Se observă o diferenţă de reglementare a procedurii de eliberare a cauţiunii, după cum măsura suspendării a fost admisă [caz reglementat de alineatele (1) şi (2) ale art. 1064], sau cererea de suspendare, pentru a cărei soluţionare a fost consemnată cauţiunea, a fost respinsă [caz reglementat de alineatul (4) al art. 1064]. Astfel, în situaţia admiterii cererii de suspendare se solicită îndeplinirea unui cumul de condiţii pentru a se putea dispune restituirea cauţiunii şi anume: să existe o cerere a persoanei îndreptăţite; cauza să fie definitiv soluţionată; să nu existe o cerere pentru plata despăgubirilor, formulată de partea în defavoarea căreia s-a dispus suspendarea în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Pe de altă parte, în situaţia respingerii cererii de suspendare, textul de lege nu prevede vreo condiţie pentru restituirea cauţiunii, această măsură putând fiind dispusă din oficiu.
Prin urmare, în situația respingerii cererii de suspendare nu poate fi reţinut argumentul în sensul că pentru restituirea cauţiunii ar fi fost necesară finalizarea litigiului având ca obiect anularea actului, câtă vreme dispoziţiile art. 1064 alin. (4) C.proc.civ. nu prevăd o astfel de condiţie, fiind suficientă pronunţarea unei soluţii de respingere a cererii de suspendare.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1214 din 2 martie 2022
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2/2018*, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii – Activitatea de Inspecţie Fiscală, a solicitat restituirea cauţiunii în cuantum de 18.279 lei, consemnată în dosarul nr. x/2/2018, conform avizului nr. 2054327 din 12.07.2018, emis de Banca X.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin încheierea din 18 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii – Activitatea de Inspecţie Fiscală şi a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 18.279 lei consemnată în dosarul nr. x/2/2018 conform avizului nr. 2054327 din 12.07.2018 emis de Banca X.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii din 18 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii – Activitatea de Inspecţie Fiscală, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi respingerea cererii de restituire a cauţiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâta susţine că suma consemnată de reclamantă cu titlu de cauţiune a intrat în proprietatea privată a statului conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 şi art. 1 lit. h) şi art. 5 alin. (9) din H.G. nr. 731/2007.
De asemenea, consideră recurenta-pârâtă că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1064 C.proc.civ., referitoare la încetarea efectelor măsurii pentru care s-a dispus, nefiind relevantă chestiunea judecării în mod definitiv a cauzei vizând suspendarea, ci este necesar a se soluţiona definitiv fondul cauzei privind legalitatea deciziei de impunere.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, Societatea A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ. (în ale căror dispoziţii se încadrează criticile formulate), Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1064 din Codul de procedură civilă, republicat:
„(1) Cauţiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluţionarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus.
(2) Cauţiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauţiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus. (…)
(4) Dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsă, instanţa va dispune din oficiu şi restituirea cauţiunii.”
În raport de aceste prevederi, se observă o diferenţă de reglementare a procedurii de eliberare a cauţiunii, după cum măsura suspendării a fost admisă (caz reglementat de alineatele 1 şi 2 ale art. 1064), sau cererea de suspendare, pentru a cărei soluţionare a fost consemnată cauţiunea, a fost respinsă (caz reglementat de alineatul 4 al art. 1064). Astfel, în situaţia admiterii cererii de suspendare se solicită îndeplinirea unui cumul de condiţii pentru a se putea dispune restituirea cauţiunii şi anume: să existe o cerere a persoanei îndreptăţite; cauza să fie definitiv soluţionată; inexistenţa unei cereri pentru plata despăgubirilor, formulată de partea în defavoarea căreia s-a dispus suspendarea în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. În situaţia respingerii cererii de suspendare, textul de lege nu prevede vreo condiţie pentru restituirea cauţiunii, această măsură putând fiind dispusă din oficiu.
În cauza de faţă, este incidentă această din urmă ipoteză, reglementată de art. 1064 alin. (4) C.proc.civ., întrucât cauţiunea ce face obiectul cererii de restituire a fost consemnată în vederea soluţionării cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. F-M3 116/12.10.2017. Cererea de suspendare a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 3398/20.07.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, soluţie menţinută prin decizia nr. 4402/02.10.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte, în sensul că pentru restituirea cauţiunii este necesară finalizarea litigiului având ca obiect acţiunea în anularea deciziei de impunere, câtă vreme dispoziţiile art. 1064 alin. (4) C.proc.civ. nu prevăd o astfel de condiţie, fiind suficientă pronunţarea unei soluţii de respingere a cererii de suspendare.
Cât priveşte susţinerile recurentei-pârâte referitoare la incidenţa în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 şi art. 1 lit. h) şi art. 5 alin. (9) din H.G. nr. 731/2007, Înalta Curte constată că aceste acte normative reglementează modul şi condiţiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, iar cauţiunea consemnată de reclamantă nu face parte din această categorie de bunuri, întrucât nu a intrat în proprietatea statului prin vreo modalitate prevăzută de lege.
Înalta Curte reţine că prevederile art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 dispun că bunurile confiscate sau neridicate în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive ori, după caz, definitive şi irevocabile, iar dispoziţiile art. 1 lit. h) şi art. 5 alin. (9) din H.G. nr. 731/2007 dispun că pot fi valorificate sumele consemnate în orice scop de către persoane fizice sau juridice, la dispoziţia organelor judiciare, pentru care s-a dispus restituirea şi nu s-a cerut ridicarea de către cei care le-au depus sau care erau îndreptăţiţi să le ridice, în termenul de prescripţie prevăzut de legislaţia în vigoare. Or, în cauză nu suntem în ipoteza reglementată de aceste texte normative, cauţiunea consemnată de reclamantă neputând fi considerată bun confiscat sau neridicat în procedura judiciară şi nici sumă neridicată de partea interesată în termenul de prescripţie, deşi s-a dispus restituirea. Este de observat că această ultimă ipoteză presupune existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care se dispune restituirea, iar partea să nu fi valorificat această soluţie în termenul de prescripţie, însă, în speţă, intimata-reclamantă nu beneficiază de o astfel de hotărâre judecătorească, scopul formulării cererii fiind acela de obţinere a unei încheieri care să-i permită ridicarea sumei consemnată cu titlu de cauţiune.
În consecinţă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că sunt îndeplinite cerinţele art. 1064 alin. (4) C.proc.civ. pentru a dispune restituirea sumei consemnate cu titlu de cauţiune, iar criticile pârâtei din recurs nu sunt apte să conducă la reformarea acestei soluţii.
Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii – Activitatea de Inspecţie Fiscală, ca nefondat.
Partajează acest conținut:
