În Monitorul Oficial nr. 1103/28.XI.2025 a fost publicată Decizia nr. 22 din 20 octombrie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și în consecință a stabilit că: în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1), art. 10 și art. 27 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 80/2013, cererile adresate instanțelor judecătorești, în faza executării silite, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul obligației de a face sau a nu face, ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită stabilirea sumei pe care debitorul acestei obligații o datorează cu titlu de penalități, sunt supuse taxei judiciare de timbru de 20 de lei, prevăzută de art. 27 din actul normativ anterior menționat, cu excepția situațiilor în care, în temeiul unei dispoziții legale exprese, este incidentă o cauză de scutire legală obiectivă sau, după caz, subiectivă, de la plata taxelor judiciare de timbru.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 3 alin. (1),art. 10 și 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, în ceea ce privește timbrarea cererilor formulate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul unei obligații de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, solicită stabilirea sumei definitive datorate de către debitor, cu titlul de penalități de întârziere, au generat practică neunitară la nivelul instanțelor judecătorești ce au fost sesizate ca instanțe de executare cu acest tip de cauze de către creditorii anterior menționați, considerându-se că acțiunile formulate în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă fie se timbrează potrivit regulilor prevăzute de art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, prin raportare la valoarea însumată a penalităților de întârziere, fie se timbrează cu o taxă judiciară fixă de 20 de lei, potrivit prevederilor art. 27 din aceeași ordonanță de urgență a Guvernului.
A fost identificată și o a treia orientare jurisprudențială,izolată, în care s-a considerat că acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, atunci când, pentru cererea formulată în litigiul în care a fost obținut titlul executoriu care conține o obligație de a face sau a nu face, ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, a operat o scutire legală obiectivă de la plata taxei judiciare de timbru (spre exemplu, scutirea legală prevăzută de art. 42 din Legea nr. 1/2000, potrivit căruia: „Cererile sau acțiunile în justiție, cererile accesorii și incidentale, precum și intabularea titlurilor de proprietate rezultate din aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și a prezentei legi sunt scutite de taxa de timbru și de timbrul judiciar.”).
Controversa decurge din împrejurarea că, deși cerereaprevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este o cerere în materia executării silite, legiuitorul nu a înțeles să o reglementeze în cadrul art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, referitor la modalitatea de timbrare a cererilor în materia executării silite, din care reiese că taxele respectivelor cereri nu pot depăși anumite sume fixe, al căror cuantum poate ajunge până la 1.000 de lei, precum și din faptul că cererea în discuție este o cerere pecuniară, cu obiect evaluabil în bani, așa încât s-a considerat că nu îi sunt aplicabile nici prevederile art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, întrucât acestea vizează acțiunile și cererile neevaluabile în bani.
În atare situație, interpretarea corectă, care să stea labaza unei practici unitare, trebuie realizată ținându-se seama, deopotrivă, de natura juridică a penalităților reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, precum și de finalitatea reglementării conținute în aceste dispoziții legale, constând în determinarea debitorului rău-platnic de a executa obligația la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu și pe care numai el o poate executa.
Prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legiinr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările și completările ulterioare, s-a introdus ca o noutate absolută în legislație, reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligațiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane. Așa fiind, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea codului în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalități de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în titlul executoriu. S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuși obligația în natură. Așa fiind, natura juridică a penalităților este aceea de mijloc de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, acestea putându-se acorda independent de existența unui prejudiciu.
Aceste aspecte au fost reținute prin Decizia nr. 16 din6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017.
De asemenea, prin aceeași decizie, instanța supremă aprecizat că penalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă sunt asemănătoare cu amenzile cominatorii prin caracterul lor de sancțiune patrimonială, „pedeapsă civilă” aplicabilă pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației de către debitor.
Pe de altă parte, principiul executării în natură reglementatde art. 1.516 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”, este aplicabil și obligațiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane.
Totodată, având în vedere că, potrivit art. 1.527 alin. (1) din Codul civil, „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă”, prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare, a fost reglementat, în cadrul procedurii de executare silită, un nou mecanism pentru executarea obligațiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane, interzicându-se în mod expres posibilitatea acordării daunelor cominatorii pentru neexecutarea acestor obligații (art. 907 din Codul de procedură civilă).
Așadar, menirea reglementării mecanismului de aplicarea penalităților prin art. 906 din Codul de procedură civilă este aceea ca, și în cazul obligațiilor de a face sau a nu face, care nu pot fi executate în natura lor specifică, în lipsa acordului debitorului, creditorul să poată totuși „forța” executarea directă, prin recurgerea la aceste „daune punitive”[1].
Acestea au fost reținute prin Decizia nr. 37 din 15 mai2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660 din 19 iulie 2023, în considerentele căreia s-a mai reținut și că procedura aplicării de penalități (potrivit art. 906 din Codul de procedură civilă) este reglementată în două etape.
O primă etapă, conform art. 906 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă, presupune stabilirea de către instanța de executare, la cererea creditorului, a cuantumului penalității, pe zi de întârziere, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația sa.
În a doua etapă, potrivit art. 906 alin. (4) și (6) din Codul de procedură civilă, dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, tot la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere executorie dată cu citarea părților, creditorul putând solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația.
Penalitatea stabilită de instanță, pe zi de întârziere, chiardacă are un caracter provizoriu, nefiind certă, lichidă și nici exigibilă, constituie un mijloc de constrângere pentru debitor, prin amenințarea pe care o prezintă pentru acesta în sensul de a se vedea expus, în măsura în care nu va executa obligația principală stabilită în sarcina sa, riscului de a achita o sumă de bani, independent de daunele-interese compensatorii sau moratorii la care ar putea fi obligat, în condițiile dreptului comun.
Prin urmare, chiar dacă, spre deosebire de amendacominatorie prevăzută de art. 5803 din Codul de procedură civilă (1865), în concepția noului Cod de procedură civilă (2010) penalitățile se cuvin creditorului, acestea nu îndeplinesc nicidecum o funcție reparatorie, ci își mențin rolul cominatoriu și, după caz, punitiv, ele nefiind, în niciun caz, acordate cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației sau pentru executarea sa cu întârziere. Pentru acordarea daunelor-interese moratorii sau, după caz, a daunelor-interese compensatorii, creditorul are la dispoziție, separat, acțiunea în răspundere civilă delictuală sau poate recurge la procedura prevăzută de art. 892 din Codul de procedură civilă.
Așa fiind, în acord cu punctul de vedere exprimat de cătreprocurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, văzând și Decizia nr. 22 din 30 ianuarie 2024 a Curții Constituționale, trebuie amintit că cererea prin care creditorul solicită instanței de executare fixarea sumei datorate de către debitor cu titlu de penalități este integrată procedurii de executare silită, reprezentând o procedură accesorie procedurii executării silite, neavând caracter autonom față de această procedură, în care, în mod firesc, este integrată.
De aceea, despre cererea prevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu s-ar putea susține că declanșează un proces distinct în care judecătorul ar fi chemat să soluționeze pe fond pretențiile părților și nici nu s-ar putea considera că cererea de lichidare a penalităților ar avea ca scop principal procurarea unui avantaj patrimonial creditorului, suplimentar celui rezultat din titlul executoriu.
În jurisprudența instanței de contencios constituțional s-aarătat că finalitatea reglementării conținute în dispozițiile art. 906 din Codul de procedură civilă constă în determinarea debitorului rău-platnic de a executa o obligație la care este ținut în temeiul unui titlu executoriu, pe care numai el o poate executa. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmărește contracararea manoperelor abuzive, tinzând la tergiversarea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerității, ca exigență imperativă a executării silite.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 22 din 30 ianuarie2024, paragraful 27, a reținut și că cererea de aplicare de penalități reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligației stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu și care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalități nu poate fi soluționată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluționarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct.
De asemenea, prin Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023,pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit că, în măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate.
În lumina celor prezentate anterior, cu privire la naturajuridică a penalităților reglementate de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă și la finalitatea reglementării conținute în aceste dispoziții legale, se poate concluziona sub aspectul taxelor judiciare de timbru datorate pentru cererile de lichidare a penalităților, adresate de creditori instanțelor de executare în faza executării silite.
Astfel, cât timp penalitățile nu au un caracter reparator, nuau drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor (putându-se acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptățit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă) și, observând refuzul debitorului de a-și îndeplini obligația pe care o are față de creditor (refuz care nu ar trebui să conducă la promovarea unei noi acțiuni împovărătoare financiar pentru cel din urmă, în vederea obținerii în mod real și concret a executării hotărârii judecătorești), trebuie să se considere că cererea prevăzută de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă este supusă taxei judiciare de timbru de 20 de lei, prevăzută de art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, cu excepția situațiilor în care, în temeiul unei dispoziții legale exprese, este incidentă o cauză de scutire legală obiectivă sau, după caz, subiectivă, de la plata taxelor judiciare de timbru.
În raport cu funcția cominatorie a procedurii prevăzutede art. 906 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă și caracterul unitar al acestei proceduri, mai trebuie avut în vedere faptul că cererea de lichidare a penalităților, prevăzută de art. 906 alin. (4) din actul normativ invocat, nu are ca scop principal procurarea unui avantaj patrimonial creditorului, suplimentar celui din titlul executoriu, motiv pentru care aceasta trebuie timbrată cu o taxă judiciară de timbru fixată potrivit dispozițiilor art. 27 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, ca o cerere neevaluabilă în bani.
Pe de altă parte, soluționarea cererii creditorului,formulată în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu prezintă o complexitate deosebită, așa cum se arată și prin memoriul de sesizare a instanței supreme, ci presupune doar realizarea de către instanța de executare a unei simple operațiuni matematice de înmulțire a valorii sumelor fixate cu titlu de penalitate pentru fiecare zi de întârziere cu numărul de zile de neexecutare din intervalul de 3 luni sau mai mare în care debitorul nu și-a îndeplinit obligația.
Atunci când, pe parcursul soluționării cererii, debitorul îșiexecută obligația, cererea creditorului va fi respinsă. Astfel cum rezultă și din Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în această din urmă ipoteză, funcția cominatorie a procedurii și-a atins finalitatea, motiv pentru care nu mai există nicio rațiune pentru ca funcția punitivă să subziste.
Prin urmare, în nicio situație, instanța de executare,învestită cu soluționarea cererii prevăzute de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu realizează o analiză și nu statuează asupra fondului dreptului rezultat din titlul executoriu.
Or, în opțiunea legiuitorului, pentru cererile indicate înart. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 s-a adoptat un sistem mixt de taxare, astfel: unele cereri se taxează cu o taxă fixă (cererea pentru încuviințarea executării silite; cererea de suspendare a executării silite, inclusiv a executării provizorii; contestația la executare, atunci când obiectul executării silite nu este evaluabil în bani; cererile de întoarcere a executării silite, care se taxează, în toate cazurile, cu 50 de lei, dacă valoarea cererii nu depășește 5.000 de lei, și cu 300 de lei, pentru cererile a căror valoare depășește 5.000 de lei); taxarea la valoare, însă plafonat la o anumită sumă forfetară (contestația la executare silită, pentru care taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului, atunci când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite, fără ca taxa aferentă să poată depăși suma de 1.000 de lei, indiferent de valoarea contestată); taxarea progresivă, în funcție de valoare, potrivit regulilor prevăzute în art. 3 alin. (1) din aceeași ordonanță de urgență, doar în cazul în care prin contestația la executare silită se invocă, în condițiile art. 712 alin. (2) din Codul de procedură civilă, și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului (această din urmă ipoteză are în vedere executarea silită începută în temeiul unui alt titlu decât hotărârea judecătorească, atunci când pe calea contestației la executare se invocă motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului).
Amintita configurare a regulilor de taxare în materiaexecutării silite denotă însă faptul că soluția timbrajului, în cotă procentuală, se raportează la valoarea obiectului (neplafonată) numai atunci când fondul pus în discuție este legat de titlul executoriu (contestațiile la titlu, când titlul executoriu este altul decât o hotărâre judecătorească și a căror soluționare presupune examinarea fondului dreptului, în limitele motivelor invocate în contestații), în toate celelalte cazuri fiind adoptat fie sistemul taxării la o sumă fixă, fie al taxării la valoare, dar plafonată legal.
În atare situație, în cazul cererilor prevăzute de art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care nu sunt reglementate în mod expres în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013, nu li se pot aplica prin analogie dispozițiile referitoare la taxarea progresivă, în funcție de valoare, potrivit regulilor prevăzute în art. 3 alin. (1) din aceeași ordonanță de urgență, câtă vreme această taxare, fără plafonare, operează în materia executării silite, cu titlu de excepție, numai în situația indicată de art. 10 alin. (3) din respectiva ordonanță de urgență, cu referire la prevederile art. 712 alin. (2) din Codul de procedură civilă, atunci când executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, caz în care, în contestația la executare, pot fi invocate și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o altă cale procedurală pentru desființarea lui.
De asemenea, soluțiile legislative în privința taxăriicererilor formulate în materia executării silite sunt raționale și echitabile din punctul de vedere al justei așezări a sarcinii fiscale, putându-se observa că în cele mai multe ipoteze reglementate în cuprinsul art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 sunt avute în vedere cererile și contestațiile adresate instanței de executare după definitivarea unui proces în care instanțele judecătorești au analizat fondul dreptului litigios și care a fost finalizat prin emiterea hotărârii judecătorești, care se bucură de autoritate de lucru judecat și forță executorie.
De aceea, taxarea la valoare este prevăzută pentru materia executării silite doar în acele situații în care instanța de executare poate fi abilitată să analizeze fondul dreptului rezultat dintr-un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească.
Partajează acest conținut:
