astfel că, într-o asemenea ipoteză, va lăsa nesoluţionată cererea de cheltuieli de judecată în această etapă procesuală.
Soluţia apare cu atât mai evidentă pentru ipoteza în care instanţa pronunţă o decizie intermediară de admitere a apelului, fixând termen pentru evocarea fondului: în această situaţie, este unanim admis în practica judiciară că instanţa de apel nu se va pronunţa asupra cererii de cheltuieli de judecată prin decizia intermediară. Or, soluţia trebuie să fie aceeaşi, independent de momentul şi cadrul rejudecării fondului.
Raţionamentul descris anterior este incident, deopotrivă, şi pentru situaţia descrisă în problema de practică neunitară soluţionată divergent.
Ca atare, în ipoteza în care s-a respins recursul declarat împotriva deciziei instanţei de admitere a apelului, de anulare a sentinţei apelate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, obligarea de către instanţa de recurs a celui căruia i s-a respins recursul la plata cheltuielilor de judecată ar face abstracţie de împrejurarea că, în final, în urma rejudecării, partea potrivnică ar putea fi cea care ar pierde procesul.
Lăsarea nesoluţionată a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în ipotezele analizate, se justifică, aşadar, prin lipsa, în această etapă procesuală, a datelor necesare pentru aplicarea dispoziţiei cuprinse în art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Apoi, în sprijinul acestei soluţii vine şi împrejurarea că posibilitatea pronunţării unor soluţii diferite de către instanţele judecătoreşti de la nivelul diverselor grade de jurisdicţie este inerentă oricărui sistem judiciar, astfel că toate cheltuielile de judecată ocazionate de desfăşurarea procesului, inclusiv cele aferente căilor de atac, ar trebui decontate de partea care pierde, în final, procesul. În exemplul analizat anterior, deşi pârâtul câştigă în calea de atac a apelului şi în calea de atac a recursului, pierde, în final, procesul, astfel că acest criteriu obiectiv avut în vedere de legiuitor prin reglementarea cuprinsă la art. 453 alin. (1) C. proc. civ. face ca el să suporte cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea căilor de atac.
Dacă însă aceeaşi sentinţă de admitere a cererii de chemare în judecată ar fi atacată de către pârât cu apel, ce ar fi respins, iar decizia din apel ar fi atacată de către pârât cu recurs, care ar fi, de asemenea, respins, acesta ar fi obligat de către instanţa de apel şi de către instanţa de recurs la plata cheltuielilor de judecată către cealaltă parte, pentru că a pierdut procesul.
Observăm că, în aceste ipoteze, pierderea procesului coincide cu pierderea unei etape procesuale, întrucât pârâtul a pierdut atât în primă instanţă, cât şi în etapa apelului şi în cea a recursului.
În concluzie, în ipoteza în care instanţa respinge recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel prin care a fost admis apelul, anulată sentinţa primei instanţe şi trimisă cauza spre rejudecare acesteia din urmă, premisa acordării cheltuielilor de judecată, constând în pierderea procesului, nu se confirmă. Procesul civil este în curs de desfăşurare, astfel că nu s-ar putea susţine că vreuna dintre părţi a pierdut sau a câştigat procesul. În alţi termeni, obligarea la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., implică pierderea procesului, ceea ce presupune epuizarea tuturor etapelor procesuale, iar nu pronunţarea unei soluţii nefavorabile într-o etapă procesuală, cum ar fi judecata în recurs.
Acelaşi raţionament va fi pe deplin incident şi în cazul în care instanţa a respins recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea procesului ori s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.
Procesul civil nu este finalizat, astfel încât nu se poate reţine că vreuna din părţile implicate a pierdut procesul, unica diferenţă faţă de ipoteza analizată anterior fiind aceea că una dintre părţi primeşte o soluţie nefavorabilă într-o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri care nu dezleagă raportul juridic litigios ivit între părţi, ci soluţionează un incident procedural, cum ar fi suspendarea procesului sau sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.
Partea care pierde procesul va suporta, în final, toate cheltuielile de judecată, chiar dacă acestea ar fi determinate exclusiv de soluţionarea unor incidente procedurale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă prin sintagma «partea care pierde procesul», respectiv prin noţiunea «procesul», se înţelege partea care pierde o etapă din fazele care alcătuiesc procesul civil (ciclul procesual), raportat la art. 13, art. 83 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) coroborat cu art. 32 din Codul de procedură civilă sau dacă prin sintagma «partea care pierde procesul», respectiv prin noţiunea «procesul», se înţelege partea care pierde ultima fază/etapă din ciclul procesual, reprezentată de apel şi, eventual, recurs, sau chiar fond, în rejudecare, fără a prezenta relevanţă soluţia pronunţată în etapa procesuală anterioară.”
Prin Decizia nr. 76/2021⁶¹, sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând neîndeplinirea condiţiei noutăţii chestiunii de drept. În considerentele deciziei menţionate, s-au reţinut următoarele: „87. În ce priveşte prezenta sesizare, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nu este întrunită, în răspunsurile date la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, majoritatea curţilor de apel menţionând pronunţarea de hotărâri judecătoreşti, iar din examinarea acestora se constată că atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă instanţele s-au confruntat cu întreaga problematică adusă în discuţie prin sesizarea de faţă, numărul hotărârilor judecătoreşti care o reflectă fiind îndeajuns de mare. (…) 90. În pofida susţinerilor făcute de una dintre părţile procesului, prevederile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, mai sus evocate, nu reprezintă decât o reiterare într-un limbaj juridic actualizat a dispoziţiilor care, anterior, erau cuprinse în art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865:
«Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată». (…) 96. Nu este lipsit de relevanţă a menţiona că însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat, în timp, decizii de speţă prin care a dat dezlegare acestei chestiuni de drept. Cu titlu de exemplu, prin Decizia nr. 1.286 din 10 iunie 2021 pronunţată de Secţia I civilă, nepublicată, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamant şi intervenienţi, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În considerentele deciziei s-a statuat, cu privire la cererea recurenţilor de a le fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, că «… atâta vreme cât, ca o consecinţă a admiterii recursurilor, soluţia pronunţată este aceea de casare a deciziei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, soluţionarea în recurs a cererilor recurenţilor privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi analizate şi soluţionate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest moment procesual se va putea cunoaşte pe deplin măsura în care pârâtul (…) a căzut în pretenţii, putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale şi, deci, întinderea obligaţiei sale de a suporta cheltuielile de judecată».
Ar rezulta, aşadar, că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluţionare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepţii procesuale, însă nu şi în etapele intermediare ale judecăţii în care, prin raportare la specificul soluţiei pronunţate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câştigat procesul, litigiul nefiind încă tranşat».”
Or, considerentul cuprins în par. 96 al deciziei, care susţine soluţia cuprinsă în dispozitivul acesteia, confirmă pe deplin soluţia asupra problemei de practică neunitară.
În concluzie, opinia I.N.M. este în sensul că: – în ipoteza respingerii recursului declarat împotriva deciziei instanţei de apel prin care a fost admis apelul, anulată sentinţa primei instanţe şi trimisă cauza spre rejudecare acesteia din urmă, instanţa de recurs nu va soluţiona cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de parte în această etapă procesuală, cererea în discuţie urmând a fi soluţionată în etapa procesuală în care instanţa va putea aprecia că una dintre părţi a pierdut procesul; – în cazul respingerii recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea procesului ori respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de recurs nu va soluţiona cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de parte în această etapă procesuală, cererea în discuţie urmând a fi soluţionată în etapa procesuală în care instanţa va putea aprecia că una dintre părţi a pierdut procesul.
Opiniile exprimate de către participanţii la întâlnire
În unanimitate, participanţii şi-au însuşit opinia I.N.M.
Partajează acest conținut:
