În Monitorul Oficial nr. 846/15.IX.2025 a fost publicată Decizia nr. 13 din 23 iunie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit următoarele: în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 31 alin. (1) și art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, și art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, judecătoria este instanța competentă material procesual să soluționeze acțiunile având ca obiect anularea dispozițiilor de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar pe domeniul public al municipalității, întocmite în temeiul art. 7 lit. h) din Legea poliției locale nr. 155/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, chiar și în situația în care nu se contestă ori nu este întocmit un proces-verbal de contravenție.
În motivarea deciziei, Înalta Curte arată că problema de drept care a dat naștere unor interpretări diferite la nivel național, reflectată în hotărârile judecătorești definitive atașate sesizării, privește în esență următoarea chestiune: dacă, în lipsa unui proces-verbal de contravenție, de sancționare a faptei constând în staționarea neregulamentară a vehiculelor pe drumurile publice/pe domeniul public, ori în ipoteza necontestării acestuia, instanța competentă material în analiza controlului de legalitate a dispoziției prin care se instituie măsura tehnico-administrativă de ridicare a vehiculelor staționate neregulamentar, emisă în temeiul prevederilor art. 97 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, respectiv al prevederilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, în procedura reglementată de prevederile art. 2031-2032 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, este tribunalul, ca instanță de contencios administrativ determinată potrivit regulilor de la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sau judecătoria, potrivit art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, respectiv art. 31 alin. (1) și art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.
Dispozițiile unui act normativ trebuie interpretate șiaplicate în mod unitar, în contextul în care Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se referă la sancționarea încălcării normelor care constituie regimul circulației rutiere, prin aplicarea unor sancțiuni principale, complementare și a unor măsuri tehnico-administrative.
În primul rând, interpretarea teleologică, fără a neganatura juridică de act administrativ unilateral cu caracter individual a dispoziției ce consemnează măsura tehnicoadministrativă, atribuie relevanță, în planul competenței materiale procesuale de soluționare a acțiunilor îndreptate împotriva acestui act administrativ, apartenenței acestuia la regimul juridic al răspunderii contravenționale.
Astfel, măsura ridicării autovehiculului este dispusă de poliția locală și de poliția rutieră în temeiul dispozițiilor art. 97 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și potrivit atribuțiilor care revin poliției locale conform dispozițiilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010, conținutul dispoziției de ridicare a vehiculului fiind prevăzut de art. 2032 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, și este calificată de dispozițiile art. 97 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 ca reprezentând o măsură tehnico-administrativă, fiind dispusă, de regulă, ca urmare a săvârșirii unei contravenții prin care au fost încălcate dispoziții legale privind oprirea, staționarea, parcarea autovehiculelor și accesul interzis, dintre cele prevăzute de art. 143 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002.
Această calificare a intervenit ca urmare a voinței exprese a legiuitorului, exprimată prin modificarea adusă Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 69/2007 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 69/2007), în a cărei expunere de motive se arată că: „S-a realizat o corelare între caracterul măsurii «ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar» și încadrarea sa juridică, în sensul că aceasta nu putea fi considerată, prin natura sa, o sancțiune contravențională complementară, ci doar o măsură tehnico-administrativă [vezi intervenția asupra art. 96 alin. (2) lit. f) și art. 97 alin. (1) lit. d)].”
Este de necontestat că actul juridic prin care s-a dispusaceastă măsură [dispoziția emisă de poliția națională sau de poliția locală, în temeiul prevederilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010] reprezintă un act administrativ tipic în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Cu toate acestea, împrejurarea că măsura ridicării,transportului și depozitării autovehiculului oprit ori staționat neregulamentar este dispusă printr-un act administrativ, separat de procesul-verbal prin care a fost aplicată/se va aplica sancțiunea contravențională principală pentru aceeași faptă, nu este de natură a schimba calificarea juridică a măsurii tehnicoadministrative și nici raportul de accesorialitate dintre măsura tehnico-administrativă și sancțiunea contravențională principală.
Dincolo de calificarea corectă a dispoziției emise depoliția locală în temeiul prevederilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010 ca fiind un act administrativ tipic, nu poate fi negată apartenența acestei măsuri la instituția juridică a răspunderii contravenționale, esențială fiind împrejurarea că emiterea dispoziției de ridicare a vehiculului are ca premisă săvârșirea unei contravenții, dispoziția de ridicare a vehiculului fiind un act
(este adevărat administrativ) emis însă în materie contravențională, materie reglementată prin norme juridice derogatorii de la dispozițiile Legii nr. 554/2004.
Apartenența măsurii în discuție la materia dreptuluicontravențional se desprinde cu claritate din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 9/2015, prin care s-a statuat că procedura de aplicare a măsurii tehnico-administrative constând în ridicarea vehiculelor staționate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă, prevăzută de art. 64 și art. 97 alin. (1) lit. d) și alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, nu poate fi reglementată prin hotărâri ale consiliilor locale și în ale cărei considerente s-a arătat că:
„Ridicarea și depozitarea vehiculelor staționate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 constituie, în esență, măsuri de bună administrare a traficului rutier și de restabilire a situației anterioare încălcării ordinii de drept prin săvârșirea contravenției, iar reglementarea acestora nu poate fi detașată de regimul juridic de drept contravențional sub incidența căruia se află fapta săvârșită, sancțiunea principală și, după caz, sancțiunea contravențională complementară cărora le sunt atașate.”
Într-un alt paragraf al aceleiași decizii, instanța supremă astatuat că ridicarea vehiculelor staționate/oprite neregulamentar pe partea carosabilă reprezintă o măsură tehnico-administrativă, accesorie unei fapte sancționate contravențional referitoare la nerespectarea regulilor de circulație pe drumurile publice, înțeleasă ca măsură de restabilire a ordinii publice.
Prin urmare, măsura tehnico-administrativă a ridicăriiunui vehicul nu are regimul juridic al unei sancțiuni de sine stătătoare, independente de regimul contravențional incident în materia circulației publice, astfel încât nu se poate susține rezonabil că actul ce conține stabilirea și executarea unei astfel de măsuri, ca act accesoriu, are un regim juridic distinct de regimul juridic aplicabil actului principal, cu alte cuvinte procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției constând în fapta de a staționa neregulamentar.
Fapta constând în staționarea neregulamentară estecalificată de lege ca fiind contravenție și este sancționată ca atare conform prevederilor art. 108 alin. (1) lit. b) pct. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, iar regimul juridic al ridicării autovehiculelor staționate neregulamentar pe partea carosabilă este stabilit la art. 64 din același act normativ. Staționarea neregulamentară este calificată ca faptă ilicită de natură contravențională, iar măsura tehnico-administrativă de ridicare și transport al autovehiculelor staționate neregulamentar este stabilită ca urmare a săvârșirii unei astfel de contravenții, nefiind altceva decât o măsură de restabilire a situației anterioare încălcării ordinii de drept prin contravenție. Prin urmare, măsura tehnico-administrativă de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar, având ca premisă săvârșirea de fapte de natură contravențională, nu poate fi detașată de regimul de ansamblu al raportului juridic contravențional.
Aceeași idee rezultă cu claritate din faptul că măsuratehnico-administrativă este prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. d), text inclus în capitolul VII intitulat „Răspunderea contravențională” din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.
Nu este de natură să contrazică această concluzie niciargumentul, desprins din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 545/2023 (paragraful 16), că scopul sancțiunilor contravenționale (principale și complementare) este diferit de cel al măsurii tehnico-administrative de ridicare a vehiculelor staționate neregulamentar, dat fiind că primele reprezintă sancțiuni ce conțin o componentă punitivă, educațională, pe când măsura tehnico-administrativă a ridicării vehiculelor este menită „să asigure desfășurarea circulației pe drumurile publice în condiții de siguranță, prin îndepărtarea de pe spațiul rezervat circulației rutiere a autovehiculelor staționate în acea zonă în pofida regulilor stabilite prin lege privind oprirea și staționarea acestora”, putând fi dispusă independent de emiterea procesului-verbal de contravenție.
Astfel, deși reprezintă o măsură distinctă, ce are un altscop decât sancțiunea contravențională, dispoziția de ridicare a autovehiculului nu are regimul juridic al unei măsuri de sine stătătoare, independentă de regimul contravențional incident în materia circulației rutiere. Procesul-verbal de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar pe domeniul public al municipalității, având ca premisă săvârșirea unei fapte de natură contravențională, nu poate fi detașat de regimul de ansamblu al raportului juridic contravențional, așa încât această măsură tehnico-administrativă poate fi calificată ca o măsură dispusă de organul constatator asociată celorlalte măsuri legale și necesare care configurează regimul juridic al răspunderii contravenționale.
Legătura intrinsecă dintre măsura tehnico-administrativăși materia dreptului contravențional este dovedită inclusiv de conjuncția „și” folosită în primul alineat al art. 97 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, care susține aceeași indisolubilitate a măsurii față de sancțiunile contravenționale reglementate în articolele anterioare: câtă vreme se stabilește că în cazurile prevăzute de prezenta ordonanță (adică cele care vizează încălcarea dispozițiilor acesteia, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, constituie contravenție și se sancționează cu avertisment ori cu amendă ca sancțiune principală și, după caz, cu una dintre sancțiunile complementare) „polițistul rutier dispune și una dintre măsurile tehnico-administrative”.
Se reține că este lipsit de relevanță, din perspectivaacestui raport de accesorialitate din care rezultă apartenența măsurii tehnico-administrative la materia dreptului contravențional, criteriul de ordin temporal (care ar presupune emiterea dispoziției de ridicare și depozitare a autovehiculului, subsecvent întocmirii procesului-verbal de constatare și sancționare contravențională). Din contră, raportul de accesorialitate are ca fundament săvârșirea unei fapte unice, care se încadrează în sfera ilicitului contravențional, atrăgând consecințe variate, precum și faptul că măsura tehnicoadministrativă a ridicării autovehiculelor staționate sau oprite neregulamentar, prevăzută de art. 97 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 și art. 2031 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, nu poate avea o existență juridică de sine stătătoare, independent de constatarea săvârșirii unei contravenții la regimul circulației rutiere, care atrage răspunderea contravențională a făptuitorului. Astfel, măsura tehnico-administrativă a ridicării autovehiculului are drept cauză proximă comiterea unei contravenții prin încălcarea regimului juridic al circulației rutiere.
Or, răspunderea contravențională, ca principală formă derăspundere administrativă, se angajează după o procedură specifică, din care face parte și o competență specială. Reglementarea de drept comun în materia răspunderii contravenționale este reprezentată de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care constituie, după cum s-a arătat în doctrină, un veritabil „cod al contravențiilor”.
Conform art. 572 din Ordonanța de urgență a Guvernuluinr. 57/2019 privind Codul administrativ (Codul administrativ), răspunderea administrativ-contravențională reprezintă o formă a răspunderii administrative care intervine în cazul săvârșirii unei contravenții identificate potrivit legislației specifice în domeniul contravențiilor. Dintre cele trei tipuri de răspundere administrativă reglementate de art. 566 din Codul administrativ, măsura tehnico-administrativă este încadrată doar în categoria răspunderii administrative de tip contravențional.
Pentru identitate de rațiune, se reține că nu se justificăscoaterea din sfera contravenționalului a acestui act administrativ nici în cazul în care nu a fost întocmit un procesverbal de contravenție sau reclamantul a contestat separat doar dispoziția de ridicare, fără a formula plângere contravențională, dat fiind că trăsăturile măsurii tehnico-administrative sunt păstrate, iar reglementarea de detaliu privește cu precădere doar modul de executare a dispoziției de ridicare.
Dimpotrivă, argumente de logică juridică (a pari sau simili) impun aceeași soluție, fiind vorba despre aceleași rațiuni ale normei juridice care trebuie să funcționeze în același sens, indiferent că este vorba despre sancțiuni principale, complementare sau de măsuri tehnico-administrative aplicate ca urmare a săvârșirii aceleiași fapte ilicite contravenționale.
Nu există vreo rațiune pentru care determinarea instanței competente material ar trebui să depindă de manifestarea de voință a agentului constatator, de a aplica sau de a nu aplica o sancțiune contravențională anterior ori concomitent cu aplicarea măsurii tehnico-administrative, sau de manifestarea de voință a contravenientului, de a contesta sau de a nu contesta sancțiunea principală aplicată, regimul juridic unitar al unei acțiuni în justiție impunând, potrivit principiului ubi eadem est ratio, eademsolutio esse debet (unde se aplică același raționament, se aplică aceeași soluție), aceeași competență materială de soluționare a cauzei.
Faptul că art. 118 din Ordonanța de urgență a Guvernuluinr. 195/2002 prevede, în favoarea judecătoriei, competența pentru soluționarea plângerii contravenționale nu poate avea semnificația excluderii acestei competențe pentru situația în care este atacată doar măsura subsecventă de ridicare a autovehiculului staționat neregulamentar, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, aceasta nu poate fi disociată de regimul juridic contravențional, argumente de simetrie a formelor procedurale impunând aceeași soluție.
Prin urmare, întrucât măsura tehnico-administrativă este rezultatul săvârșirii unei fapte ilicite de natură contravențională, iar procesul astfel declanșat este unul ce urmează regulile în materie contravențională, cererea privind anularea măsurii de ridicare se impune a fi analizată în contextul general al raportului de drept contravențional, competența de soluționare în primă instanță revenind judecătoriei, raportat la art. 31 alin. (1) și art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 și la art. 118 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, chiar și în cazul în care nu a fost întocmit un proces-verbal de contravenție sau reclamantul a contestat separat doar dispoziția de ridicare a autovehiculului.
Nu s-ar putea reține că această soluție contravine considerentelor Deciziei nr. 545/2023 a Curții Constituționale care, analizând constituționalitatea dispozițiilor art. 7 lit. h) din Legea nr. 155/2010 din perspectiva respectării art. 21 și 52 din Constituția României, republicată, reține că dispoziția de ridicare are natura juridică a unui act administrativ, care poate fi supus controlului judecătoresc, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Astfel, în decizia menționată, Curtea Constituțională nu aavut a se pronunța asupra unor aspecte referitoare la competența materială procesuală a instanței învestite cu judecarea acțiunii în anularea acestui act administrativ, în raport cu integrarea în domeniul răspunderii administrativcontravenționale a măsurii tehnico-administrative căreia actul contestat îi dă expresie, acest considerent din decizia Curții Constituționale fiind dezvoltat pentru a se răspunde criticilor de neconstituționalitate care vizau o pretinsă încălcare a dreptului de acces la justiție, cu scopul de a arăta că, și atunci când dispoziția a fost emisă separat de procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, persoana interesată are posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești în scopul desființării măsurii.
De altfel, în niciuna dintre cele două orientări jurisprudențiale nu este contestat caracterul de act administrativ al dispoziției de ridicare. Înalta Curte de Casație și Justiție reține însă că regimul aplicabil este cel al răspunderii contravenționale, ea însăși fiind una dintre formele răspunderii administrative, iar, pe de altă parte, Legea nr. 554/2004 recunoaște ea însăși, în art. 5 alin. (2), posibilitatea existenței unei proceduri speciale de atacare a unor acte administrative, argument ce a stat la baza pronunțării și a altor decizii în interesul legii, ale căror dezlegări trebuie aplicate mutatis mutandis (de exemplu, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 28/2021) în soluționarea prezentei sesizări de recurs în interesul legii.
În al doilea rând, un argument nu mai puțin important estereprezentat de evoluția jurisprudenței recente a instanței supreme în dezlegările obligatorii date prin mecanismele formale de unificare a practicii judiciare unor probleme de practică neunitară vizând competența materială în alte domenii, dar asemănătoare din punctul de vedere al silogismului juridic dezvoltat.
În jurisprudența sa recentă în dezlegările obligatorii princare a statuat asupra competenței materiale, Înalta Curte de Casație și Justiție a adoptat soluții bazate nu doar strict formal pe litera legii, potrivit regulilor interpretării gramaticale, ci și pe spiritul acesteia, desprins din aplicarea regulilor interpretării sistematice și ale celei teleologice.
Această interpretare mai largă a fost îmbrățișată tocmaidin nevoia de concentrare a diferitelor tipuri de acțiuni aflate la îndemâna justițiabilului într-o jurisdicție unică, aspect benefic nu doar pentru o abordare unitară a cauzelor, dar și pentru facilitarea accesului la justiție al cetățeanului, deziderat în a cărui realizare criteriul proximității instanței este un factor important.
În acest sens a fost pronunțată Decizia Înaltei Curți deCasație și Justiție — Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 28/2021, în materia actelor de stare civilă, în ale cărei considerente s-a arătat că doar calificarea actului contestat ca fiind un act administrativ nu atrage automat competența materială procesuală a instanțelor de contencios administrativ, câtă vreme, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
A reținut instanța supremă că: „Nu pot fi identificateargumente viabile pentru stabilirea unei competențe materiale procesuale diferite de soluționare în primă instanță a cererilor care privesc rectificarea actului de stare civilă față de cele care privesc anularea, completarea sau modificarea actului de stare civilă, respectiv pentru partajarea competenței între tribunal, ca instanță de contencios administrativ, și judecătorie, în funcție de felul intervenției asupra actului de stare civilă.” (paragraful 71).
Întocmai situațiilor juridice analizate în cuprinsul acesteidecizii, apartenența raporturilor juridice asupra cărora intervine actul administrativ la alte ramuri de drept ori alte materii, pentru care, într-o lege specială, înțeleasă ca act normativ adoptat de Parlament sau de Guvern prin delegare legislativă, se prevede o altă procedură judiciară de contestare, înlătură competența materială a instanțelor de contencios administrativ.
Tot astfel, nu există argumente solide pentru o separarea competenței de soluționare a măsurii tehnico-administrative în discuție de competența generală în materia dreptului contravențional, materie căreia, așa cum s-a stabilit în cele de mai sus, această măsură îi aparține cu certitudine.
Un raționament asemănător, bazat pe principiul simetriei și pe argumente desprinse din ansamblul reglementărilor internaționale și naționale aplicabile în domeniu, se regăsește și în jurisprudența obligatorie mai veche a instanței supreme, din care se menționează, cu titlu de exemplu, Decizia nr. IX/2006, în materia imobilelor retrocedate, prin care, în lipsa unei dispoziții legale exprese, s-a statuat că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.
Un argument de simetrie este și cel rezultat din nevoiaunei soluții similare cu cea adoptată în cazul celorlalte măsuri tehnico-administrative, cum sunt cele reglementate la art. 97 alin. (1) lit. a), b) și c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.
Astfel, art. 180 din Regulamentul de aplicare a Ordonanțeide urgență a Guvernului nr. 195/2002 prevede faptul că în procesul-verbal de contravenție trebuie menționată măsura tehnico-administrativă, alături de termenul de exercitare a căii de atac, semnătura agentului constatator și unitatea de poliție la care se depune plângerea.
Or, contestațiilor împotriva dovezilor înlocuitoare alepermiselor de conducere, ale certificatelor de înmatriculare ori de înregistrare sau ale plăcuțelor cu numărul de înmatriculare ori de înregistrare (măsuri tehnico-administrative) eliberate conform art. 180 alin. (6)-(8) din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 le este aplicabilă procedura prevăzută de Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 și de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, deși aceste acte sunt distincte de procesul-verbal, iar uneori acesta nici nu conține mențiunea că ar fi fost luată o astfel de măsură tehnicoadministrativă.
Nu în ultimul rând, procedura contenciosului administrativ,ce implică, printre altele, și condiționarea admisibilității acțiunii în anularea dispoziției de ridicare a autovehiculelor staționate neregulamentar de parcurgerea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, nu ar fi adecvată fiindcă ar îngreuna în mod nejustificat accesul justițiabilului la justiție, adăugând o formalitate vădit inutilă de vreme ce măsura tehnico-administrativă este deja executată.
Prin urmare, inclusiv din perspectiva garanțiilorprocesuale și a standardului de protecție mai ridicat în materia dreptului contravențional, apropiat de cel în materie penală potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea pronunțată la data de 4 octombrie 2007, Cauza Anghel contra României, Cererea nr. 28.183/03), această soluție este una mai apropiată de spiritul legii. Astfel, ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar intervine în contextul în care operează răspunderea contravențională, ceea ce implică existența unor garanții procesuale specifice procedurii contravenționale, atât în situația în care, concomitent cu măsura tehnico-administrativă, se aplică o sancțiune contravențională principală, cât și atunci când aplicarea măsurii tehnico administrative a ridicării vehiculului este disociată de aplicarea sancțiunii contravenționale principale.
Partajează acest conținut:
