De ani de zile, numele Micula a fost asociat în presa românească cu acuzații, controverse și titluri senzaționale.
Puțini însă au înțeles că, dincolo de zgomotul mediatic, stă una dintre cele mai importante lecții despre dreptate, stabilitate și respect față de investiția privată într-o țară care uneori își lovește propriii constructori de valoare.
De la promisiuni la trădare economică
În 1998, România a adoptat Ordonanța 24/1998, prin care statul oferea investitorilor privați (români și străini) posibilitatea de a contribui la dezvoltarea zonelor defavorizate — regiuni cu șomaj ridicat, fără infrastructură și cu economie inexistentă.
Companiile care alegeau să investească acolo beneficiau de măsuri legale de sprijin economic, în schimbul unor obligații clare:
Investitorii primeau:
• scutire de la plata unor taxe vamale la import timp de 10 ani;
În schimb, se obligau să:
• creeze și să mențină locuri de muncă,
• creeze investițíi noi care să fie mențínute timp de 20 de ani,
Printre cei care au răspuns acestui apel au fost domnii Ioan Micula și Viorel Micula – întorși din Suedia, având doar cetățenie suedeză – care au ridicat în zona Ștei-Drăgănești, din județul Bihor, una dintre cele mai moderne platforme alimentare din Europa de Sud-Est.
2005 – anul în care statul a retras drepturile investitorilor, dar a păstrat obligațiile
În 2005, înainte de aderarea la Uniunea Europeană, România a decis în mod prematur să abroge stimulentele fiscale oferite investitorilor. La acel moment, valoarea investițiilor realizate și dovedite în cadrul procesului ICSID erau de aproximativ 500 milioane de Euro, iar locurile de muncă create erau de ordinul miilor.
Statul nu a respectat propriile angajamente începând cu anul 2005 dar a menținut toate obligațiile investitorilor pentru o perioadă de 20 de ani.
Cu alte cuvinte, România a schimbat regulile chiar în mijlocul jocului.
Procesul de la Washington – și adevărul spus sub jurământ
Cazul a ajuns la ICSID – Centrul Internațional de Arbitraj al Băncii Mondiale (Washington), unde România a fost condamnată pentru încălcarea tratatului de investiții.
Un detaliu esențial a ieșit la iveală în timpul procesului, când reprezentantul statului a scuzat lipsa de transparență cu temerea că se vor retrage investițiile.
Această frază, rostită sub jurământ, a devenit simbolul sincer al unei politici economice incoerente: statul a știut că decizia sa era incorectă, dar a preferat să o ascundă pentru a profita de investițiile deja pornite într-o zonă în care înainte de aceste investiții rata șomajului era de peste 60%, nu exista infrastructură, curent electric sau sistem de canalizare. Aceste investiții au fost făcute cu eforturi
mari din partea investitorilor și împrumuturi masive din bănci. După cinci ani în care investitorii au luat credite bancare uriașe, au construit fabrici și au creat locuri de muncă, statul a retras aproape toate formele de sprijin exact în momentul în care investițiile erau în derulare, fapt ce i-a păgubit semnificativ.
Practic, statul i-a lăsat pe investitori fără sprijin, blocați într-un sistem care a anulat drepturile economice garantate de către stat, dar a menținut integral obligațiile contractuale ale investitorilor.
Hotărârea pronunțată de ICSID – Centrul Internațional de Arbitraj al Băncii Mondiale – este definitivă, obligatorie și irevocabilă, conform Convenției de la Washington, la care România este parte din anul 1975 până în prezent.
În virtutea acestui tratat internațional, hotărârile ICSID au forța juridică a unei decizii definitive a instanței supreme a fiecărui stat semnatar și trebuie executate ca atare. România și-a exercitat și epuizat toate căile legale pentru a anula și reinterpreta hotărârea arbitrala, care a dobândit astfel autoritate de lucru judecat, având caracter definitiv și executoriu în toate cele peste 150 de state semnatare ale Convenției ICSID.
In Convenția ICSID se impune prin Articolul 53 că ”(1) Sentinta este obligatorie faţă de părţi şi nu poate fi obiectul vreunui apel sau altui remediu, în afară celor prevăzute de prezenta convenţie”, iar prin Articolul 54 că ”(1) Fiecare stat contractant recunoaşte orice sentinta data în cadrul prezentei convenţii ca fiind obligatorie şi asigura executarea pe teritoriul său a obligaţiilor pecuniare pe care sentinta le impune, ca şi cînd ar fi vorba de o judecata definitivă a unui tribunal functionînd pe teritoriul zisului stat.
Cum a fost prezentată povestea în presă
În loc să explice această situație, o parte din presă a ales demonizarea investitorului. Titlurile au vorbit despre:
• „bani primiți necuvenit” – deși despăgubirile au fost decise definitiv și irevocabil de un tribunal internațional;
• „refuzul de a returna sumele” – deși nu este vorba despre bani primiți de la stat, ci despre compensații pentru pierderi cauzate de stat.
• ”hotărârea ICSID a fost anulată de CJUE”- deși este complet eronat. Nicio decizie CJUE nu poate anula sau modifica o Hotărâre ICSID.
Este exact ca într-o glumă clasică reinterpretată pentru timpurile noastre:
„Ai auzit ce s-a spus la Radio Erevan? Că a câștigat cutare o mașină Volga.
De fapt, nu e vorba de o mașină, ci de o bicicletă.
Și nu a câștigat-o, ci a dat anunț că i s-a furat.”
Cum au procedat alte state europene
România a fost singurul stat din regiune care a rupt unilateral acordurile economice cu investitorii, păstrând obligațiile pe care le-au impus acestora.
Iată cum au procedat alte țări aflate în aceeași situație:
Țara Măsura la aderare Rezultatul
Polonia A păstrat drepturile investitorilor până la termen („grandfathering”). Fără litigii, reputație solidă.
Irlanda A negociat o tranziție treptată până în 2010. Zero conflicte, stabilitate fiscală.
Cehia A modificat legea exact la data aderării, fără a rupe contractele. Continuitate și încredere.
Ungaria A adaptat stimulentele pentru a rămâne conforme UE. Respect pentru angajamente.
România A abrogat facilitățile, dar a păstrat obligațiile. Litigiu internațional, pierdere decredibilitate.
Ce înseamnă de fapt acest caz
Cazul Micula nu este doar despre un proces. Este despre un principiu internațional fundamental: asigurarea unui tratament just și echitabil, predictibil și transparent oricărui investitor.
Așadar, dacă statul îți promite niște drepturi prin lege, iar, ulterior, le revocă și te forțează să îți păstrezi obligațiile, statul nu poate pretinde că pagubele cauzate astfel sunt ilegitime, cu atât mai puțin ajutor de stat.
Aceasta este esența arbitrajului de la Washington și motivul pentru care România a fost condamnată definitiv și irevocabil, iar pozițiile ulterioare ale Comisiei Europene nu pot modifica sau anula efectele unei decizii arbitrale internaționale, deoarece jurisdicția ICSID și dreptul european operează pe planuri juridice distincte și nu se suprapun.
Prin urmare, România are obligația legală de a respecta Hotărârea ICSID, indiferent de opiniile administrative ale instituțiilor europene.
Respectul față de lege nu ar trebui să fie o vină
Respectul unui stat față de lege nu reprezintă un favor acordat investitorilor, ci un principiu esențial al unui climat economic stabil și credibil. Orice investitor este îndreptățit să pretindă ca statul român să- și respecte angajamentele asumate prin tratatele internaționale și propriile acte normative.
România are acum o alegere de făcut:
• poate continua să trateze mediul de afaceri ca pe un adversar,
• sau poate învăța, ca Polonia, Irlanda și alte state, că respectarea angajamentelor este cea mai bună investiție în credibilitatea unei țări și în crearea de investiții cu adevărat sustenabile pe termen lung.
Partajează acest conținut:
