Potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare dintre acestea, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor. Absenţa oricăreia dintre aceste prevederi dă dreptul părţii interesate de a cere rezilierea contractului.
Prin urmare, sancţiunea rezilierii intervine pentru omisiunea părţilor de a conveni modalitatea de determinare a remuneraţiei, întrucât lipsa unei astfel de menţiuni îl prejudiciază atât pe cedent, a cărui creanţă este incertă şi nelichidă, cât şi pe cesionar, întrucât acesta s-ar vedea expus unor pretenţii nerezonabile din partea cedentului, în lipsa unei stipulaţii exprese asupra remuneraţiei.
Astfel, în condiţiile în care în contractul de cesiune, prin care cedentul a convenit cu cesionarul, cedarea în mod exclusiv către acesta a tuturor drepturilor patrimoniale de autor şi conexe asupra melodiilor audio-video nominalizate în anexă contractului, la rubrica ,,preţul cesiunii” nu s-a făcut niciun fel de menţiune, cedentul, având un drept de opţiuneîntre remediul rezilierii şi remediul stabilirii remuneraţiei, este în drept să ceară rezilierea cesiunii pentru omisiunea de a stipula remuneraţia cuvenită.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 942 din 9 aprilie 2024
I. Circumstanţele cauzei.
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 7.08.2017 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.: să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune exclusivă nr. 3/28.05.2014 încheiat între părţi; să fie obligată pârâta la plata sumei de 120.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru utilizarea fără drept a operelor al căror autor este şi a interpretărilor sale; în subsidiar, rezilierea contractului şi obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 lei.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş
Prin sentinţa civilă nr.13 din 16.01.2018, Tribunalul Argeş a admis excepţia necompetenţei materiale, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr la data de 06.02.2018.
3. Decizia pronunţată de Judecătoria Piteşti
Prin sentinţa civilă nr. 6384 din 29.10.2019, Judecătoria Piteşti a admis în parte acţiunea şi a dispus rezilierea contractului de cesiune nr.3 încheiat între părţi la data de 28.05.2014.
A respins capetele de cerere privind pretenţiile băneşti anterioare datei de 07.08.2014, ca fiind prescrise.
A respins în rest celelalte solicitări, ca neîntemeiate.
A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.
A luat act de susţinerea reclamantului în sensul că înţelege să solicite plata onorariului de avocat pe cale separată.
A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 650 lei, reprezentând onorariu de avocat.
4. Hotărârile pronunţate de Tribunalul Argeş
Prin decizia nr. 3090 din 06.07.2021, Tribunalul Argeş a admis apelurile formulate de pârâta B. S.R.L. şi de către reclamantul A., a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Argeş – Secţia civilă, în primă instanţă.
La termenul de judecată din data de 17.11.2021, în faţa Tribunalului Argeş, în al doilea ciclu procesual, reclamantul a precizat acţiunea, arătând că renunţă la capetele de cerere privind pretenţiile financiare, astfel că cererea de chemare în judecată a vizat în principal constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune exclusivă nr.3/2014 încheiat între părţi, iar în subsidiar, rezilierea contractului.
Prin sentinţa civilă nr.592 din 03.12.2021, Tribunalul Argeş, Secţia civilă a admis în parte cererea precizată şi a dispus rezilierea contractului de cesiune nr.3/2014, a respins în rest cererea şi a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantul A. a sumei de 6.100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti
Prin decizia nr.189/A-C din 02.05.2022, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul principal formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr.592 din 3.12.2021, pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, a anulat în parte, sentinţa apelată şi a trimis cauza la rejudecare, la acelaşi tribunal, în ce priveşte capătul de cerere privind rezilierea contractului de cesiune.
A fost respins ca nefondat apelul incident formulat împotriva aceleiaşi sentinţe de reclamantul A.
6. Decizia pronunţată de Tribunalul Argeş, în rejudecare
Prin sentinţa nr.464 din 26.09.2022, Tribunalul Argeş a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti
Prin decizia nr.14/A-COM din 12.01.2023, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr.464/2022, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă.
A schimbat sentinţa, în sensul că a admis cererea şi a dispus rezilierea contractului de cesiune exclusivă nr.3/2014.
A obligat intimata B. S.R.L. la plata sumei de 6.150 lei cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.
8. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr.14/A-COM/2023, de către Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.
Subsecvent motivului de recurs reglementat de art.488 alin.(1) pct.5 Cod procedură de civilă, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art.237 alin.(1) şi (2) C.proc.civ., întrucât nu a manifestat un rol activ şi nu şi-a îndeplinit obligaţia de cercetare a procesului.
În continuare, se arată că instanţa nu a stabilit în mod clar cadrul procesual, întrucât nu i-a pus reclamantului în vedere să facă dovada calităţii procesuale active, dovedind calitatea sa de titular al drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor, pentru operele menţionate în anexa contractului intervenit între părţi.
Tot astfel, instanţa de apel nu a lămurit situaţia de fapt în cauză, nestabilind tipul cesiunii intervenite, în sensul că aceasta ar fi o cesiune exclusivă, o cesiune temporară sau una definitivă, o cesiune totală sau una parţială. În acest context, în virtutea art.497 C.proc.civ. se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În continuare, recurenta arată că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art.47 alin.(2) din Legea nr.8/1996, potrivit cărora desfiinţarea unui contract de cesiune a drepturilor de autor este prohibită dacă motivele care au condus la utilizarea defectuoasă a operei se datorează propriei culpe a autorului. Or instanţa nu a administrat probe sub acest aspect, deşi din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că reclamantul, deşi a cedat societăţii recurente dreptul de reproducere şi de comercializare a operelor sale, nu a respectat această obligaţie, arătând că a avut reprezentarea că acţionează în calitate de autor al pieselor sale.
De asemenea, prin memoriul de recurs se invocă încălcarea art.478 alin.(2) C.proc.civ., potrivit căruia părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate prin apel ori prin întâmpinare.
Or, instanţa s-a erijat în apărător al reclamantului, reţinând în motivarea sa aspecte care nu au fost invocate de parte, respectiv că reclamantul a notificat societăţii recurente nulitatea contractului de cesiune exclusivă.
De asemenea, se susţine că instanţa de apel nu a ţinut cont de împrejurarea că motivele şi argumentele expuse de reclamant în susţinerea cererii sale de reziliere a contractului erau specifice constatării nulităţii absolute a contractului de cesiune şi nu unei cereri de reziliere.
Pentru toate aceste motive, recurenta arată că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi al celui de acces la justiţie, respectiv cu încălcarea art.6 alin.(1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art.10 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art.21 din Constituţia României.
Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., recurenta arată că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art.41 şi art.43 din Legea nr.8/1996, precum şi cu privire la interpretarea greşită a modalităţii de executare a contractului, în forma comunicării publice a operei, cu referire la art.15 din acelaşi act normativ.
Recurenta arată că instanţa de apel a interpretat greşit natura contractului de cesiune, care este cu titlu oneros, iar nu cu titlu gratuit cum greşit a reţinut, de vreme ce din materialul probator administrat rezultă că reclamantul a obţinut beneficii certe, sume de bani din exploatarea operei prin contractul de cesiune. Or, instanţa nu a calificat natura contractului, de tip oneros sau cu titlu gratuit, în contract nefiind prevăzută remuneraţia.
În continuare, recurenta face trimitere la materialul probator de la dosar, arătând că reiese neîndoielnic natura de contract oneros, motiv pentru care nu s-ar putea dispune rezilierea contractului pentru lipsa remuneraţiei.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că dreptul autorului de a solicita aplicarea sancţiunii rezilierii contractului ar interveni automat, decizia fiind astfel pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.41 alin.(1) şi art.43 din Legea nr.8/1996, eludându-se astfel dispoziţiile legale cu privire la remediul prevăzut de art.43 alin.(2) din acelaşi act normativ, pentru salvgardarea contractului.
Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, norma specială care stabileşte dreptul autorului operei de a cere aplicarea sancţiunii rezilierii nu presupune intervenirea în mod automat a acestei sancţiuni, fără a se analiza în ansamblu termenii şi clauzele contractului, pentru a releva voinţa reală a părţilor, precum şi posibilitatea remedierii lipsei unui element esenţial al contractului prin stabilirea de către organele judiciare a remuneraţiei.
Interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.43 din Legea nr.8/1996 este cu atât mai evidentă cu cât, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă fără echivoc natura oneroasă a contractului de cesiune ce face obiectul dosarului, soluţia instanţei de apel fiind contrară probatoriului administrat în cauză.
În ce priveşte comunicarea operei prin canalul Youtube, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art.15 din Legea nr.8/1996, cu privire la ipoteza comunicării publice a operei neagreată de către autor.
Art.15 alin.(1), art.151 lit. a) şi b) şi art.152 din Legea nr.8/1996, radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu şi comunicarea publică, inclusiv prin internet, reprezintă modalităţi diferite de utilizare a operelor. Or, din analiza contractului de cesiune rezultă neîndoielnic faptul că reclamantul, în calitate de titular al dreptului de autor, a cesionat recurentei drepturile sale patrimoniale, astfel cum sunt prevăzute de art.13 lit. f), g) şi h) din Legea nr.8/1996, inclusiv cele de comunicare publică a operei, direct sau indirect, stabilind noţiunile de reproducere şi difuzare a operei, prin orice mijloace şi prin punerea la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată. Aceasta presupune, fără echivoc, multiplicarea înregistrărilor sub orice formă şi distribuirea prin orice alt mod de transmitere, canalul Youtube nefiind exclus.
9. Apărările formulate în cauză
Intimatul A. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, să se constate intervenită sancţiunea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nemotivat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.
Ulterior expunerii parcursului procesual al dosarului, intimatul arată că memoriul de recurs exprimă simple nemulţumiri ale recurentei, conţinând exclusiv critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
De asemenea, arată că recursul este exercitat atât în ce priveşte hotărârea pronunţată de instanţa de apel, dar şi de prima instanţă, lucru care nu este permis.
În acest context, invocând dispoziţiile art.489 alin.(2) C.proc.civ., intimatul invocă excepţia nulităţii recursului, arătând că recursul a fost întemeiat exclusiv în mod declarativ pe prevederile art.488 alin. (1) pct.5 şi 8 C.proc.civ..
Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., intimatul arată că în fapt, deşi se critică încălcarea unor norme de drept procesual subsumate dreptului la un proces echitabil, în realitate recurenta este nemulţumită de raţionamentul instanţei de apel şi de modalitatea în care aceasta a analizat aspectele esenţiale deduse judecăţii.
Recurenta nu a precizat în ce mod au fost încălcate normele de procedură, dacă sancţiunea care ar interveni este nulitatea, iar în ipoteza unei nulităţi condiţionate, care este vătămarea produsă.
Împrejurarea că instanţa de apel a menţionat în cuprinsul hotărârii faptul că recurentul a notificat rezilierea contractului, reprezintă un răspuns faţă de susţinerea contrarie a pârâtei în faţa instanţei de apel. În plus, acest aspect este unul de temeinicie şi nu de legalitate.
Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., intimata arată că deşi se invocă o greşită aplicare a dispoziţiilor art.15, art.41 şi art.43 din Legea nr.8/1996, elaborarea acestui motiv de recurs dovedeşte că recurenta este nemulţumită în fapt de modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele şi a statuat în ce priveşte natura contractului de cesiune, renumeraţia datorată / achitată reclamantului sau interpretarea clauzelor contractului de cesiune.
Nici prin acest motiv de recurs nu se formulează veritabile critici împotriva raţionamentului instanţei de apel, întrucât nu se arată în ce mod aceasta a încălcat sau a aplicat eronat dispoziţiile invocate, ci sunt reluate susţinerile părţii din fazele procesuale anterioare.
Mai arată intimatul că instanţa de apel a realizat o amplă analiză a dispoziţiilor pretins încălcate ori greşit aplicate, arătând în cuprinsul hotărârii de ce sunt aplicabile dispoziţiile art.41 şi nu cele ale art.43 din Legea nr.8/1996.
În ipoteza în care instanţa ar aprecia totuşi că argumentele invocate pot fi subsumate unor veritabile motive de recurs, intimatul solicită respingerea recursului ca nefondat.
Din perspectiva criticilor formulate, invocându-se motivul de nelegalitate reglementat de art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., intimatul arată că instanţa nu putea verifica dacă reclamantul este sau nu autor al operelor care au făcut obiectul contractului, ci doar că acesta a avut calitatea de parte în dosar, limitele apelului fiind stabilite de apelantul-reclamant.
Din perspectiva obiectului cererii, astfel cum acesta a fost precizat – respectiv constatarea nulităţii contractului de cesiune, iar în subsidiar rezilierea acestuia, este lipsită de relevanţă calitatea de autor a operelor, acest aspect nefăcând obiectul analizei instanţelor de judecată.
În ce priveşte necalificarea de către instanţa de apel a contractului de cesiune intervenit între părţi, intimatul arată că obligaţia instanţei de a redacta considerentele trebuie să releve raţionamentul care a condus la adoptarea deciziei pronunţate, funcţie îndeplinită de motivarea instanţei de apel.
De asemenea, intimatul arată că în raport de obiectul învestirii instanţei şi de susţinerile părţilor, era irelevantă stabilirea tipului cesiunii, de vreme ce prevederile legale incidente, reţinute de instanţa de apel în hotărârea pronunţată, nu fac deosebire între diferitele tipuri de cesiuni, ci acestea sunt aplicabile pentru toate contractele de cesiune de drepturi patrimoniale de autor.
Critica vizând încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art.47 alin.(2) din Legea nr.8/1996 este singurul element de noutate prezentat de recurentă prin recursul formulat, însă este un aspect cu totul străin de cauza dedusă judecăţii.
Pretinsa încălcare a dispoziţiilor art.478 alin.(2) C.proc.civ. nu se confirmă în cauză, de vreme ce în faţa instanţei de fond, în primul ciclu procesual, a fost depusă notificarea de reziliere a contractului, comunicată recurentei, acesta reprezentând un mijloc de probă şi o apărare formulată de parte.
În ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora acesta ar fi invocat critici ce ţin de nulitatea contractului, iar nu de rezilierea acestuia, acestea nu se fundamentează pe o situaţie reală, din actele procesuale putându-se observa cu uşurinţă că în calea de atac a apelului a fost criticată hotărârea primei instanţe sub aspectul modului în care au fost interpretate dispoziţiile legale în materia rezilierii contractului de cesiune de drepturi patrimoniale de autor.
Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art.488 alin.(1) pct.8 C.proc.civ., intimatul arată că interpretarea propusă de recurentă dispoziţiilor legale evocate este una inedită şi totodată incorectă, reiterând împrejurarea că de la momentul încheierii contractului de cesiune şi până în prezent, acesta nu a primit din partea recurentei nicio sumă de bani, deci nu recurenta este cea care a achitat sume de bani, ci anumiţi terţi, în raporturile directe cu reclamantul.
În plus, din contract reiese cu evidenţă că nu este prevăzută nicio remuneraţie, fiind astfel incident cazul de reziliere reglementat de art.41 alin.(1) din Legea nr.8/1996.
Pretinsul remediu invocat de către recurentă este o ipoteză evocată de prima instanţă, care a fost desfiinţată, astfel că raţionamentul respectiv nu îşi găseşte aplicabilitate în cauză. Or, din dispoziţiile legale nu reiese condiţionarea aplicării dispoziţiilor art.41 de a iniţia în prealabil demersurile prevăzute de art.43 din Legea nr.8/1996.
În ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora contractual s-a stabilit dreptul pârâtei de comunicare publică a operei, în mod corect a reţinut instanţa de apel că drepturile patrimoniale de autor cesionate trebuie să fie prevăzute expres în contractul de cesiune şi că nu trebuie confundat cu dreptul de reproducere, respectiv de distribuire cu dreptul de comunicare publică, mai ales în forma prevăzută de art.15 teza finală din Legea nr.8/1996.
10. Răspunsul la întâmpinare
Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care combate apărările formulate de intimatul-reclamant prin întâmpinare. Din perspectiva excepţiei nulităţii recursului, se arată că cele două motive de nelegalitate invocate de recurentă cuprind critici concrete şi susceptibile de încadrare în motivele de recurs reglementate de art.488 alin.(1) pct.5 şi pct.8 C.proc.civ., astfel că se impune respingerea excepţiei nulităţii invocate prin întâmpinare de intimatul-reclamant.
11. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art.493 alin.(2) și (3) C.proc.civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27.02.2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr.14/A-COM/2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, la care intimatul-reclamant a făcut referire în cursul dezbaterilor asupra cererii de recurs, se constată că prin încheierea din data de 27.02.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a admis în principiu recursul, constatând încadrarea criticilor formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin.1 C.proc.civ., prin raportare la soluţia de admitere în principiu nemaifiind posibilă rediscutarea excepţiei de nulitate a recursului.
Printr-o primă categorie de critici, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a invocat o seamă de neregularităţi procedurale ale deciziei pronunţate în apel, criticile fiind însă nefondate.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută în mod suveran de cele două instanţe de fond (prima instanţă şi cea de apel), s-a reţinut că între reclamantul A., în calitate de cedent şi pârâta SC B. SRL, în calitate de cesionar – producător a fost încheiat contractul de cesiune exclusivă nr.3 din 28.05.2014, având ca obiect cedarea de către reclamant în mod exclusiv, în beneficiul producătorului, a drepturilor patrimoniale, de autor şi conexe, conform Legii nr.8/1996, asupra melodiilor audio-video indicate în anexa 1 la contract.
La rubrica ,,preţul cesiunii” nu s-a făcut niciun fel de menţiune, părţile convenind ca cesiunea să se facă pe o perioadă nelimitată şi să fie valabilă pe teritoriul României şi în străinătate. Totodată, s-a convenit prelungirea efector contractului, în mod excepţional, până la epuizarea tuturor stocurilor care se găseau în posesia producătorului în momentul expirării contractului, iar după epuizarea acestor stocuri, partea care încalcă dispoziţiile contractului este răspunzătoare.
Potrivit art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996 cu privire la dreptul de autor şi drepturile conexe, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată (7.08.2017), contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare dintre acestea, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor. Absenţa oricăreia dintre aceste prevederi dă dreptul părţii interesate de a cere rezilierea contractului.
Rezilierea pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale constituie un remediu prevăzut de art. 1.516 alin.2 C.civ., potrivit căruia atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative.
În ambele ipoteze normative, atât cea de drept comun, cât şi cea prevăzută de legea specială, rezilierea poate fi cerută de partea contractantă interesată. De vreme ce, în mod incontestabil, între reclamantul A., în calitate de cedent şi pârâta SC B. SRL, în calitate de cesionar – producător a fost încheiat contractul de cesiune exclusivă nr.3 din 28.05.2014, nu se poate susţine cu temei că intimatul-reclamant nu ar avea calitate procesuală activă. De asemenea, sub imperiul art. 41 alin.1 teza finală din L. nr. 8/1996, poate cere rezilierea oricare dintre părţile contractului de cesiune care se consideră prejudiciată prin absenţa prevederilor contractuale referitoare la elementele expres arătate de lege.
Totodată, în ceea ce priveşte omisiunea instanţei devolutive de apel de a stabili situaţia de fapt, în sensul de a-i pune în vedere intimatului-reclamant să facă dovada calităţii procesuale active, dovedind calitatea sa de titular al drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor, pentru operele menţionate în anexa contractului intervenit între părţi, se constată în primul rând că aceasta constituie o veritabilă critică de netemeinicie, nepermisă în recurs. Potrivit art. 488 alin.1 C.proc.civ., casarea deciziei recurate se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, nefiind permise critici referitoare la maniera în care instanţa devolutivă a interpretat probele administrate şi a stabilit situaţia de fapt relevantă.
De altfel, aşa cum s-a reţinut şi de către instanţele devolutive, prin însăşi încheierea contractului de cesiune la care se referă capătul de cerere în reziliere, soluţionat în ciclul procesual de faţă, recurenta-pârâtă a recunoscut calitatea intimatului-reclamant de titular al drepturilor patrimoniale conexe şi de autor, acestea rezultând, totodată, sub aspect probatoriu şi din aducerea operelor la cunoştinţă publică sub numele intimatului, precum şi din înregistrările acestor opere în registrul ORDA (art. 4 alin.1, art. 148 alin.1 din Legea nr. 8/1996).
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel nu a lămurit situaţia de fapt în cauză, nestabilind tipul cesiunii intervenite, în sensul că aceasta ar fi o cesiune exclusivă, o cesiune temporară sau una definitivă, o cesiune totală sau una parţială, această critică priveşte de asemenea o chestiune referitoare la stabilirea situaţiei de fapt, neexistând niciun argument în cuprinsul cererii de recurs care să susţină încadrarea acestei critici în motivul de recurs enunţat în mod formal, respectiv art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ.
Dincolo de acest aspect prioritar, se reţine că decizia recurată califică cesiunea convenită de părţile litigante ca fiind o cesiune exclusivă, parţială (referitoare la prerogativele de reproducere, respectiv de distribuire), criticile formulate de recurenta-pârâtă fiind astfel nefondate şi din această perspectivă.
În această privinţă, prin decizia recurată s-a reţinut că potrivit contractului de cesiune exclusivă nr.3/28.05.2014, reclamantul, în calitate de cedent, a convenit cu pârâta cesionară, cedarea în mod exclusiv către producător a tuturor drepturilor patrimoniale de autor şi conexe, conform Legii nr.8/1996, asupra melodiilor audio-video care sunt nominalizate în anexă (obiectul contractului).
În urma interpretării sistematice a clauzelor contractuale, instanţa de apel a reţinut pe baza unei argumentaţii ample şi judicioase că, deşi părţile au prevăzut în obiectul contractului cedarea în mod exclusiv către producător a tuturor drepturilor patrimoniale de autor şi conexe, au înţeles să limiteze drepturile concrete transmise la reproducere şi difuzare realizate prin multiplicarea şi comercializarea albumelor.
Este lipsită de temei susţinerea potrivit căreia instanţa de apel a dat eficienţă unei apărări neinvocate, statuând că reclamantul a notificat societăţii recurente nulitatea contractului de cesiune exclusivă. Instanţa de apel a fost învestită cu critica apelantului-reclamant referitoare la îndeplinirea condiţiilor rezilierii, fiind datoare să rejudece fondul cauzei, în fapt şi în drept cauza (art. 476 alin.1 C.proc.civ.). Cu alte cuvinte, instanţa de apel era în drept şi chiar obligată să reaprecieze condiţiile rezilierii, apreciind în acest scop toate probele aflate la dosarul cauzei, chiar dacă nu s-a făcut în mod expres referire la ele.
Ca urmare, sunt nefondate criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât principiile contradictorialităţii, al egalităţii armelor şi al dreptului la apărare au fost pe deplin respectate (art. 21 alin.3 din Constituţie, art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., acestea sunt de asemenea nefondate.
Instanţa de apel a interpretat în mod corect dispoziţiile art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996 cu privire la dreptul de autor şi drepturile conexe, atunci când a reţinut, pe de-o parte, caracterul oneros al cesiunii, iar pe de altă parte, incidenţa sancţiunii rezilierii pentru omisiunea stipulării unei remuneraţii pentru autorul cedent.
Din această perspectivă, în primul ciclu procesual s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că sancţiunea specială a rezilierii, instituită de art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996, are prioritate faţă de dreptul comun al nulităţii actului juridic, reclamantul neavând opţiune între nulitate (sancţiunea de drept comun) şi reziliere (sancţiunea edictată în mod specific pentru materia dreptului de autor). Din această perspectivă, este vădit nefondată şi susţinerea potrivit căreia instanţa a soluţionat în mod greşit o acţiune în reziliere întemeiată pe motive de nulitate.
Recurenta-pârâtă învederează în mod întemeiat că cesiunea este consimţită cu titlu oneros, însă această critică este lipsită de eficienţă, în condiţiile în care şi instanţele devolutive au reţinut în mod constant că cesiunea nu este una cu titlu gratuit, ci cu titlu oneros.
În continuare, recurenta deduce din caracterul oneros al cesiunii inaplicabilitatea sancţiunii rezilierii. Această susţinere este însă în mod vădit nefondată, întrucât art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996, edictând sancţiunea rezilierii pentru omisiunea de a stipula remuneraţia cuvenită cedentului, are în vedere tocmai cesiunile cu titlu oneros; sancţiunea rezilierii intervine pentru omisiunea părţilor de a conveni modalitatea de determinare a remuneraţiei, ceea ce îl prejudiciază pe cedent, a cărui creanţă este incertă şi nelichidă; totodată, îl poate prejudicia chiar şi pe cesionar, acolo unde acesta s-ar vedea expus unor pretenţii nerezonabile din partea cedentului, în lipsa unei stipulaţii exprese asupra remuneraţiei (nu această ipoteză este incidentă în cauză, rezilierea fiind cerută de cedent).
De altfel, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că eventualele plăţi parţiale efectuate de recurenta-pârâtă, reţinute de altfel a fi nedovedite, nu înlătură sancţiunea rezilierii, întrucât ar fi vorba doar de plăţi benevole, care nu contribuie la definirea obiectului prestaţiei cesionarului; altfel spus, conduita părţilor ulterioară încheierii cesiunii nu este suficient de concludentă pentru a deduce care a fost remuneraţia convenită ab initio.
În mod legal a statuat Curtea de Apel că intimatul-reclamant este în drept să ceară rezilierea contractului de cesiune pentru omisiunea de a stipula remuneraţia cuvenită, fără a fi nevoit să ceară stabilirea remuneraţiei, în condiţiile art. 43 alin.2 din Legea nr. 8/1996. Cedentul este în drept să opteze între remediul rezilierii şi remediul stabilirii remuneraţiei, iar intimatul-reclamant a optat pentru reziliere, aceasta fiind în mod legal dispusă în considerarea dispoziţiilor art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996.
În condiţiile în care rezilierea a fost dispusă în mod legal în considerarea lipsei stipulării remuneraţiei cuvenite pentru cesiune, sunt lipsite de relevanţă criticile subsecvente, care privesc interpretarea întinderii cesiunii.
Înalta Curte reţine totuşi că, în mod pe deplin judicios, Curtea de Apel a făcut distincţia dintre diferitele drepturi patrimoniale reglementate de art. 13 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data învestirii instanţei, fiind cedate doar prerogativele reproducerii şi distribuirii, iar nu şi prerogativa comunicării publice. Maniera în care Curtea de Apel a interpretat clauzele contractului reprezintă o chestiune de fapt, sustrasă controlului de legalitate, iar statuările în drept referitoare la diferenţierea prerogativelor patrimoniale menţionate respectă normele de drept material aplicabile (art. 13 lit.a), b), f), art. 15 din Legea nr. 8/1996).
Totuşi, recurenta-pârâtă a învederat instanţei, după împlinirea termenului legal pentru motivarea recursului, că în speţă ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat, prin raportare la sentinţa nr. 3719/2022 a Tribunalului Constanţa, Secţia I civilă, definitivă prin neapelare.
De vreme ce acest mijloc de apărare, deşi este intitulat de parte „excepţie”, nu priveşte procedura de judecată în etapa recursului, ci constituie un motiv în sprijinul căii de atac declarate, care tinde la a demonstra netemeinicia cererii de chemare în judecată, se impune constatarea că este vorba despre un veritabil motiv de recurs, iar nu despre o excepţie (art. 152 C.proc.civ.)
Trebuie observat că numai instanţa este în drept să invoce motive de recurs de ordine publică după împlinirea termenului de recurs, iar nu şi părţile, care sunt decăzute din dreptul de a invoca motive peste termen. Această soluţie este prevăzută în mod expres de art. 489 alin.1 şi 3 C.proc.civ.
Examinarea incidenţei autorităţii de lucru judecat invocate se impune însă prin raportare la dispoziţiile art. 509 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., care ar permite invocarea posibilei contrarietăţi între decizii, inclusiv din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Cele dezlegate în mod definitiv prin hotărârea judecătorească amintită nu sunt însă de natură a determina schimbarea soluţiei recurate.
Astfel, este real că prin sentinţa nr. 3719/2022 a Tribunalului Constanţa, Secţia I civilă, s-a statuat că cesiunea aflată în discuţie inclusiv în prezenta cauză ar fi una totală, privind ansamblul drepturilor patrimoniale de autor. Efectul acestei statuări constă în înlăturarea unuia dintre motivele de reziliere reţinut prin decizia recurată (încălcarea limitelor cesiunii, prin comunicarea publică neautorizată a operelor reclamantului), dar nu şi a celuilalt (lipsa remuneraţiei convenite). Nu există prin urmare în cuprinsul sentinţei amintite nicio dezlegare asupra fondului raportului juridic litigios care să împiedice concluzia că în mod legal a fost dispusă rezilierea contractului de cesiune, prin raportare la dispoziţiile art. 41 alin.1 din Legea nr. 8/1996 şi la situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele devolutive. Aşadar, chiar dacă se reţine, în raport de hotărârea anterioară a Tribunalului Constanţa, că recurentei-pârâte i-ar fi fost cedată şi prerogativa comunicării publice (pe YouTube ori prin alte mijloace similare), contractul a fost în mod legal reziliat, iar prerogativele cedate s-au întors în patrimoniul intimatului-reclamant.
De altfel, motivul de reziliere reţinut în mod corect (inexistenţa remuneraţiei convenite) priveşte contractul de cesiune, în ansamblul său, ceea ce face de prisos examinarea celorlalte apărări întemeiate pe hotărârea judecătorească amintită şi care privesc calitatea de autor asupra unui număr de 13 opere
despre care se afirmă că se află printre cele cedate prin contractul litigios.
Pentru motivele arătate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin.1 pct. 5, 7 şi 8 C.proc.civ., recursul a fost respins, ca nefondat, potrivit art. 496 alin.1 C.proc.civ.
Notă: Dispoziţiile Legii nr. 8/1996 au fost avut în vedere astfel cum erau în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Legea nr. 8/1996 a fost republicată în M.Of. nr. 489 din 14 iunie 2018, textele de lege fiind renumerotate. Conţinutul art. 41 din Legea nr. 8/1996, forma în vigoare la data introducerii acţiunii, se regăseşte în cuprinsul art. 42 din lege, forma republicată.
