Răspundere civilă delictuală. Faptă ilicită. Tranzacție. Despăgubiri reprezentând prejudiciul necunoscut la momentul încheierii convenției. Cazuri în care răspunderea civilă nu poate fi limitată
Tranzacţia, având ca obiect repararea prejudiciului estimat a se fi produs până la momentul încheierii ei, nu poate avea efecte în privinţa consecinţelor ulterioare păgubitoare suferite de partea prejudiciată, ca urmare a faptei ilicite săvârşite, subsecvente estimării ce s-a realizat prin acordul părţilor, întrucât se referă doar la acea parte a prejudiciului care s-a obiectivat în perioada relativ scurtă de timp care s-a scurs până la data încheierii actului juridic, iar legea conferă victimei dreptul de a beneficia de repararea şi a prejudiciului care s-a produs ulterior, adică a unui prejudiciu viitor.
Deși tranzacţia ulterioară săvârşirii faptei ilicite constituie un caz legal prin care părţile pot limita răspunderea, dreptul părţilor de a consimţi la o astfel de limitare este supus unor constrângeri stabilite prin lege. În condiţiile în care art. 1355 alin. (3) din Codul civil conţine interdicţia imperativă şi generală (deci, inclusiv pentru persoana prejudiciată) de a se limita răspunderea civilă în cazul prejudiciilor aduse integrităţii fizice şi psihice, convenția încheiată de părţi nu are aptitudinea să lipsească victima de dreptul de a solicita repararea prejudiciului reprezentat de agravarea problemelor de sănătate cauzate prin fapta ilicită.
Prin urmare, tranzacției astfel încheiate nu i se poate atribui un efect de limitare a răspunderii civile a autorului faptei ilicite la nivelul unei reparaţii egale cu suma stabilită ca despăgubire prin convenție, în condițiile în care prejudiciul cauzat prin fapta sa şi-a schimbat dimensiunile avute la data încheierii actului, dreptul la reparație al victimei în privinţa sporului de prejudiciu intervenit după o iniţială stabilire a acestuia fiind recunoscut prin alin. (4) din art. 1386 din Codul civil.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2405 din 10 decembrie 2019
1.Obiectul cauzei:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului: la plata sumei de 60.000 euro cu titlu de despăgubiri reprezentate de cheltuielile de îngrijire medicală suportate; la plata unei prestaţii periodice în cuantum de 2.000 euro pe lună, începând cu data formulării prezentei şi până la data îndeplinirii condiţiilor de vârstă standard pentru pensionare (11.09.2033), reprezentând despăgubiri pentru nerealizarea câştigului din muncă; la plata sumei de 80.000 euro, cu titlu de despăgubiri aferente sporirii nevoilor de viață; la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială şi la plata cheltuielilor de judecată.
2.Hotărârea instanţei de fond:
Prin sentinţa civilă nr. 224 din 4.05.2018 a Tribunalului Cluj, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul A.
Pârâtul a fost obligat să achite reclamantului următoarele: suma de 9.500 USD + TVA în echivalent lei la data plăţii şi suma de 600 euro echivalent lei la data plăţii reprezentând cheltuieli de îngrijire medicală; suma de 15.000 lei, cu titlu de despăgubiri aferente sporirii nevoilor de viaţă; suma de 70.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
Au fost respinse pretenţiile privind despăgubirile pentru nerealizarea câştigului din muncă şi au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.
3.Apelul declarat în cauză:
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul B. şi reclamantul A.
Prin decizia nr.224/A din data de 12.12.2018, Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. şi de pârâtul B.; a schimbat sentinţa apelată în parte, în sensul că a fost înlăturată din sentinţă dispoziţia referitoare la acordarea către reclamant a sumei de 15.000 lei şi au fost majorate despăgubirile pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială la suma de 25.000 euro, în echivalent în lei, la cursul BNR de la data plăţii.
A fost înlăturată dispoziţia privind compensarea cheltuielilor de judecată şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100 lei cheltuieli de judecată la fond.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A fost respinsă cererea reclamantului apelant de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nedovedită.
4.Cererea de recurs:
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., solicitând, în temeiul art. 488, alin. (1) pct. 5 şi pct. 8, raportat la art. 497 C.pr.civ, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţa de apel şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului se susţine, în esenţă, că:
Soluţia instanţei de apel este nelegală în privinţa următoarelor dezlegări pe care le-a dat: pronunţarea asupra incidenţei şi interpretării art. 1386 alin. (4) Cod civil, deşi nu a fost învestită de către nici una dintre părţi cu acest aspect; nepronunţarea asupra apelului declarat de pârâtul recurent referitor la aplicabilitatea tranzacţiei prin prisma art. 1355 alin. (1) şi (3) Cod civil; nereţinerea incidenţei şi efectelor tranzacţiei încheiată între părţi; neadmiterea petitului subsidiar al apelului pârâtului recurent referitor la cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţei de fond – 95% din valoarea acestora, în raport cu procentul de respingere a acţiunii reclamantului.
Dezvoltând criticile astfel expuse, recurentul arată că instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii fiind incident motivul de casare reglementat prin art. 488. alin. (1) pct. 5 C.pr.civ.
În acest context, recurentul a expus o cronologie a cererilor şi apărărilor formulate de părţi la judecata cauzei în primă instanţă şi în apel, precizând că, deşi reclamantul nu a formulat un apel prin care să critice considerentele instanţei de fond în sensul incidenţei în speţă a art. 1386 alin. (4) Cod civil, instanţa de apel a reţinut că tranzacţia nu se aplică pentru pretenţiile care fac obiectul prezentei cauze, având în vedere tocmai prevederile art. 1386 alin. (4) Cod civil.
Astfel, cu toate că instanţa de fond a reţinut incidenţa în speţă a prevederilor art. 1355 alin. (1) şi (3) Cod civil, şi niciuna dintre părţi nu a promovat un apel prin care să pună în discuţie prevederilor art. 1386 alin. (4) Cod civil, instanţa de apel a respins argumentele recurentului privind incidenţa tranzacţiei pe o argumentaţie pliată pe art. 1386 alin. (4) Cod civil.
Judecata în apel este supusă limitelor stabilite prin art. 477 şi 478 C.pr.civ., respectiv: ceea ce s-a judecat în faţa primei instanţe şi ceea ce s-a apelat din hotărârea primei instanţe.
Aşadar, în condiţiile în care instanţa de fond nu a analizat incidenţa, în speţă, a prevederilor art. 1386 alin. (4), în măsura în care reclamantul urmărea să supună atenţiei instanţei de apel incidenţa în speţă a acestui text legal, trebuia să formuleze un apel în acest sens. În lipsa unei asemenea învestiri pentru instanţa de apel, aceasta era ţinută să soluţioneze strict problemele de drept cu care a fost învestită, şi anume să analizeze criticile care priveau greşita aplicare, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 1355 alin. (1) şi alin. (3).
Consideră recurentul că, atât timp reclamantul nu a formulat un apel, a analiza incidenţa art. 1386 alin. (4) direct în faţa instanţei de apel, fără a exista considerente proprii reţinute de către instanţa de fond în privinţa acestui aspect, echivalează cu sărirea peste un grad de jurisdicţie. Independent de efectul devolutiv al apelului, nu se poate trece peste caracterul fundamental al acestei faze procesuale – cale de atac.
Aceste critici se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., fiind vorba de încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 478 şi art. 479, raportat la prevederile art. 22 alin. (6) C.pr.civ.
O altă critică subsumată de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. este în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat criticilor referitoare la greşita aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 1355 alin. (1) şi (3) C.pr.civ.
Deşi învestită cu un apel care privea greşita aplicare a prevederilor art. 1355 alin. (1) şi (3) Cod civil, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui aspect, ci a pronunţat o hotărâre întemeiată pe prevederile art. 1386 alin. (4) Cod civil.
În coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ, se susţine că instanţa de apel a invalidat efectele tranzacţiei încheiate între părţi prin aplicarea greşită prevederilor art. 1355 alin. (1) şi (3) Cod civil şi art. 1386 alin. (4) Cod civil.
Raţionamentul dedus de recurent din prevederile art. 1355 alin. (1) şi (3) Cod civil este următorul: analiza textului de lege trebuie să pornească inclusiv de la denumirea generică a art. 1355 Cod civil: „Clauze privind răspunderea”. Noţiunea de clauza face referire expresă la noţiunea de convenţie, după cum urmează a fi reluat inclusiv în textul art. 1355 „nu se poate exclude sau limita prin convenţii sau acte unilaterale”. Se mai precizează că doctrina tratează prevederile art. 1355 sub o altă denumire generică, după care recurentul a expus consideraţii doctrinare referitoare la consimţământul victimei privit ca şi clauză de nerăspundere permisă de lege.
Prin raportare la expunerile doctrinare astfel avute în vedere, recurentul deduce 4 consecinţe importante în ceea ce priveşte prezenta cauză, respectiv:
a) clauzele de nerăspundere contrare dispoziţiilor art. 1355 Cod civil sunt lovite de nulitate, iar în prezenta cauză nu s-a pus în discuţie nulitatea totală sau parţială a Tranzacţiei din 05.08.2013. Cu toate acestea, instanţa de fond a pronunţat o soluţie prin care practic a invalidat o convenţie valabil încheiată, fără a dispune în mod real care dintre sancţiunile aplicabile actului juridic este incidenţă şi fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect.
b) art. 1355 Cod civil se referă la clauze de nerăspundere care tind să aibă ca efect lipsirea faptei de caracterul ilicit – consimţământul victimei. În speţă, recurentul nu a opus tranzacţia încheiată ca o cauză exoneratoare de răspundere, ci a invocat-o ca dovadă tocmai a asumării răspunderii şi achitării daunelor solicitate de către persoana prejudiciată. Problema în speţă, din perspectiva eficacităţii tranzacţiei, nu se pune pe planul limitării sau suprimării răspunderii civile delictuale, ci strict pe planul reparării prejudiciului, nefiind astfel incidente prevederile art. 1355 Cod civil.
c) analizând sistematic prevederile art. 1355 Cod civil, se va observa că acestea se referă strict la prejudiciul material. Alin. (1) al articolului face referire expresă strict la acest tip de prejudiciu, iar alineatele subsecvente nu detaliază suplimentar acest aspect.
d) Art. 1355 Cod civil trimite la noţiunea de consimţământ al victimei, anterior săvârşirii faptei ilicite. Acest text de lege reprezintă transpunerea în ilicitul civil a art. 22 Cod penal – Consimţământul persoanei vătămate – şi a tuturor regulilor care decurg din această cauză justificativă, printre care, consimţământul să fi fost dat anterior săvârşirii faptei.
În raport de aceste argumente, recurentul concluzionează în sensul că art. 1355 Cod civil vizează cu totul alte chestiuni decât cele care fac obiectul cauzei. Niciodată, în prezenta cauză, nu s-a pus problema existenţei unui consimţământ al victimei. Fapta ilicită a fost săvârşită, recunoscută şi asumată de către recurent, iar prejudiciul a fost stins. Instanţa de fond a încercat să invalideze Tranzacţia din 05.08.2013, în temeiul unui text legal care nu are legătură cu cele convenite de către părţi prin acest contract.
În măsura în care se va reţine că art. 1355 Cod civil este incident în speţă, precizează recurentul că alin. (3) al textului legal permite totuşi înlăturarea sau diminuarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii, doar în condiţiile legii.
Tranzacţia ulterioară săvârşirii faptei ilicite reprezintă exact un caz legal prin care părţile pot să limiteze răspunderea. Conform definiţiei legale, „Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.”
Astfel, părţile, în condiţiile legii (art. 2267 Cod civil) au convenit limitarea răspunderii pârâtului recurent.
Se subliniaza că o eventuală limitare sau suprimare a răspunderii civile, în ipotezele reglementate de art. 1355 C.civ., este interzisă strict în ceea ce priveşte prejudiciul material, existând în cuprinsul articolului delimitarea expresă a acestui tip de daune.
În speţă, reclamantul solicită atât repararea unui prejudiciu material cât şi repararea unui prejudiciu moral – reţinut de către instanţa de fond sub denumirea de „despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.” Astfel, faţă de limitarea referirilor din cadrul art. 1355 Cod civil la prejudiciul material, orice solicitare privind un alt tip de prejudiciu se impune a fi respinsă.
Aşadar,se susţine că întregul raţionament avut în vedere de către instanţa de fond în sensul neacordării de eficienţă tranzacţiei încheiată între părţi, cu privire la prejudiciile reclamate prin cererea de chemare în judecată este eronat.
Recurentul expune următorul raţionament pornit de la prevederile art. 1386 alin. (4) Cod civil:
• Prevederea vizează ipoteza în care prejudiciul a fost stabilit sub forma unor prestaţii succesive, în temeiul alin. (3) ai aceluiaşi articol, cu titlu de prejudiciu viitor.
• Sintagma „indiferent de forma în care s-a acordat” se referă la forma reparaţiei (în natură sau prin echivalent), nu la forul (judiciar, privat) în care repararea prejudiciului a fost stabilită.
• Norma vizează ipoteze în care prejudiciul a fost stabilit, nu stins prin plată.
• Acest text de lege este incompatibil cu natura tranzacţiei, care presupune concesii reciproce ale părţilor şi stabilirea convenţională a cuantumului despăgubirii, fără posibilitate de adaptare. A admite posibilitatea modificării sumei care a făcut obiectul tranzacţiei ar echivala cu înfrângerea dreptului de dispoziţie al părţilor.
Orice tranzacţie presupune un anumit grad de risc din partea ambelor părţi contractante. Din perspectiva reclamantului, elementul alea constă în riscul ca suma încasată în temeiul tranzacţiei să fie una inferioară celei obţinute în cadrul unui litigiu. Din perspectiva pârâtului, riscul constă în posibilitatea ca, în urma unui litigiu, pretenţiile reclamantului să fie respinse.
Concesiile reciproce ale părţilor reprezintă un element definitoriu al contractului de tranzacţie, concesii care pentru partea adversă, reprezintă avantaje. În speţă, acceptând că este posibil să obţină despăgubiri mai mari într-un litigiu, care însă s-ar fi achitat la un moment mult ulterior încheierii tranzacţiei, reclamantul a optat pentru încasarea imediată a sumei de 12.500 euro şi stingerea tuturor prejudiciilor, prezente sau viitoare.
Consideră recurentul că este extrem de periculoasă o jurisprudenţă conform căreia părţile unui dosar penal care se împacă şi tranzacţionează asupra laturii civile, nu au certitudinea stingerii prejudiciului prin achitarea/încasarea sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri. Raţionamentul propus de instanţele de fond şi de apel tinde să invalideze şi să înlăture orice încercare reală a părţilor unui dosar penal să stingă litigiul pe cale amiabilă, în condiţiile în care victima, oricând, va putea solicita pretenţii suplimentare datorită agravării stării sale de sănătate.
Se mai susţine că ceea ce propun Tribunalul Cluj şi Curtea de Apel Cluj depăşesc inclusiv terminologia folosită în cuprinsul unor asemenea tranzacţii (în speţă fiind explicit că sunt vizate toate prejudiciile – prezente şi viitoare), transformând analiza disponibilităţii părţilor, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei penale, într-o analiză obiectivă din punct de vedere al previzibilității prejudiciului pe care victima l-ar putea încerca la un anumit moment dat.
Conform convenţiei de stingere a prejudiciului: părţile au convenit stingerea prejudiciului prin plata sumei de 12.500 euro; în cuprinsul tranzacţiei se menţionează expres că aceasta vizează toate pretenţiile civile, prezente sau viitoare, raportat la faptele petrecute; reclamantul şi-a asumat expres obligaţia de a nu promova o cerere de chemare în judecată separată pentru prejudicii derivate din aceleaşi fapte.
Tranzacţia astfel încheiată de părţi este clară în privinţa efectelor pe care le produce, şi este în deplină concordanţă cu toate prevederile de drept material incidente. Chiar dacă ar exista eventuale dificultăţi în interpretarea textului tranzacţiei, recurgând la interpretarea sistematică a acesteia, în conformitate cu art. 1267 Cod civil, se va concluziona că tranzacţia vizează stingerea oricărui prejudiciu, prezent sau viitor, dedus din fapta materială de „lovire cu o piatră în ochiul stâng”.
Mai arată recurentul că nu trebuie făcută confuzie între efectele unei împăcări în procesul penal şi efectele unei tranzacţii care stinge un litigiu civil. Redeschiderea procesului penal nu este împiedicată de existenţa împăcării părţilor, în privinţa laturii penale a cauzei, faţă de dispoziţiile de ordine publică incidente.
În privinţa laturii civile, însă, nu există niciun impediment legal pentru ca tranzacţia să vizeze şi urmări viitoare ale aceluiaşi eveniment.
Concluzionează recurentul în sensul că instanţa de fond a aplicat şi a interpretat în mod greşit prevederile art. 1355 alin. (1) şi (3) Cod civil, iar instanţa de apel a aplicat şi a interpretat în mod greşit prevederile art. 1386 alin. (4) Cod civil.
O altă critică adusă deciziei recurate se referă la soluţia adoptată în privinţa criticilor relative la cheltuielile de judecată aferente judecăţii cauzei în primă instanţă. În acest context, se arată că instanţa de apel în mod greşit nu a admis apelului pârâtului în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în faţa instanţei de fond – 95% din valoarea acestora – în raport cu procentul de respingere a acţiunii reclamantului – art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.
Deşi reglementarea referitoare la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată (art. 453) este cuprinsă în Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte aplicarea acestora de către instanţe pentru a stabili drepturi de creanţă pentru părţile litigante, consideră recurentul că norma reprezintă o veritabilă normă de drept material, fapt ce atrage analizarea prezentei critici în raport cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.
Instanţa de fond nu a dispus, în temeiul art. 451 alin. (2) C.pr.civ., reducerea onorariului avocaţial depus de către oricare dintre părţi.
În acest context, neexistând în cuprinsul hotărârii niciun fel de menţiune cu privire la măsura în care fiecare dintre părţi este obligată la plata cheltuielilor de judecată şi nici un fel de motivare cu privire la acest aspect, instanţa de fond şi apoi instanţa de apel trebuia să recurgă la o modalitate verificabilă de acordare a cheltuielilor de judecată, respectiv proporţional cu admiterea, respectiv respingerea cererii reclamantului.
Dintr-un cuantum total al pretenţiilor de aproximativ 600.000 euro, reclamantului i s-a acordat, în fond, suma de aproximativ 26.000 euro, ceea ce reprezintă un procent de admitere a acţiuni de aproximativ 5% din valoarea reclamată, procent în care ar trebui admise şi cheltuielile acestuia de judecată. În acelaşi timp, acordarea acestei sume echivalează cu o soluţie de respingere a acţiunii (în terminologia art. 453 alin. (1) de câştigare a cauzei de către pârât) în proporţie de 95%, motiv pentru care consideră recurentul că trebuiau admise în acest cuantum cheltuielile sale de judecată.
În măsura în care sunt incidente prevederile art. 453 alin. (2) C.pr.civ., respectiv admiterea în parte a acţiunii reclamantului, „pierderea” şi „câştigarea” procesului prevăzute de art. 453 alin. (1) C..pr.civ. operează întotdeauna şi absolut necesar în ambele sensuri.
În lipsă de stipulaţie concretă atât a instanţei de fond cât şi a instanţei de apel cu privire la raţionamentul avut în vedere la momentul la care s-a dispus asupra cheltuielilor de judecată datorate reciproc de către părţi, nu rămâne decât aplicarea unui calcul matematic, prin raportare la procentul de admitere, respectiv de respingere a acţiunii reclamantului.
Precizează recurentul că prezentul motiv de recurs este formulat cu titlu subsidiar, strict în măsura în care soluţia instanţei de apel pe fondul cauzei ar fi păstrată.
6.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:
Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 488 C.pr.civ., se constată caracterul nefondat al recursului pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:
Prima dintre criticile formulate de recurentul pârât este circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., şi se referă la împrejurarea că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii. Susţine recurentul că analiza realizată de instanţa de prim control judiciar prin prisma prevederilor art. 1386 alin. (4) C.civ. este greşită pentru că niciuna dintre părţi nu a formulat un apel prin care să se fi criticat soluţia primei instanţe în raport de modalitatea de interpretare şi aplicare a acestei dispoziţii legale.
Critica astfel susţinută este formulată cu neobservarea atât a apărărilor pe care intimatul recurent le-a formulat în raport de cererea de apel a pârâtului apelant, cât şi a dispoziţiilor înscrise în art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (1), (2) şi (4) C.pr.civ., norme conform cărora: (art. 9 alin. 2) „Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prinm cererile şi apărările părţilor”; (art. 22 alin. 1, 2 şi 4)„(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (…)
(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.”
Normele procedurale enunţate – aplicabile şi în etapa apelului, conform art. 482 C.pr.civ. – stabilesc obligaţia judecătorului de a soluţiona litigiul corespunzător cererilor şi apărărilor formulate de părţi, în temeiul regulilor de drept aplicabile, precum şi de a întreprinde demersurile necesare stabilirii adevărului în pricina ce are a o soluţiona. Astfel, instanţa nu este ţinută a se limita la analiza litigiului prin raportare numai la acele norme de drept de care se prevalează partea ce a formulat cererea de învestire, ci este ţinută să identifice şi să aplice ansamblul normelor juridice relevante cadrului procesual în care a fost învestită să judece, învestire realizată prin toate cererile şi apărările formulate în cadrul procesului.
În speţă, în condiţiile în care despăgubirea ce a fost stabilită (de prima instanţă) în favoarea reclamantului reprezenta o reparaţie corespunzătoare unui prejudiciu produs ulterior momentului la care părţile au încheiat tranzacţia prin care acestea au stabilit atât existenţa unei fapte ilicite săvârşite de pârât, cât şi întinderea prejudiciului suferit de reclamant potrivit estimării de la data încheierii convenţiei respective, iar pârâtul apelant contesta existenţa acestui drept de a solicita o despăgubire suplimentară celei stabilite prin tranzacţie, situaţia de fapt dedusă judecăţii impunea o analiză circumscrisă prevederilor art. 1386 alin. (4) C.pr.civ., normă care prevede că „În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.”
Această reglementare constituie fundamentul juridic al valorificării unui drept de natura celui invocat de reclamant, şi anume dreptul de a solicita repararea unui prejudiciu viitor circumscris materiei răspunderii civile delictuale, astfel că era necesar a fi evaluată justeţea soluţiei apelate inclusiv prin prisma acestei dispoziţii legale, apelul fiind o cale de atac devolutivă care permite reevaluarea legalităţii şi a temeiniciei hotărârii adoptate la judecata în primă instanţă.
Pe de altă parte, este necesar a fi observat că însuşi reclamantul intimat a opus menţionata normă de drept material ca apărare faţă de criticile din apelul pârâtului, prin întâmpinarea depusă), actul procedural astfel îndeplinit având ca efect nu numai învestirea instanţei de apel spre a pronunţa cu privire la respectiva chestiune – în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 425 alin. (1) C.pr.civ. – ci şi crearea cadrului procesual al unor dezbateri contradictorii pe această temă, corespunzător cerinţelor care rezidă din art. 14 raportat la art. 10 alin. (1) C.pr.civ.
Având în vedere acest context procedural în care s-a desfăşurat judecata cauzei în etapa apelului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii prin care recurentul pârât susţine că ar fi incident motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. pentru că instanţa de apel ar fi depăşit limitele permise de art. 477- 479 C.pr.civ. prin analiza realizată în privinţa dreptului la despăgubiri al reclamantului în raport şi de prevederile art. 1386 alin. (4) C.pr.civ.
O altă critică susţinută de recurent în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. este în sensul că instanţa de apel a lăsat neanalizată critica referitoare la greşita aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 1355 alin. (1) şi (3) C.civ.
Susţine recurentul – făcând trimitere la ansamblul argumentelor pe care le-a expus în cadrul primului motiv de recurs – că, deşi a fost învestită cu un apel care privea greşita aplicare a menţionatei norme juridice, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui aspect, ci a pronunţat o hotărâre întemeiată pe prevederile art. 1386 alin. (4) C.civ.
Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel evidenţiază analiza criticilor părţii apelante relative la ineficienţa tranzacţiei decurgând din aplicarea prevederilor art. 1355 C.civ. (critici care se regăsesc la pct. 3.1, conform numerotării din cererea de apel), analiză care a fost circumscrisă atât exigenţelor ce rezidă din conţinutul art. 1355 alin. (1) şi (3) C.civ., cât şi obiectului litigiului. Sub acest aspect, s-a reţinut că apelantul pârât porneşte de la o premisă eronată susţinând că prima instanţă nu a acordat eficienţă tranzacţiei, dat fiind că, în speţă, nu se solicită repararea prejudiciului cunoscut la momentul încheierii tranzacţiei, astfel încât să se pună problema analizării acesteia. De asemenea, s-a reţinut că legea – Codul civil – „nu permite o limitare a răspunderii în ceea ce priveşte prejudiciul material şi moral cauzat integrităţii fizice şi psihice a unei persoane, astfel că cererea reclamantului de reparare a prejudiciului survenit ulterior este posibilă, având în vedere dispoziţiile art. 1386 alin. (4) C.pr.civ.”
Considerentele astfel reţinute reflectă analiza criticilor prin care pârâtul apelant susţinea greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 1355 alin. (1) şi (3) C.civ., şi înlăturarea argumentelor dezvoltate în fundamentarea acestei critici, în considerarea obiectului concret al pretenţiei deduse judecăţii – şi anume: un prejudiciu viitor şi deosebit de cel asupra căruia părţile au tranzacţionat, pentru că el s-a produs ulterior încheierii tranzacţiei – şi a reţinerii incidenţei prevederilor art. 1386 alin. (4) C.civ. care conferă dreptul la despăgubire pentru prejudicii viitoare. Astfel, chiar dacă instanţa de apel nu a făcut o referire explicită la art. 1355 C.civ., din considerentele hotărârii reiese fără echivoc faptul că a constatat caracterul nefondat al criticilor relative la modalitatea în care s-a făcut aplicarea în speţă a acestei norme juridice.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. prin raportare la critica recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi lăsat neanalizată critica sa relativă la modul de interpretare şi aplicare în cauză a art. 1355 C.civ.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1355 alin. (1) şi (3) C.civ., situaţie de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.
Premisa de la care porneşte recurentul în dezvoltarea acestui motiv de recurs este, însă, una care nu se raportează la situaţia de fapt reţinută la judecata cauzei în fond şi apel – situaţie care nu poate fi reevaluată în recurs -, ci are caracter generic şi abstract, fiind fundamentată în principal pe extrase din opinii doctrinare relative la clauza de nerăspundere reprezentată de consimţământul victimei.
Potrivit art. 9 alin. (3) C.civ. „Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.
Ţinând seama de rigorile impuse prin această dispoziţie legală, controlul judiciar ce se realizează în recurs este necesar a fi realizat prin raportare la situaţia de fapt din litigiul concret dedus judecăţii, iar nu prin raportare la aspecte teoretice şi abstracte cum sunt cele evocate de recurent.
În acest context de analiză, Înalta Curte constată că, în speţă, s-a stabilit faptul că tranzacţia părţilor se referă la repararea prejudiciului care a fost estimat a se fi produs până la momentul încheierii ei, şi că aceeaşi tranzacţie nu poate produce efecte în privinţa prejudiciului ulterior, a cărui reparare a fost solicitată de reclamantul intimat A.
Se cuvine a fi amintit că, faţă de exigenţele art. 488 alin. (1) C.pr.civ., în recurs nu poate fi reevaluat probatoriul administrat în etapele procesuale anterioare, instanţele de fond şi de apel având competenţa de a realiza această evaluare în conformitate cu prevederile art. 264 C.pr.civ.
Ţinând seama, pe de o parte, de aceste limite ale judecăţii în recurs, şi, pe de altă parte, de faptul că recurentul nu a evidenţiat aspecte concrete de natura a releva încălcarea sau aplicarea greşită a vreuneia dintre normele juridice care instituie reguli de interpretare a convenţiilor, în această etapă procesuală nu este posibil a fi reevaluate clauzele înscrise în tranzacţie. Ca atare, nu pot forma suportul unui control de nelegalitate, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., argumentele prin care recurentul tinde a atribui clauzelor din cuprinsul tranzacţiei un conţinut (înţeles) diferit de cel stabilit de instanţa de apel, respectiv acela că despăgubirile stabilite prin tranzacţie şi plătite în baza ei ar fi fost destinate acoperirii atât a prejudiciului deja produs la acea dată, cât şi a celui viitor.
Analiza instanţei de apel a fost realizată prin raportare la pretenţia reclamantului, anume aceea de reparare a părţii de prejudiciu care s-a produs ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâtul recurent, subsecvent estimării ce s-a realizat – prin acordul părţilor – în privinţa consecinţelor păgubitoare suferite de reclamant. Astfel, efectele tranzacţiei încheiate de părţi au fost evaluate de instanţa de apel prin raportare la componentele litigioase prejudiciu viitor şi legătură de cauzalitate – elemente care intră în ansamblul celor cerute prin art. 1357 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale -, acordându-se eficienţa cuvenită recunoaşterii făcute de pârât (prin tranzacţie) în privinţa elementelor reprezentate de fapta ilicită şi vinovăţia autorului ei. De aceea, precizarea recurentului în sensul că nu a opus tranzacţia încheiată ca o cauză exoneratoare de răspundere, ci a invocat-o ca reprezentând dovada îndeplinirii obligaţiei de reparare a prejudiciului nu este de natură a evidenţia un aspect de nelegalitate a decizie recurate.
Altfel spus, în decizia recurată nu se regăsesc considerente care să reflecte aprecierea instanţei de apel în sensul că tranzacţia încheiată de pârâtul recurent cu reclamantul intimat ar conţine clauze de nerăspundere, ci, dimpotrivă, reiese din motivarea deciziei că ceea ce instanţa a constatat, în baza probatoriului administrat, a fost împrejurarea că respectiva tranzacţie se referă doar la acea parte a prejudiciului care s-a obiectivat în perioada relativ scurtă de timp care s-a scurs până la data încheierii actului juridic, iar legea (art. 1386 alin. 4 C.civ.) conferă victimei dreptul de a beneficia de repararea şi a prejudiciului care s-a produs ulterior, adică a unui prejudiciu viitor.
Este nefondată susţinerea recurentului în sensul că, din perspectiva eficacităţii tranzacţiei, problema în speţă nu se pune pe planul limitării sau suprimării răspunderii civile, ci numai pe planul reparării prejudiciului. O atare susţinere este formulată cu neobservarea legăturii indisolubile existente între răspunderea civilă delictuală şi prejudiciul ce se urmăreşte a fi reparat prin antrenarea acestei forme de răspundere civilă, legătură ce rezidă din prevederile art. 1357 C.civ. conform căruia „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”. De asemenea, caracterul nefondat al acestei critici se configurează şi prin raportare la prevederile art. 1349 alin. (1) şi (2) C.civ. conform cărora „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”
Din economia normelor juridice enunţate reiese că prejudiciul constituie unul dintre elementele ce trebuie întrunite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, dar şi că orice prejudiciu cauzat printr-o faptă contrară normelor de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului antrenează obligaţia unei reparaţii integrale.
În speţă, apărările pârâtului recurent recurent converg spre adoptarea unei soluţii de respingere a cererii prin care reclamantul a solicitat repararea sporului de prejudiciu care s-a produs după încheierea tranzacţiei, cu argumentul că victima prejudiciului a consimţit să primească o unică despăgubire anterior stabilită convenţional (şi plătită). Asemenea apărări evidenţiază neîndoielnic orientarea părţii de a atribui tranzacţiei un efect de limitare a răspunderii sale civile la nivelul unei reparaţii egale cu suma stabilită ca despăgubire prin tranzacţie, considerând că este indiferentă împrejurarea că prejudiciul cauzat prin fapta sa şi-a schimbat dimensiunile avute la data încheierii convenţiei.
Or, în condiţiile în care s-a stabilit – ca situaţie de fapt – că tranzacţia încheiată de părţi nu poate constitui o dovadă a reparării prejudiciul reprezentat de agravarea problemelor de sănătate ale reclamantului, survenită ulterior perfectării convenţiei, iar prin art. 1386 alin. (1) C.civ. este reglementat dreptul victimei de a obţine o „reparaţie în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.”, acelaşi drept la reparaţie fiind recunoscut prin alin. (4) din art. 1386 şi în privinţa sporului de prejudiciu intervenit după o iniţială stabilire a acestuia, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a menţionatelor reglementări legale reţinând caracterul nefondat al apărărilor recurentului-pârât.
Susţinerea recurentului în sensul că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art.1355 alin. (1) şi (3) C.civ. pentru că nu s-a pus problema unui consimţământ al victimei exprimat anterior săvârşirii faptei ilicite este vădit nefondată. Aceste norme de drept material nu conţin vreo condiţionare legată de momentul – anterior sau ulterior faptei generatoare de prejudiciu – la care ar fi încheiată convenţia în care se inserează clauzele de nerăspundere la care se referă, astfel că nu există temei spre a se aprecia că incidenţa ei este subsumată condiţiei de a exista un consimţământ al victimei legat de însăşi săvârşirea faptei ilicite.
Conform art. 2267 C.civ. „(1) Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.
(2) Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi”.
Din economia normei juridice enunţate reiese cu evidenţă că tranzacţia este, ca natură juridică, o convenţie, astfel încât ea se înscrie în domeniul de aplicare al art. 1355 C.pr.civ., această ultimă dispoziţie legală nefăcând vreo deosebire după cum convenţia a fost încheiată înainte, sau după ce s-a produs fapta cauzatoare de prejudiciu.
Prevederile art. 22 din Codul penal – la care recurentul face referire – se referă la consecinţele consimţământului exprimat de persoana vătămată asupra justificării unei fapte prevăzute de legea penală. Astfel, reglementarea interesează exclusiv stabilirea caracterului penal al unor fapte, nefiind de natură a aduce vreo limitare domeniului de aplicare al normei de drept civil menţionate atâta vreme cât legea civilă nu condiţionează angajarea răspunderii civile delictuale de existenţa (şi a) unui caracter penal al faptei care a cauzat prejudiciul civil.
Este corectă, în principiu, susţinerea recurentului în sensul că tranzacţia ulterioară săvârşirii faptei ilicite constituie un caz legal prin care părţile pot limita răspunderea, însă dreptul părţilor de a consimţi la o astfel de limitare este supus unor constrângeri stabilite prin lege.
Or, în speţă, s-a reţinut tocmai existenţa unor astfel de îngrădiri derivate din prevederile art. 1355 alin. (1) şi (3) C.civ., stabilindu-se că tranzacţia încheiată de părţi trebuie interpretată în acord cu exigenţele acestei norme imperative, şi astfel ea nu are aptitudinea să lipsească reclamantul de dreptul de a solicita repararea prejudiciului reprezentat de agravarea problemelor de sănătate cauzate prin fapta ilicită a pârâtului recurent.
Este util a fi observate, în acest context, şi prevederile art. 2268 alin. (1) C.civ. „Nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii”, această reglementare constituind practic o transpunere, în materia contractului de tranzacţie, (şi) a limitelor stabilite prin art. 1355 C. civ.
În condiţiile în care art. 1355 alin. (3) C.civ. conţine interdicţia imperativă şi generală (deci, inclusiv pentru persoana prejudiciată) de a se limita răspunderea civilă în cazul prejudiciilor aduse integrităţii fizice şi psihice, instanţele nu puteau atribui tranzacţiei invocate de pârâtul recurent efecte mai largi decât permite legea.
Înalta Curte apreciază nefondată susţinerea recurentului în sensul că limitările reglementate prin art. 1355 se referă exclusiv la prejudiciul material. Norma înscrisă în cel de-al treilea alineat al art. 1355 nu face nicio distincţie între prejudiciul material şi cel moral, iar referirea făcută la „prejudicii aduse integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii” impune concluzia că legiuitorul a avut în vedere atât prejudiciile materiale cât şi cele morale (legate de starea psihică a persoanei) pe care le suferă victima unei fapte ilicite.
În lumina prevederilor art. 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art. 1355 C.civ. trebuie privit ca normă ce conţine reglementări relative ipoteze diferite care ar putea forma obiectul unor convenţii încheiate între autorii unor fapte prejudiciabile şi victimele unor astfel de fapte, numitorul comun al acestor ipoteze fiind acela că reprezintă clauze de nerăspundere (în sensul de excludere, sau chiar de limitare a răspunderii civile) ce sunt supuse unor rigori legale ce derogă de la principiul libertăţii contractuale. Astfel, nu există temei spre a se reţine, pe baza unei interpretări sistematice – cum pretinde recurentul -, că limitarea specială instituită prin ipoteza la care se referă cel de-al treilea alineat al art. 1355 C.civ. ar privi numai categoria prejudiciului material, în considerarea faptului că acest tip de prejudiciu este indicat în primul alineat al aceleiaşi norme.
Având în vedere considerentele expuse, se constată că nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C.pr.civ. din perspectiva criticilor expuse în cadrul celui de-al treilea motiv al recursului.
Prin cel d-al patrulea motiv de recurs, susţine recurentul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în speţă a prevederilor art. 1386 alin. (4) C. civ.
Şi argumentele expuse în dezvoltarea acestui motiv de recurs pornesc de la o premisă deosebită de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, şi anume de la premisa potrivit căreia întregul prejudiciu suferit de reclamant ar fi fost stins prin plata făcută în baza tranzacţiei încheiate la data de 05.08.2013.
În condiţiile în care materialul probator şi situaţia de fapt stabilită pe baza acestuia, de instanţa de apel, nu pot forma obiect de reevaluare în etapa recursului, în raport de limitele stabilite prin art. 488 C.pr.civ., controlul judiciar asupra deciziei apelate se impune a se realiza doar prin raportare la situaţia reţinută de instanţă, iar nu prin raportare la o altă situaţie (invocată de partea recurentă) ce nu a fost avută în vedere la adoptarea hotărârii.
Pe cale de consecinţă, menţionata situaţie ipotetică evocată de recurent nu poate constitui suportul unei analize relative la aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că argumentele dezvoltate prin raportare la reperul astfel expus nu vor fi analizate.
În consecinţă, se constată caracterul nefondat al susţinerii recurentului în sensul că aceste critici ar evidenţia vicii ale hotărârii atacate de natură a atrage incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.
Critica din cadrul celui de-al cincilea motiv de recurs se referă la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtul recurent la judecata în primă instanţă a pricinii.
Susţine recurentul că, în raport de împrejurarea că despăgubirile solicitate de reclamant au fost acordate într-un cuantum inferior celui solicitat prin cererea de chemare în judecată, s-ar fi impus ca pârâtului să i se acorde cheltuieli de judecată proporţional cu respingerea acţiunii în pretenţii, adică într-un procent de 95%, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C.pr.civ.
Preliminar analizării acestei critici, Înalta Curte subliniază că norma menţionată este una ce se regăseşte în Codul de procedură civilă, ea privind drepturi şi obligaţii asociate procedurii judiciare, astfel că reprezintă o normă de procedură, iar nu una apartenentă dreptului material spre a fi aptă a intra în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.
Însă, criticile concret formulate de recurent în legătură cu modul de stabilire a obligaţiei de a suporta cheltuielile de judecată vor fi analizate în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., pentru că ele privesc exerciţiul unor drepturi procesuale în acord cu exigenţele ce derivă din principiile privind legalitatea procesului şi egalitatea părţilor, principii fundamentale ale procesului civil care îşi găsesc expresie în art. 6 şi 7 C.pr.civ.
În acest context, Înalta Curte reţine că, prin art. 453 alin. (1) C.pr.civ., legiuitorul a reglementat obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată în sarcina părţii „care pierde procesul”, corelativ acestei obligaţii fiind dreptul „părţii care a câştigat” de a pretinde respectivele cheltuieli.
În speţă, reclamantul a iniţiat procedura judiciară solicitând despăgubiri pentru un spor al prejudiciului suferit în urma faptei ilicite a pârâtului-recurent, dreptul la despăgubirile astfel cerute fiind negat de pârât inclusiv prin apărările susţinute în cadrul procesului.
Astfel, obiectul procesului l-a constituit practic stabilirea existenţei sau a inexistenţei dreptului la despăgubire pretins de reclamat şi, corelativ, a obligaţiei pârâtului de a plăti despăgubirea, cuantificarea despăgubirilor astfel solicitate fiind numai un aspect derivat.
În condiţiile în care divergenţa dintre părţi purta asupra dreptului de a beneficia de despăgubirile pretinse pentru sporul de prejudiciu, iar nu asupra cuantumului unor asemenea despăgubiri, şi instanţa a stabilit temeinicia dreptului astfel invocat de reclamant, numai acesta din urmă se încadrează în categoria de parte „care a câştigat”, pârâtul neputând fi inclus în această categorie juridică atâta vreme cât toate apărările opuse în proces au fost găsite nefondate.
Împrejurarea că despăgubirile au fost acordate într-un cuantum inferior celui solicitat (soluţia fiind de admitere în parte a cererii) a avut drept consecinţă restrângerea dreptului reclamantului de a beneficia de plata cheltuielilor de judecată, în acord cu prevederile art. 453 alin. (1) C.pr.civ. conform cu care „Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.
Astfel, instanţa de apel (reformând sentinţa apelată) a făcut aplicarea acestei norme la situaţia procesuală concretă a părţilor, stabilind că, faţă de soluţia de admitere numai în parte a acţiunii, pârâtul datorează reclamantului suma de 100 lei cheltuieli de judecată aferente judecării în primă instanţă a pricinii.
În concluzie, raportat la soluţia adoptată asupra fondului litigiului, dar şi la obiectul procesului, Înalta Curte reţine că soluţia relativă la cheltuielile de judecată aferente judecăţii în primă instanţă reflectă o corectă aplicare a prevederilor art. 453 C.pr.civ. Argumentele prin care recurentul pârât susţine că s-ar fi aflat în situaţia de parte care a câştigat procesul într-o proporţie (de 95%) corespunzătoare cuantumului de despăgubiri ce nu au fost acordate (admise) reclamantului sunt formulate cu neobservarea menţionatelor trăsături caracteristice litigiului pendinte. Soluţia de admitere în parte a cererii nu putea fi avută în vedere în mod izolat şi simplist, ci ea trebuia privită şi evaluată prin raportare la procesul ce s-a finalizat prin adoptarea ei, respectiv la cauzele declanşării acestuia şi la conduita părţilor (incluzând şi apărările formulate şi susţinute de partea pârâtă).
În consecinţă, se constată că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. din perspectiva criticilor astfel susţinute de recurent.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constatând caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei atacate, în conformitate cu prevederile art. 496 C.pr.civ., a respins recursul susţinut prin acest critici.
