Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat, la finalul anului 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție cu un recurs în interesul legii având ca obiect una dintre cele mai controversate chestiuni din materia cheltuielilor de judecată: dacă onorariul de succes al avocatului poate fi recuperat de la partea care a pierdut procesul, inclusiv pe cale separată.
Demersul Ministerului Public vine pe fondul unei practici judiciare neunitare, conturate în ultimii ani atât la nivelul instanțelor inferioare, cât și în jurisprudența instanței supreme, unde coexistă soluții diametral opuse. Miza problemei depășește interesul strict profesional al avocaților și clienților acestora, atingând principii fundamentale ale procesului civil: culpa procesuală, caracterul reparator al cheltuielilor de judecată și limitele principiului „învinsul plătește”.
Întrebarea de drept: ce anume trebuie să suporte partea căzută în pretenții?
Problema supusă dezlegării este formulată clar: poate partea care a pierdut procesul să fie obligată la plata onorariului de succes convenit între avocat și clientul părții câștigătoare, ca parte a cheltuielilor de judecată, inclusiv pe cale separată?
În centrul acestei întrebări se află interpretarea articolelor 451–453 din Codul de procedură civilă, care reglementează conținutul, dovada și acordarea cheltuielilor de judecată, corelate cu dispozițiile Legii nr. 51/1995 și ale Statutului profesiei de avocat, ce consacră expres existența onorariului de succes ca formă legală de remunerare a avocatului.
Prima orientare jurisprudențială: excluderea onorariului de succes
O parte consistentă a jurisprudenței a apreciat că onorariul de succes nu poate fi inclus în cheltuielile de judecată suportate de partea care pierde procesul. Argumentația acestor instanțe se întemeiază pe mai multe considerente convergente.
În primul rând, onorariul de succes este calificat ca o recompensă suplimentară, cu caracter voluntar și voluptoriu, plătită avocatului exclusiv în considerarea rezultatului favorabil al procesului. Spre deosebire de onorariul fix sau orar, acesta nu este datorat pentru activitatea prestată ca atare, ci pentru succesul obținut, ceea ce îi conferă o natură juridică distinctă.
În al doilea rând, instanțele au reținut că onorariul de succes nu reprezintă o cheltuială efectuată până la finalizarea procesului, astfel cum cere logica art. 451 și 452 C. proc. civ. Plata sa este, de regulă, ulterioară pronunțării hotărârii definitive și decurge dintr-o convenție privată la care partea adversă nu a fost parte și despre care, de cele mai multe ori, nu a avut cunoștință în cursul procesului.
Un argument recurent este cel al principiului res inter alios acta, potrivit căruia o convenție nu poate crea obligații pentru terți. În această logică, partea căzută în pretenții nu ar putea fi ținută să suporte consecințele financiare ale unei clauze contractuale negociate exclusiv între avocat și client.
Nu în ultimul rând, această orientare pune accent pe funcția reparatorie a cheltuielilor de judecată, arătând că obligarea părții adverse la plata onorariului de succes ar conduce la depășirea sferei despăgubirii necesare și rezonabile, transformând cheltuielile de judecată într-un instrument de penalizare excesivă.
Această viziune este reflectată constant în mai multe decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate de-a lungul timpului, care au calificat onorariul de succes drept o cheltuială nerecuperabilă de la partea adversă.
A doua orientare jurisprudențială: includerea condiționată de controlul instanței
În opoziție, o altă orientare jurisprudențială susține că onorariul de succes poate face parte din cheltuielile de judecată, întrucât legislația procesual civilă nu distinge între tipurile de onorarii avocațiale.
Instanțele care au adoptat această abordare pornesc de la textul art. 451 alin. (1) C. proc. civ., care include, în mod generic, „onorariile avocaților” în categoria cheltuielilor de judecată. În lipsa unei excluderi exprese a onorariului de succes, se apreciază că acesta intră, în principiu, sub incidența normei.
Un element central al acestei orientări îl reprezintă controlul de rezonabilitate exercitat de instanță, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, onorariul de succes nu este recuperabil automat, ci numai în măsura în care este dovedit ca fiind real, necesar și proporțional cu valoarea, complexitatea cauzei și activitatea efectiv desfășurată de avocat.
Instanțele au subliniat și un aspect pragmatic: onorariul de succes influențează, în mod obișnuit, nivelul onorariului fix sau orar, care este adesea negociat la un cuantum mai redus tocmai în considerarea existenței unui bonus condiționat de rezultat. Excluderea totală a posibilității de recuperare ar putea conduce la o situație injustă pentru partea câștigătoare, care suportă în final costuri reale generate de proces.
Această orientare recunoaște, așadar, posibilitatea includerii onorariului de succes în cheltuielile de judecată, dar refuză orice abordare automată, insistând asupra rolului activ al judecătorului în filtrarea exceselor.
Poziția Ministerului Public: pentru o interpretare flexibilă, dar controlată
Analizând cele două orientări, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că a doua soluție este mai apropiată de litera și spiritul legii.
Argumentația Ministerului Public se bazează pe coroborarea normelor procesuale cu reglementările specifice profesiei de avocat, care consacră explicit onorariul de succes ca formă legală de remunerare, cu condiția caracterului său complementar. În această viziune, includerea sa în categoria cheltuielilor de judecată nu poate fi exclusă ab initio, ci trebuie analizată de la caz la caz.
Totodată, se subliniază că mecanismul reducerii onorariului vădit disproporționat oferă instanțelor un instrument suficient pentru a preveni abuzurile, menținând un echilibru între dreptul părții câștigătoare la recuperarea cheltuielilor și protecția părții căzute în pretenții împotriva unor sarcini excesive.

Context european și lipsa unui obstacol constituțional
Documentul evidențiază că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului recunoaște legitimitatea principiului „loser pays”, cu condiția ca sumele impuse părții adverse să fie reale, necesare și rezonabile. Curtea nu exclude, în mod principial, recuperarea onorariilor de succes, dar insistă asupra unui control strict al proporționalității.
De asemenea, nu există decizii ale Curții Constituționale care să interzică includerea onorariului de succes în cheltuielile de judecată, iar caracterul executoriu al contractului de asistență juridică, inclusiv sub aspectul onorariului de succes, nu a fost declarat neconstituțional.
Partajează acest conținut:





