În Monitorul Oficial nr. 1040/11.XI.2025 a fost publicată Decizia nr. 17 din 29 septembrie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 222 alin.(1) cu referire la art. 227 alin.(2) și art 204 alin. (12) teza I din Codul de procedură penală și în consecință a stabilit că: în cazul admiterii contestației, Completul de judecători de drepturi și libertăți de la instanța de control judiciar va putea dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului substanțial de 30 de zile calculat de la momentul arestării preventive a inculpatului, în temeiul dispoziției judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță.
În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că potrivit dispozițiilor art. 23 alin.(5) din Constituție Art. 23 alin. (5) din Constituție face referire la douătermene care vizează măsura preventivă a arestării preventive: termenul de 30 de zile pentru care se poate dispune luarea sau prelungirea arestării preventive în faza de urmărire penală și termenul de 180 de zile reprezentând durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale.
Măsura arestului la domiciliu a fost reglementată prindispozițiile Legii nr. 135/2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010), fiind introdusă în legislația procesual penală începând cu 1 februarie 2014, ulterior revizuirii Constituției. Astfel, în anul 2003 Codul de procedură penală prevedea doar două măsuri preventive privative de libertate, respectiv reținerea și arestarea preventivă.
Analizând dispozițiile art. 23 alin. (5) din Constituție, înDecizia nr. 740/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015) Curtea Constituțională a arătat, în paragraful 27, că norma constituțională analizată trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliu. Această concluzie se impune, având în vedere similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii și a substanței acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituțională, cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, Curtea a constatat că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiași art. 23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depășească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigențele normei constituționale prevăzute la art. 23 alin. (5).
În paragrafele 22-25 ale Deciziei nr. 740/2015, CurteaConstituțională a mai reținut că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepțiunea art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului (Hotărârea din 2 august 2001, pronunțată în Cauza Mancini împotriva Italiei, paragraful 17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 63, Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunțată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei, paragraful 64; Hotărârea din 30 martie 2006, pronunțată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei, paragraful 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei, paragraful 238Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunțată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, paragrafele 93 și 95).
Curtea Constituțională a mai subliniat că, potrivitRecomandării nr. R (80) 11 a Comitetului de miniștri către statele membre privind detenția provizorie, adoptată de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenției, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct. 13, potrivit căruia „durata detenției provizorii nu trebuie să depășească limitele care rezultă din obiectivele fixate de principiul 3, și detenția provizorie trebuie să înceteze în cazul în care durata sa ar fi disproporționată în raport cu pedeapsa susceptibilă a fi impusă în cazul condamnării”, având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că „din motive umanitare și sociale este de dorit reducerea aplicării detenției provizorii la minimul compatibil cu interesele justiției”.
Prin urmare, în vederea garantării dreptului la libertateindividuală, din jurisprudența Curții Constituționale rezultă că interpretarea potrivit căreia „legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii” trebuie să fie aplicată nu doar în cazul termenului de 180 de zile, ci și al celui de 30 de zile prevăzut de norma constituțională. Astfel, considerentele deciziei Curții Constituționale trebuie avute în vedere,mutatis mutandis, în cazul ambelor termene prevăzute de art. 23 alin. (5) din Constituție.
În acest cadru, sesizat cu o propunere de luare a măsuriiarestării preventive în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță prin încheiere, putând dispune admiterea propunerii și luarea măsurii arestării preventive pe o durată de cel mult 30 de zile. Completul de judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația formulată împotriva acestei încheieri poate menține soluția pronunțată în primă instanță, dar și, în urma reevaluării condițiilor de subsidiaritate și proporționalitate specifice măsurilor preventive, poate respinge propunerea de luare a măsurii arestării preventive și lua măsura arestului la domiciliu.
În această din urmă ipoteză Completul de judecători dedrepturi și libertăți care soluționează contestația, verificând legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe, trebuie să aibă în vedere limita constituțională de privare de libertate instituită de art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală. Astfel, cum judecătorul de drepturi și libertăți sesizat cu propunerea de arestare preventivă nu putea dispune luarea unei măsuri preventive privative de libertate pe o durată mai mare de 30 de zile, nici Completul de judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația nu poate dispune o măsură preventivă privativă de libertate prin care privarea de libertate să depășească limita constituțională de 30 de zile, trebuind să aibă în vedere că, în ipoteza luării măsurii arestării preventive în primă instanță, dispoziția acesteia este executorie de la data pronunțării.
Dacă s-ar considera că în ipoteza menționată completulde judecători de drepturi și libertăți care soluționează contestația ar putea dispune arestul la domiciliu pe o perioadă de 30 de zile, s-ar ajunge la situația în care inculpatul ar fi privat de libertate ab initio pe o perioadă mai mare decât maximul prevăzut de Constituție, în absența unei dispoziții de prelungire a privării de libertate în condițiile legii. Or, Curtea Constituțională a precizat explicit în paragraful 27 al Deciziei nr. 740/2015 că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiași art. 23.
Privarea de libertate, indiferent de modalitatea concretă,arestare preventivă sau arest la domiciliu, este parte integrantă a aceluiași regim de restrângere a libertății, astfel încât termenul maxim nu poate fi reinițiat la momentul soluționării contestației. În consecință, în cazul admiterii contestației, Completulde judecători de drepturi și libertăți de la instanța de control judiciar va putea dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului substanțial de 30 de zile calculat de la momentul arestării preventive a inculpatului în temeiul dispoziției judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță.
Universitatea din Oradea — Facultatea de Drept a apreciat că sesizarea ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este admisibilă, fiind îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum și cele de ordin formal de la art. 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Asupra fondului problemei de drept a opinat în sensul că, în cazul admiterii contestației formulate împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, se poate dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pe o durată maximală de 30 de zile, care include durata arestului preventiv efectiv executată de către inculpat.
Partajează acest conținut:
