După cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cererile adresate instanţei judecătoreşti pentru stabilirea, în contradictoriu cu statul român sau cu unităţile administrativ-teritoriale, după caz, a dreptului la despăgubire pentru expropriere şi a cuantumului acesteia sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi sunt de competenţa instanţelor de drept comun, adică a tribunalelor – secţiile civile [art. 95 pct. 1 C.proc.civ., dar şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 interpretat prin analogie].
Astfel, câtă vreme legiuitorul a atribuit, prin norma menţionată, o competenţă specială instanţei de drept civil, în situaţia în care se contestă decizia de expropriere emisă în regim de putere publică, aceeaşi instanţă este competentă să judece şi cererea de obligare a autorităţilor publice la emiterea deciziei de plată şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor în cazul în care se invocă existenţa unei exproprieri de fapt. Aceasta, întrucât, deşi, în procedura exproprierii sunt implicate autorităţi publice în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, acestea efectuând operaţiunile administrative necesare trecerii bunului din proprietatea privată în proprietatea publică, prin reglementarea specială a Legii nr. 33/1994 şi a Legii nr. 255/2010 procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică scapă prevederilor legii generale, respectiv Legii nr. 554/2004, referitoare la competenţa de soluţionare a acestor litigii.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 523 din 17 februarie 2024
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii deduse judecăţii:
Prin cererea înregistrată la data de 09.05.2023 pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Energiei şi Guvernul României, a solicitat în contencios administrativ obligarea pârâţilor să îndeplinească toate atribuţiile reglementate în sarcina acestora la art. 4 din Legea 255/2010 cu privire la aprobarea indicatorilor tehnico-economici, consemnarea sumei aferente reprezentând plata despăgubirii, afişarea listei proprietarilor imobilelor expropriate, transferul dreptului de proprietate, finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere pentru terenul proprietatea reclamantului situat administrativ în extravilanul localităţii Bradu, în suprafaţă de 17.100 mp înscris în CF (…) Avrig, (…) Avrig, care face parte din coridorul de expropriere pentru Amenajarea Hidroenergetica a râului Olt defileu, sector Cornetu Avrig, sub sancţiunea unor penalităţi de 50 lei/zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, pentru fiecare pârât.
Totodată, a solicitat plata despăgubirilor legal cuvenite pentru suprafaţa mai sus indicată, având în vedere că de 10 ani terenul a devenit inaccesibil şi inutilizabil potrivit destinaţiei sale prin amenajarea coridorului de expropriere, iar ceilalţi proprietari din zonă au fost despăgubiţi de mai mulţi ani.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1, art. 7, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 255/2010, art. 44 din Constituţia României.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 194 din 09.11.2023, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 131 C.proc.civ., a declinat judecarea cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Energiei şi Guvernul României, în favoarea Tribunalului Sibiu, Secţia I civilă.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că a fost învestită de către reclamant cu o cerere având două petite, primul vizând obligarea pârâţilor la realizarea anumitor demersuri administrative, iar cel de-al doilea vizând plata despăgubirilor legal cuvenite pentru lipsa de folosinţă a unui teren, afirmat de 17.100 mp, devenit inutilizabil potrivit destinaţiei sale, prin amenajarea coridorului de expropriere.
În referire la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 şi la decizia RIL nr. 14/2019, a apreciat că situaţia juridică reclamată în cauză este o expropriere în fapt şi că, deşi, prin cererea dedusă judecăţii s-a învederat existenţa unui refuz nejustificat din partea pârâţilor, ceea ce se reclamă, în esenţă, este stabilirea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a unui teren, afirmat de 17.100 mp, devenit inutilizabil potrivit destinaţiei sale prin amenajarea coridorului de expropriere, formalităţile descrise la capătul 1 al cererii reprezentând acte premergătoare stabilirii admisibilităţii capătului 2 al cererii, făcând trimitere la art. 123 C.proc.civ.
2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Tribunalul Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 1024 din 07.12.2023, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Energiei şi Guvernul României, în favoarea Curţii de Apel Alba-Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Curtea de Apel Alba-Iulia şi Tribunalul Sibiu; a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.
Pentru a hotărî astfel, în referire la art. 8 şi art. 10 din Legea nr. 554/2004, instanţa a reţinut că, pe capătul principal de cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Energiei şi Guvernul României să îndeplinească toate atribuţiile reglementate în sarcina acestora la art. 4 din Legea nr. 255/2010 cu privire la aprobarea indicatorilor tehnico-economici, consemnarea sumei aferente reprezentând plata despăgubirii, afişarea listei proprietarilor imobilelor expropriate, transferul dreptului de proprietate, finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere pentru terenul proprietatea reclamantului, solicitare principală care este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, prin prisma refuzului nejustificat al autorităţilor de a răspunde notificărilor reclamantului.
Totodată, a apreciat că, în cauză, nu este incidentă decizia RIL nr. 14/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât a fost avută în vedere strict situaţia exproprierii declanşate în baza Legii 255/2010, nefinalizată în plan administrativ în ultimă etapă, însă nu şi situaţia unei exproprieri de fapt, în care reclamantul invocă tocmai refuzul de a fi declanşate etapele exproprierii reprezentate de aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local, consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor, transferul dreptului de proprietate finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere.
De asemenea, a apreciat că, în speţă, nu se regăsesc ipotezele în care expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 din Legea nr. 255/2010 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate, tribunalul fiind competent să soluţioneze şi acţiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri.
În continuare, a reţinut că plata despăgubirilor cuvenite pentru imobil în urma unei exproprieri de fapt, prin raportare strict la al doilea capăt de cerere formulat de reclamant, nu reprezintă o cerere de expropriere de competenţa tribunalului în accepţiunea art. 21 din Legea nr. 33/1994, mai ales că, la alin. (2) al acestui articol, se arată că tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condiţiile art. 18 – 20.
În altă ordine de idei, astfel cum reclamantul a înţeles să-şi formuleze capetele de cerere, este cert că, instanţa competentă se determină raportat la primul capăt de cerere principal, de competenţa instanţei de contencios administrativ.
II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) Cod procedură civilă, urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, Secţia I civilă, în considerarea argumentelor ce succed:
În cauză, conflictul negativ de competenţă s-a născut ca urmare a interpretării diferite date de instanţele aflate în conflict noţiunii de instanţă de drept comun căreia îi este atribuită competenţa de soluţionare a acestui tip de litigii în temeiul normelor legale evocate.
Astfel, Curtea de Apel Alba Iulia, raportându-se la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 şi la decizia nr. 14/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii, precum şi la situaţia de fapt dedusă judecăţii ce corespunde unei exproprieri de fapt, a apreciat că instanţa competentă să judece cererea este tribunalul, pe când Tribunalul Sibiu, a reţinut incidenţa art. 8 din Legea nr. 554/2004, ţinând cont de faptul că pe capătul de cerere prin care s-a susţinut refuzul nejustificat al autorităţilor de a efectua operaţiunile administrative necesare pentru protejarea unor drepturi legitime.
Înalta Curte reţine că, deşi, în procedura exproprierii sunt implicate autorităţi publice în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, acestea efectuând operaţiunile administrative necesare trecerii bunului din proprietatea privată în proprietatea publică, procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, prin reglementarea specială a Legii nr. 33/1994 şi a Legii nr. 255/2010, scapă prevederilor legii generale, respectiv Legii nr. 554/2004, referitoare la competenţa de soluţionare a litigiilor în legătură cu această procedură.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 255/2010 sunt declarate de utilitate publică următoarele lucrări: b)lucrările din domeniul gospodăririi apelor, respectiv construcțiile hidrotehnice și lucrările anexe, acumulările de apă permanente și nepermanente, cantoanele de exploatare, digurile de apărare împotriva inundațiilor, construcțiile și instalațiile hidrometrice, instalațiile de determinare automată a calității apei, lucrările de amenajare, regularizare sau consolidare a albiilor, canalele și derivațiile hidrotehnice, stațiile de pompare, precum și alte construcții hidrotehnice realizate pe ape, lucrări de renaturare, reabilitare zone umede și asigurarea conectivității laterale.
De asemenea, conform art. 3 din cuprinsul aceluiaşi act normativ pot fi expropriate bunurile imobile proprietate a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ, şi a oricăror alte entităţi, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, pe care se realizează lucrările de utilitate publică de interes naţional, judeţean şi local.
În fine, potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2010, etapele procedurii de expropriere sunt: a) aprobarea indicatorilor tehnico-economici ai lucrărilor de interes naţional, judeţean sau local; b) consemnarea sumei individuale aferente reprezentând plata despăgubirii pentru imobilele care fac parte din coridorul de expropriere şi afişarea listei proprietarilor imobilelor; c) transferul dreptului de proprietate; d) finalizarea formalităţilor aferente procedurii de expropriere.
Faţă de aceste dispoziţii legale, văzând şi ansamblul motivelor expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că, prin intermediul primului capăt de cerere, reclamantul, pretinzând că lucrările de utilitatea publică prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 255/2010 vizează, în fapt, imobilul al cărui proprietar este, mai exact suprafaţa de teren de 17.100 mp, a solicitat obligarea autorităţilor pârâte la expropriere.
Altfel spus, afirmând existenţa unei exproprieri în fapt (împrejurare care reiese şi din cuprinsul celui de-al doilea petit, prin intermediul căruia, reclamantul a afirmat că terenul în suprafaţă de 17.100 mp a fost acoperit complet de apele râului Olt, urmare a punerii în funcţiune a Hidrocentralei de la Racoviţa, susţinând, totodată, că, prin inundarea terenului, acesta a devenit complet inaccesibil şi inutilizabil) reclamantul a solicitat recunoaşterea acesteia în drept.
Aşadar, finalitatea prezentului demers judiciar este reprezentată, indiscutabil, de recunoaşterea dreptului la despăgubire.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, „Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor prevăzute la art. 19 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferul dreptului de proprietate”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii.”
Faţă de menţiunea expresă a normei speciale care face trimitere la norma generală, este evident că la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere criteriile reglementate de art. 26 şi 27 din legea cadru din materia exproprierii, Legea nr. 33/1994.
După cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, ,,Cererile adresate instanţei judecătoreşti pentru stabilirea, în contradictoriu cu statul român sau cu unităţile administrativ-teritoriale, după caz, a dreptului la despăgubirepentru expropriere şi a cuantumului acesteia sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi sunt de competenţa instanţelor de drept comun, adică a tribunalelor-secţiile civile [art. 95 pct. 1 C.proc.civ., dar şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 interpretat prin analogie].
Câtă vreme legiuitorul a atribuit o competenţă specială instanţei de drept civil, în situaţia în care se contestă decizia de expropriere emisă în regim de putere publică, pentru aceleaşi considerente, instanţa de drept civil trebuie să fie competentă să judece şi cererea de obligare a pârâţilor la emiterea deciziei de plată şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor, în condiţiile în care starea de fapt descrisă de reclamant, calificată juridic, este corespondentă unei exproprieri de fapt.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că Tribunalul Sibiu, Secţia I civilă, este instanța competentă material şi teritorial a soluționa cererea de chemare în judecată.
