Sub aspectul sarcinii dovedirii conţinutului dreptului străin, în legislaţia românească este consacrat sistemul mixt, al colaborării între organul de jurisdicţie şi părţi. Astfel, sarcina probei dreptului străin se împarte între judecător şi părţile litigiului cu element de extraneitate.
Instanţa de judecată, în baza rolului activ, trebuie să ia din oficiu măsurile cuvenite pentru stabilirea conţinutului legii străine aplicabile, dispunând, în acest sens, administrarea mijloacelor de probă pe care le apreciază ca fiind necesare. În acelaşi timp, instanţa are posibilitatea, dar nu obligaţia de a solicita concursul părţilor la stabilirea conţinutului legii străine. Dacă partea interesată, în virtutea principiului disponibilităţii, invocă dreptul străin, poate fi obligată să facă dovada conţinutului acestuia, însă impunerea unei asemenea obligaţii trebuie justificată, în sensul că instanţa trebuie să motiveze de ce nu utilizează alte mijloace instituţionale pe care le-ar avea la îndemână pentru determinarea conţinutului legii străine.
Or, în condiţiile în care partea a dat curs obligaţiei stabilite în sarcina sa şi a indicat conţinutul dreptului străin, depunând la dosar traducerea dispoziţiilor legale invocate, iar instanţa de judecată a urmat procedura prevăzută de Legea nr.189/2003, solicitând informaţii asupra dreptului străin, prin intermediul Ministerului Justiţiei, în răspunsul transmis pe această cale de instituţia similară din statul străin comunicându-se că, în problema de drept care formează obiectul solicitării, sunt aplicabile aceleaşi prevederi legale indicate de către reclamant, suspendarea judecăţii în temeiul art. 1551 C.proc.civ. nu se justific. Aceasta, deoarece scopul pentru care s-a instituit în sarcina părţii obligaţia stabilită prin încheiere a fost atins, dovada conţinutului legii străine fiind făcută, atât de către parte, cât şi ca efect al demersurilor instanţei. De asemenea, nici faptul că instanţa a pretins părţii să obţină de la o altă autoritate publică a statului străin o „opinie” în legătură cu participarea acesteia în proces, nu poate justifica suspendarea cauzei, câtă vreme judecata în continuare nu este împiedicată, instanţa putând, în raport cu conţinutul dreptului străin, dovedit în cauză, să aprecieze asupra problemei de drept.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 819 din 18 aprilie 2019
Prin încheierea din 15.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, s-a dispus suspendarea judecării apelului, în temeiul art. 1551 alin. (1) C.proc.civ., până la îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina reclamantului A. la termenul de judecată din 4.10.2018.
În considerentele acestei încheieri, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa prin încheierea de şedinţă din 4.10.2018, respectiv, în temeiul prevederilor art. 1083 şi art. 253 C.proc.civ. şi art. 2562 alin. (2) C.civ., să obţină de la Ministerul de Finanţe a landului Hessen o opinie cu privire exact la informaţiile pe care instanţa le solicită de la Ministerul Justiţiei, şi anume, dacă în opinia acestei autorităţi germane, în circumstanţele acestui proces, faptul de a fi chemată ca parte sau ca succesor/ moştenitor al unei părţi în procesul civil, potrivit actului – certificatului de moştenitor nr. x/16 a Judecătoriei Bad Homburg, ca şi tribunal de succesiune, este conformă cu legea germană şi care este opinia acestei instituţii cu privire la această împrejurare.
Instanţa a mai reţinut că această obligaţia a fost stabilită în sarcina reclamantului în scopul de fi posibilă demararea de către instanţa judecătorească a procedurii prevăzute de H.G. 153/1991 de solicitare de informaţii de la Ministerul Justiţiei din România.
De asemenea, instanţa de apel a subliniat că soluţionarea prezentului apel este şi rămâne supusă dispoziţiilor vechiului Cod de procedură civilă, însă, obligaţiile stabilite în sarcina reclamantului la termenul de judecată din 4.10.2018 şi pe care acesta nu le-a îndeplinit, au fost dispuse în temeiul prevederilor art. 1083 şi art. 253 din noul Cod de procedură civilă respectiv art. 2562 alin. (2) din noul Cod civil, în considerarea faptului că actul emis de instanţa germană, pe care urmează a se întemeia atât cererea adresată Ministerului de Finanţe a Landului Hessen de către reclamant, cât şi procedura de recunoaştere a sa, este emis la data de 06 12.2017 şi, în raport de această dată, acestui act îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură şi de drept material în vigoare la momentul emiterii sale, moment care este ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil şi a noului Cod de procedură civilă.
În concluzie, a reţinut instanţa, obligaţiile stabilite în sarcina reclamantului, de efectuare de demersuri la Ministerului de Finanţe a Landului Hessen şi de recunoaştere a certificatului de moştenitor emis de Judecătoriei Bad Homburg, sunt supuse dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă şi noului Cod civil, raportat la data emiterii acestui act, fără ca acesta să modifice normele de procedură aplicabile judecării prezentului apel, care rămân cele ale vechiului Cod de procedură civilă.
Constatând că reclamantul nu şi-a îndeplinit două dintre obligaţiile stabilite în sarcina sa, la termenul de judecată din 4.10.2018, fără de care nu se poate păşi la soluţionarea apelului, întrucât nu este posibilă stabilirea cadrului procesual, Curtea, în urma deliberării, în temeiul art. 1551 alin.(1) C.proc.civ., a dispus suspendarea judecării apelului până la îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina reclamantului.
Împotriva încheierii din 15.11.2018 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă a declarat recurs reclamantul.
Recurentul solicită, în principal, casarea încheierii atacate şi, prin raportare la prevederile art.313 alin.(1) teza a doua din Cod de procedură civilă din 1865, trimiterea cauzei în vederea continuării judecaţii altei instanţe de acelaşi grad. În subsidiar, prin raportare la prevederile art.313 alin. (1) teza întâi din acelaşi cod, solicită trimiterea cauzei în vederea judecaţii la aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărârea atacată.
Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă din 1865, recurentul susţine, în esenţă, următoarele critici:
– Instanţa de apel nesocoteşte faptul că, atâta timp cât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată înaintea intrării în vigoare a prezentului Cod de procedură civilă, soluţionarea oricărui incident procedural, inclusiv cel al introducerii în cauză a succesorilor uneia dintre părţi, decedată pe parcursul procesului, urmează a se face exclusiv conform prevederilor vechiului Cod de procedură civilă, art.3 din Legea nr. 76/2012 excluzând orice „combinaţie” de genul celei statuate prin încheierea recurată;
– Instanţa de judecată nu a fost legal/procedural învestită în legătură cu „recunoaşterea certificatului de moştenitor emis de Judecătoria Bad Homburg” şi, implicit, să se pronunţe asupra validităţii acestuia în ceea ce priveşte calitatea de succesor al defunctului B., a Ministerului de Finanţe al Landului Hessen, încălcându-se astfel prevederile art.129 alin.6 din vechiul Cod de procedură civilă;
– Sub regimul de aplicabilitate al vechiului Cod de procedură civilă, singura obligaţie care revenea „părţii interesate”, în caz de deces al uneia dintre părţi, pentru a nu surveni suspendarea „de drept” a cauzei, era, conform art.243 alin.(1) teza a doua, aceea de a indica moştenitorii defunctului şi a solicita introducerea lor în cauză, obligaţie îndeplinită în mod corespunzător de către recurent;
– Urmare a renunţării la succesiune de către toţi moştenitorii legali ai defunctului, apelantul-reclamant a depus la dosarul cauzei traducerea reglementărilor Codului civil german referitoare la succesiunile vacante, indicând, totodată, că, într-o asemenea situaţie, urmează a fi citat în calitate de apelant-reclamant Ministerul de Finanţe al Landului Hessen;
– Deşi instanţa de apel a constatat că apelantul-reclamant şi-a îndeplinit obligaţia de indicare a succesorului legal al defunctului B. şi a dispus continuarea judecăţii, totuşi, fără a dispune citarea acestuia, măsură obligatorie pentru punerea ulterioară în discuţie a oricărui incident procedural, a suspendat judecata cauzei prin încheierea din 06.07.2017, hotărâre ce avea să fie desfiinţată prin admiterea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a dispus continuarea judecăţii.
Instanţa de apel, după reluarea judecăţii, nesocotind flagrant „dezlegarea problemei de drept” dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv de îndeplinire a condiţiilor procedurale privind citarea şi introducerea obligatorie în cauză a Ministerului de Finanţe al Landului Hessen în calitate de apelant-reclamant, cu încălcarea prevederilor art.315 alin. (1) din vechiul Cod de procedură civilă, a instituit în sarcina apelantului A. noi obligaţii ce excedeau cadrului procesual, respectiv de a depune la dosarul cauzei originalul hotărârii nr.229 din 06.12.2016 a Judecătoriei Bad Homburg şi recunoaşterea acesteia de către instanţele române, ignorând faptul că, în realitate, era vorba de un simplu certificat de moştenitor, şi, mai ales, de a obţine de la Ministerul de Finanţe al Landului Hesse o opinie cu privire exact la informaţia pe care instanţa o solicitase Ministerului Justiţiei din România;
– Instanţa de apel, cu nesocotirea dispoziţiilor din Regulamentul nr.650/2012 al Parlamentului European şi Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor, reglementări de imediată aplicabilitate în temeiul art.20 din Constituţia României, a dispus, din nou, prin încheierea recurată, suspendarea judecării cauzei, pentru neîndeplinirea unei pretinse obligaţii instituite în mod abuziv în sarcina sa, obligaţie imposibil de executat, în condiţiile în care aceleaşi, „relaţii” fuseseră solicitate deja „din oficiu” de către instanţa de apel, de la Ministerul Justiţiei din România, „relaţiile” respective nu reprezentau o condiţie pentru a se pronunţa şi a dispune citarea succesorului legal al defunctului B., nefiind impuse prin vreun act normativ în regimul de aplicabilitate al vechiului Cod de procedură civilă, „relaţiile” respective nu aveau nicio relevanţă în ceea ce priveşte introducerea în cauză a succesorului legal al părţii decedate în timpul procesului, orice discuţie eventuală putându-se purta numai şi exclusiv în legătură cu calitatea procesuală activă a Ministerului de Finanţe al Landului Hessen, instituţie publică germană, după citarea prealabilă a sa;
– Renunţând în mod expres, printr-un act autentic, potrivit legii germane aplicabile, la succesiunea defunctului său tată, recurentul-reclamant nu mai avea nicio calitate pentru a se adresa Ministerului de Finanţe al Landului Hessen şi a-i solicita „acordul” de a interveni în proces; pe de altă parte, autoritatea publică respectivă nu putea să se pronunţe şi să-i furnizeze acestuia „relaţiile” impuse prin încheierea din 04.10.2017, atâta timp cât nu fusese citată în cauză şi nu i se comunicase în prealabil actele procedurale traduse şi depuse la dosarul cauzei;
– Chiar dacă s-ar admite că sunt aplicabile dispoziţiile noilor coduri (civil şi de procedură civilă), sancţiunea procedurală a suspendării cauzei îşi păstrează caracterul vădit nelegal deoarece recurentul reclamant a îndeplinit integral şi întocmai obligaţia instituită prin art. 2562 alin.(2) din Codul civil, depunând la dosarul cauzei traducerea prevederilor din Codul civil german referitoare la acceptarea/renunţarea la succesiune şi succesiunile vacante;
Prin art. 253 din actualul Cod de procedură civilă se conferă instanţei de judecată posibilitatea de a lua cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat străin în situaţia în care acesta este invocat în cursul unui proces desfăşurat în România, fără să instituie vreo obligaţie expresă în sarcina vreunuia dintre părţile litigante; prin art. 1083 din actualul Cod de procedură civilă legiuitorul român a găsit de cuviinţă să confere persoanelor fizice şi juridice străine în faţă instanţelor române aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi cetăţenilor români, respectiv persoanelor juridice române, bineînţeles, numai şi exclusiv după ce dobândesc calitatea de parte în proces.
Referitor la cererea de trimitere a cauzei pentru continuarea judecăţii la altă instanţă de acelaşi grad, recurentul invocă prevederile art.313 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, arătând că are convingerea că nu va beneficia de o judecată dreaptă şi echitabilă la aceeaşi instanţă de apel, această convingere fiind bazată pe modul în care s-a derulat judecata până în prezent (măsuri procesuale dispuse în dosar cu încălcarea legii, unele desfiinţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi pe existenţa unor indicii privind anumite relaţii existente între un membru al completului de judecată şi pârâtul din prezenta cauză, respectiv, existenţa unor raporturi de familie între avocaţii pârâtului şi judecători de la Curtea de Apel Cluj.
Examinând încheierea recurată, în raport cu motivul de recurs invocat şi cu argumentele dezvoltate în susţinerea acestuia, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel în motivarea încheierii recurate, procedura aplicabilă litigiului dedus judecăţii este cea reglementată de Codul de procedură civilă din 1865, de vreme ce procesul a fost început înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dispoziţiile noului Cod de procedură civilă se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare.
Cu toate că a reţinut corect faptul că legea de procedură civilă aplicabilă în cauză este cea de la data începerii procesului, instanţa de apel a apreciat în mod greşit şi contradictoriu asupra incidenţei în cauză a unor dispoziţii procedurale prevăzute de legea nouă, stabilind prin încheierea din 4.10.2018, în sarcina recurentului, obligaţia ca, „în temeiul prevederilor art. 1083 şi art. 253 Cod procedură civilă şi art. 2562 alin. (2) Cod civil, să obţină de la Ministerul de Finanţe a Landului Hessen o opinie cu privire exact la informaţiile pe care instanţa le solicită de la Ministerul Justiţiei, şi anume, dacă în opinia acestei autorităţi germane, în circumstanţele acestui proces, faptul de a fi chemată ca parte sau ca succesor/ moştenitor al unei părţi în procesul civil, potrivit actului – certificatului de moştenitor nr. x/16 a Judecătoriei Bad Homburg, ca şi tribunal de succesiune, este conformă cu legea germană şi care este opinia acestei instituţii cu privire la această împrejurare”.
În lipsa unor dispoziţii tranzitorii exprese, legea de procedură civilă aplicabilă litigiului se extinde inclusiv asupra incidentelor procedurale, astfel încât, în stabilirea anumitor obligaţii în sarcina parţilor şi aplicarea unor sancţiuni corelative, instanţa nu se poate raporta la alte norme de procedură decât cele care guvernează litigiul pendinte, în ansamblu.
Sub aspectul conţinutului obligaţiei instituite în sarcina recurentului, instanţa de apel i-a pretins acestuia să solicite de la Ministerul de Finanţe a Landului Hessen „o opinie” sub aspectul posibilităţii, în conformitate cu legea germană, a participării ca parte în proces a acestei autorităţi, în calitate de moştenitoare a părţii decedate.
În ceea ce priveşte temeiul legal al impunerii în sarcina recurentului a acestei îndatoriri, instanţa de apel a făcut trimitere la prevederile art. 2562 alin. (2) din Codul civil din 2009 şi la art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 153/1991.
Mai trebuie precizat că, în cadrul aceleiaşi încheieri, s-a dispus ca, exact pentru aceleaşi informaţii privind dreptul străin, să se formuleze cerere către Ministerul Justiţiei, conform H.G. nr. 153/1991.
Înalta Curte constată că problema dovedirii conţinutului dreptului străin îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. 2562 din Codul civil din 2009, în Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului străin, încheiată la Londra, la 7 iunie 1968 şi Protocolul său adițional (la care România a aderat prin H.G. nr.153/1991, publicată în Monitorul Oficial nr.62 bis din 26.03.1991) şi în Legea nr.189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială, republicată (Capitolul IV, art.29 -31).
Potrivit art. 2562 alin. (1) din Codul civil din 2009, „conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat”. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „partea care a invocat o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei”.
Aşadar, sub aspectul sarcinii dovedirii conţinutului dreptului străin, în legislaţia noastră este consacrat sistemul mixt, al colaborării între organul de jurisdicţie şi părţi. Astfel, sarcina probei dreptului străin se împarte între judecător şi părţile litigiului cu element de extraneitate.
Instanţa de judecată, în baza rolului activ, trebuie să ia din oficiu măsurile cuvenite pentru stabilirea conţinutului legii străine aplicabile. În acest sens, va dispune administrarea mijloacelor de probă pe care le apreciază ca fiind necesare. În acelaşi timp, instanţa are posibilitatea, dar nu obligaţia de a solicita concursul părţilor la stabilirea conţinutului legii străine.
Dacă partea interesată, în virtutea principiului disponibilităţii, invocă dreptul străin, poate fi obligată să facă dovada conţinutului acestuia, însă impunerea unei asemenea obligaţii trebuie justificată, în sensul că instanţa trebuie să motiveze de ce nu utilizează alte mijloace instituţionale pe care le-ar avea la îndemână pentru determinarea conţinutului legii străine. De asemenea, trebuie văzut dacă nu cumva se ajunge la situaţia în care se pune în sarcina părţilor o probă care, uneori, se poate dovedi dificilă sau excesivă.
Faptul că, în sistemul nostru de drept, instanţa este ţinută să stabilească dreptul străin, cu concursul părţilor în litigiu, presupune, pe de o parte, că părţile, care au interesul să convingă instanţa, aduc proba legii străine pe care se întemeiază, însă, în acelaşi timp, şi instanţa, care are rol activ în aflarea adevărului în cauză şi dispune de metode adecvate de probare a dreptului străin, face demersurile pentru identificarea conţinutului legii străine aplicabile.
Părţile recurg, de regulă, la certificate care emană de la autorităţile publice ale statului străin sau chiar de la un specialist, remunerat de părţi, pentru a oferi consultaţii asupra dreptului străin. În schimb, instanţa de judecată poate dispune expertize de specialitate, după cum are la îndemână soluţii la nivel instituţional pentru a obţine proba dreptului străin.
Principalele instrumente utilizate în materia cooperării judiciare civile şi comerciale sunt Convenţia europeană în domeniul informării asupra dreptului străin şi Reţeaua judiciară europeană. Ambele oferă instanţei de judecată atât posibilitatea de a se informa cu privire la conţinutul dreptului străin, cât şi cu privire la modul de interpretare a normelor juridice străine în statul de origine.
În speţă, recurentul a dat curs obligaţiei stabilite în sarcina sa şi a indicat conţinutul dreptului străin, invocând prevederile art. 1963 din Codul civil german, a cărei traducere a depus-o la dosar.
De asemenea, instanţa de judecată a urmat procedura prevăzută de Legea nr.189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială şi a solicitat informaţii asupra dreptului străin, prin intermediul Ministerului Justiţiei, iar în răspunsul transmis pe această cale de Ministerul Justiţiei din Germania s-a comunicat că, în problema de drept care formează obiectul solicitării, sunt aplicabile prevederile art. 1963 din Codul civil german, adică aceleaşi dispoziţii anterior indicate (şi al căror conţinut fusese depus, în traducere) de către reclamant.
În aceste condiţii, suspendarea judecăţii în temeiul art. 1551 C.proc.civ. nu se justifică, deoarece scopul pentru care s-a instituit în sarcina reclamantului obligaţia stabilită prin încheierea din 4.10.2018 a fost atins, dovada conţinutului legii străine fiind făcută, atât de către parte, cât şi ca efect al demersurilor instanţei.
Astfel, în conformitate cu prevederile legale menţionate, atunci când se constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate. Ca atare, aplicarea sancţiunii presupune, pe lângă neîndeplinirea de către parte a obligaţiei stabilite în sarcina sa, şi condiţia ca judecata să fie împiedicată din această cauză.
Or, faptul că instanţa a pretins părţii să obţină de la Ministerul de Finanţe al Landului Hessen şi o „opinie” în legătură cu participarea acestei autorităţi în proces, opinie care nu a fost depusă la dosar, nu poate justifica suspendarea cauzei, câtă vreme judecata în continuare nu este împiedicată, instanţa putând, în raport cu conţinutul dreptului străin, dovedit în cauză, să aprecieze asupra acestei probleme de drept.
În ce priveşte criticile referitoare la calificarea actului emis de Judecătoria Bad Homburg ca fiind hotărâre judecătorească sau certificat de moştenitor, precum şi cele privind efectele certificatului european de moştenitor conform Regulamentului 650/2012 al Parlamentului European, Înalta Curte constată că, prin încheierea din 4.10.2018 s-a stabilit în sarcina reprezentantului reclamantului recurent să facă demersuri în vederea recunoaşterii efectelor în România a actului ce a fost comunicat de către Tribunalul de Succesiune – Judecătoria Bad Homburg, potrivit art. 1094 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, care se referă la eficacitatea şi recunoaşterea hotărârilor străine.
În motivarea încheierii de suspendare din 15.11.2018, aceeaşi instanţă a lămurit că actul emis de instanţa germană nu este o „hotărâre”, ci un „act civil” referitor la succesiune.
Din motivarea aceleiaşi încheieri nu rezultă cu destulă claritate că suspendarea judecăţii a fost determinată şi de împrejurarea că reclamantul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a face demersuri pentru recunoaşterea actului, motivarea fiind axată preponderent pe aspectul neîndeplinirii obligaţiei de a obţine „opinia” Ministerului de Finanţe a Landului Hessen cu privire la participarea acestuia în proces.
Cert este că instanţa de apel nu a analizat susţinerile reclamantului referitoare la calificarea actului ca fiind certificat european de moştenitor, conform Regulamentului 650/2012 al Parlamentului European şi efectele pe care le produce această calificare sub aspectul eficacităţii şi recunoaşterii actului în toate statele membre ale Uniunii Europene, fără a fi necesară parcurgerea unei proceduri speciale.
Întrucât Înalta Curte nu se poate pronunţa direct în recurs cu privire la această problemă de drept, neanalizată de instanţa de apel, modul de calificare a actului emis de autoritatea germană fiind hotărâtor sub aspectul aprecierii existenţei unei culpe a recurentului reclamant în neîndeplinirea obligaţiei stabilite de instanţă în sarcina sa şi, implicit, asupra legalităţii aplicării sancţiunii suspendării cauzei, se impune casarea încheierii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În raport cu aceste considerente, constatând, pe de o parte, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa prevederilor noului Cod de procedură civilă, precum şi faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1551 Cod procedură civilă de la 1865 pentru aplicarea sancţiunii suspendării judecăţii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a admis recursul, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă de apel.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentului de trimitere a cauzei pentru continuarea judecăţii la altă instanţă de acelaşi grad, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 313 C.proc.civ. nu sunt aplicabile, aspectele invocate în susţinerea acestei solicitări putând constitui eventuale motive de bănuială legitimă ce pot fi invocate exclusiv în cadrul unei cereri de strămutare.
