Este necesar a se distinge între motivele şi argumentele pe care se sprijină o cale ordinară de atac şi capetele de cerere cu care o instanţă a fost învestită şi care configurează cadrul procesual din perspectiva obiectului cererii şi a mizei litigiului dintre părţi.
Ipoteza minus petita (instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut) are în vedere situaţia în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere, mai exact atunci când nu sa pronunţat asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizată, formulate în termen, indiferent dacă ele au un caracter principal, accesoriu, incidental sau adiţional.
O eventualitate omisiune a instanţei de a analiza o excepţie de procedură sau o apărare de fond, chiar dacă din perspectivă judiciară poate fi considerată o eroare procedurală, nu deschide calea pentru exercitarea revizuirii întemeiată pe motivul minus petita, deoarece această cale de atac este admisibilă pentru ipoteza în discuţie numai în cazul în care fondul procesului nu a primit o soluţionare integrală, rămânând nesoluţionate capete de cerere cu care instanţa de fond a fost învestită.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 492/A/13 septembrie 2022, rezumată de Judecător dr. Ştefan Ioan Lucaciuc)
Prin sentința civilă nr. 488/PI din 30 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. […]/30/2019, a fost admisă în parte cererea astfel cum a fost modificată, având ca obiect pretenții, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. SA și cu intervenientul forțat C., fiind obligată pârâta să plătească reclamantului:
- suma de 1.462 lei reprezentând despăgubiri pentru daune materiale constând în cheltuieli prilejuite de accident
- și suma de 2.815 lei reprezentând despăgubiri pentru daune materiale constând în diferență venituri.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea pentru diferența până la 5.667 lei reprezentând despăgubiri pentru daune materiale constând în diferență venituri; 125.000 lei reprezentând despăgubiri pentru daune morale şi respinsă, în rest, cu penalități de întârziere în cuantum de 0,2%/zi începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii; 2.094 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile menționate, au declarat apeluri reclamantul A. și pârâta SC B. SA. Prin decizia civilă nr. 216/05.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. […]/30/2019, s-a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SA, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi cu intimatul-intervenient forţat C., împotriva sentinţei civile nr. 488/30.072020, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. […]/30/2019 dar s-a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., împotriva aceleiaşi hotărâri, care a fost schimbată în parte în sensul că a fost obligată pârâta:
- la plata despăgubirilor morale în sumă de 40.000 EURO;
- la plata despăgubirilor materiale în sumă totală de 17.886 lei (compuse din suma de 1762 lei despăgubiri materiale, 9115 lei diferenţă de venit, 2915 lei diferenţă normă hrană şi
- la plata sumei de 4094 lei cheltuieli reprezentând multiplicare înscrisuri şi onorariu avocat în faza de urmărire penală).
Prin această decizie celelalte pretenţii ale reclamantului au fost respinse, s-au menţinut dispoziţiile instanţei de fond privind modul de aplicare al penalităţilor de întârziere şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că reclamantul a criticat soluţia pronunţată de primă instanţă, atât sub aspectul daunelor materiale acordate, cât şi al celor morale, considerând că se impunea admiterea acţiunii şi sub aspectul diferenţelor de venituri salariale aferente perioadei 2017-2018, în cuantumul solicitat, de 5667 lei (nu 2815 lei, cât a dispus prima instanţă), precum şi a celor aferente perioadei 2019-2021 (ce urmează a fi calculate după comunicarea la dosar, de către angajator, a înscrisurilor doveditoare); daunelor morale în cuantumul solicitat, de 100.000 de euro, echivalent în lei la data plăţii (nu 125.000 lei); cheltuielilor de judecată în sumă de 4094 lei, reprezentând contravaloare servicii copiere înscrisuri (94 lei, conform bonului fiscal nr. 001846 din 22.06.2019) și a onorariului de avocat în faza de urmărire penală și în fața instanței de fond, conform art. 26 alin. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 coroborat cu art. 453 C. pr. civ. (total 4000 lei, nu 2000 lei, cât a dispus prima instanţă), la care se adaugă şi cheltuielile de judecată aferente apelului.
Pe de altă parte, instanţa de apel a mai constatat că pârâta a solicitat schimbarea în parte a hotărârii pronunţate, în sensul: diminuării daunelor materiale de la suma de 1.462 lei la suma de 482 lei reprezentând cheltuielile prilejuite de eveniment rutier (contravaloarea consultaţiei şi a ortezei) prevăzute de art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016 şi dovedite cu documente justificative conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 949/2018; diminuării daunelor morale acordate reclamantului în cuantum de 125.000 lei la suma de
60.000 lei, în concordanţă cu oferta formulată de apelantă în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Norma ASF 39/2016 şi în strictă corelaţia cu practica judiciară în materie; respingerii cererii de obligare a sa la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive şi până la plata efectivă a despăgubirilor, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Relativ la cheltuielile de judecată raportat la art. 451-454 C. pr. civ., raportat la soluţia de achiesare în parte la acţiunea reclamantului, s-a mai reţinut că apelanta-pârâtă a solicitat, în principal, respingerea cheltuielilor de judecată pretinse de reclamant, în subsidiar, comasarea sau admiterea în parte, raportat la partea din acţiune ce se va admite.
Reţinând că starea de fapt ce a condus la vătămarea reclamantului nu a fost contestată în apel, fiind supuse analizei instanţei de control doar consecinţele produse asupra victimei accidentului şi întinderea despăgubirilor cuvenite, cu privire la întinderea despăgubirilor morale, instanţa de apel a subliniat că atât numărul de zile de îngrijiri medicale cât şi consecinţele pe termen lung trebuie avute în vedere pentru a se acorda un cuantum rezonabil care să nu conducă la o îmbogăţire nejustificată a reclamantului dar care să şi atingă scopul constituirii lor, acela de a înlătura din traumele produse şi consecinţele negative răsfrânse asupra acestuia.
Pe de altă parte, deşi potrivit raportului medico-legal, a necesitat un număr de 120 de zile de îngrijiri medicale de la data producerii leziunii, Curtea a statuat că perioada necesară refacerii nu poate fi limitată la aceste zile acordate iniţial reclamantului, aspect ce rezultă şi din certificatele de concediu medical, scrisori medicale depuse la dosar, adeverinţa pe care a anexat-o cererii de apel, coroborate cu concluziile deciziei medicale nr. […]/2 din 13.04.2021 a MapN Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul Clinic Militar de Urgenţă Timişoara, prin care s-a propus clasarea sa ca apt limitat, în timp de pace şi război, conform HG nr. 56/2012.
Observând că, nu doar că din punct de vedere fizic reclamantul nu este refăcut pe deplin, dar şi în ceea ce priveşte efectele produse asupra modului de încadrare în muncă, rezultatul se manifestă şi în plan material, rezultând diferenţe între veniturile avute anterior şi cele realizate în prezent de acesta, Curtea a apreciat relevant a se determina diferenţa dintre veniturile pe care le-ar fi obţinut reclamantul dacă ar fi continuat cu încadrarea avută anterior accidentului şi cele realizate în prezent, urmare a declarării acestuia ca fiind inapt. În această privinţă, instanţa de apel a mai statuat că solicitarea reclamantului de obligare a sa la plata diferenţei de venit pe perioada 2019-2021 nu reprezintă o solicitare nouă, formulată peste termenul prevăzut de art. 204 din Codul de procedură civilă, iar faţă de prevederile art. 476 şi urm. C. pr. civ., cererea de apel nu depăşeşte limitele impuse de dispoziţiile citate în contextul în care acest text de lege permite a se cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe.
Referitor la diferenţele de venituri de natură salarială, Curtea a redat conţinutul art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014 precum şi a art. 22 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 39/2016 şi a statuat că totalul despăgubirilor solicitate nu se poate calcula doar ca o medie a veniturilor pentru stabilirea diferenţei de venit, aşa cum a calculat instanţa de fond, ci trebuia acordată diferenţa de natură salarială prin raportare la lunile corespunzătoare, anterior şi ulterior zilelor de concediu medical, având în vedere că această diminuare a veniturilor este determinată tocmai de nevoia de a fi în concediu medical pentru a se trata de afecţiunea cauzată prin fapta delictuală a intervenientului forţat în prezenta cauză. În acest sens, a subliniat că, din înscrisurile de la dosar, rezultă că afecţiunile suferite au influenţat, în continuare, starea reclamantului, astfel cum rezultă din adeverinţa nr. […]/01.03.2021 a ISU […] şi din adeverinţa nr. […]/[…]/[…] din 24.05.2021 a aceleiaşi instituţii, în sensul că, până în prezent, afecţiunea pe care a dobândit-o în urma accidentului nu s-a ameliorat. Pentru aceste motive, conform deciziei medicale nr. […]/2 din 13.04.2021 a MapN Comisia de Expertiză Medico-Militară de pe lângă Spitalul Clinic Militar de Urgenţă Timişoara, s-a propus clasarea sa ca apt limitat în timp de pace şi război, conform HG nr. 56/2012, fapt ce a determinat şi continuă să o facă, o diminuare semnificativă a veniturilor, prin desfăşurarea unei activităţi la program de 8 ore.
Evaluând toate înscrisurile depuse de angajator cu privire la veniturile reclamantului, instanţa de apel a mai observat că, în cuprinsul adresei nr. […]/17.11.2021 s-a menţionat că: în ce priveşte diferenţa dintre veniturile salariale realizate anterior producerii accidentului şi cele de după accident, în raport de încadrările pe care apelantul le avea, respectiv le are cu privire la sporuri şi alte categorii de venit, ISU nu poate furniza sume certe, deoarece sporurile şi majorările de care ar fi beneficiat angajatul în cazul desfăşurării activităţii în ture, se calculează în funcţie de numărul de ore prestate în aceste condiţii iar, ca reper, s-a arătat că, în cazul desfăşurării activităţii în ture, un angajat beneficiază de un spor de noapte, în procent de 25% dintr-o medie orară de 12,41 lei/oră (solda de funcţie 2.085 lei: 168 ore/lună = 12,41 lei), pentru un număr de maxim 8 ore de noapte dintr-o tură de 24 ore; în cadrul unei luni, numărul turelor poate varia de la un minim de 7 ture/pe lună până la un maxim de 10 ture/lună, în funcţie de nevoile unităţii; în cazul desfăşurării activităţii în ture, angajatul poate desfăşura, în medie, 2 ture în zile de sâmbătă, duminică şi sărbători legale, pentru care primeşte o majorare de 75% din solda de funcţie majorată, respectiv 3.583 lei (un calcul similar celui de mai sus:
3.583 lei; 168 ore/lună – 21,33 lei/oră).
Pe cale de consecinţă, Curtea a conchis că un calcul prin diferenţă faţă de un alt angajat pe o funcţie identică în perioada mai 2017 – noiembrie 2021 presupune a se avea în vedere: venitul salarial net al unui angajat pe o funcţie identică – 154.754 lei; venitul salarial net al apelantului: 145.639 lei; calculul ţinând cont de decizia medicală nr. […]/2 din 13.04.2021 a MapN Comisia de Expertiză Medico – Militară de pe lângă Spitalul Clinic Militar de Urgenţă Timişoara, prin care s-a propus clasarea apelantului ca apt limitat în timp de pace şi război, conform HG nr. 56/2012, concomitent cu modificarea programului de lucru de la regim tură de 8 ore, ceea ce a determinat pierderea sporului de 25% pentru munca în condiţii grele şi a sporului pentru munca în zilele libere şi de sărbători legale:
- venitul salarial net al apelantului: pe perioada mai 2017 – martie 2021: 123.998 lei; pe perioada aprilie – noiembrie 2021: 21.641 lei;
- venitul salarial net al unui angajat pe funcţie similară: pe perioada mai 2017 – martie 2021: 127.594 lei; pe perioada aprilie – noiembrie 2021: 27.160 lei.
În concluzie, Curtea a apreciat întemeiată susţinerea apelantului reclamant că diferenţa de venituri pe perioada mai 2017 – martie 2021 este de 3.596 lei, iar diferenţa de venituri pe perioada aprilie – noiembrie 2021 este de 5.519 lei, ceea ce înseamnă o medie lunară de 700 de lei în minus, totalul fiind de 9.115 lei.
Apreciind nefondate susţinerile pârâtei, în sensul că în perioada 2020 – 2021 reclamantul ar fi încasat un venit mai mare faţă de cel din perioada anterioară deoarece acestea nu se coroborează cu probele din dosar, în privinţa diferenţelor reprezentând norma de hrană, Curtea a apreciat, de asemenea, că susţinerile reclamantului au fost considerate ca fiind întemeiate, acestea sprijinindu-se pe cele cuprinse în adresa nr. […]/15.02.2022 a ISU […], din care rezultă suma de 2.915 lei pentru perioada mai 2017 – noiembrie 2021 şi care se coroborează cu dispoziţiile cuprinse în OG nr. 26/1994, în care modalitatea de acordare este stabilită prin art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; art. 37 din OUG nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, indemnizaţia de hrană nu face parte din venitul net, însă aceasta nu înseamnă că nu reprezintă un venit de natură salarială; art. 25 alin. 1 din Legea nr. 153/2017, anexele 1-4 ale Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr.
136/08.11.2017136/08.11.2017 pentru aprobarea Regulilor de aplicare a normelor de hrană, a Regulilor privind organizarea şi Funcţionarea popotelor, a structurii normelor de hrană pentru animalele de serviciu, precum şi a structurii normelor de dotare cu bunuri materiale necesare aprovizionării, depozitării şi păstrării produselor alimentare, preparării, transportului şi servirii hranei în unităţile Ministerului Afacerilor Interne, pe timp de pace, care, însă, cuprinde o notă importantă, în sensul că anexele 1-4 nu se publică, fiind clasificate potrivit legii.
Instanţa de apel a mai statuat că nu se poate reţine ca întemeiată susţinerea pârâtei inserată abia în concluziile scrise, de respingere ca inadmisibil a acestui petit, în temeiul Normei ASF nr. 20/2017, având în vedere faptul că odată închise dezbaterile, părţile nu mai pot formula noi cereri şi ridica excepţii şi, în plus, actul menţionat este emis ulterior producerii riscului asigurat, fiind intrat în vigoare din 01.08.2017, faţă de data accidentului care s-a produs 25.05.2017, astfel că o analiză parţială a acestei excepţii s-ar fi putut realiza doar pentru o perioadă ulterioară datei de 1.08, dacă invocarea ei se realiza în termenul procedural, conform prevederilor art. 478 alin. (2) C. pr. civ.
Pe fond, s-a apreciat că şi acest petit este întemeiat având în vedere faptul că, aşa cum s-a arătat deja, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi accident este dovedită.
Cu toate acestea, deşi s-a stabilit că afectarea produsă asupra veniturilor realizate de reclamant este rezultată din fapta vătămătoare, întinderea prejudiciului asupra căruia a avut a se pronunţa instanţa a fost limitată de modul de investire şi s-a raportat doar la solicitările cuprinse în prezentul demers, fără a se dispune şi pentru viitor, evaluarea fiind realizată până la data pronunţării deciziei. La aceste sume menţionate mai sus, s-a adăugat, cu titlu de despăgubiri materiale, şi suma de 300 lei reprezentând contravaloarea tratamentului kinetoterapeutic, efectuat de către reclamant pentru tratarea gleznei stângi, ca urmare a afectării acesteia în urma accidentului, conform bonului fiscal depus alăturat cererii de apel, avându-se în vedere prevederile art. 26 şi 49 pct. 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 23/2014 – aplicabil în cauză şi cheltuielile de judecată în sumă de 4094 lei, reprezentând contravaloare servicii copiere înscrisuri (94 lei, conform Bon fiscal nr. […] din 22.06.2019), dar şi onorariu avocat în faza de urmărire penală şi în instanţa de fond, conform art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, având în vedere că aceste cheltuieli au fost determinat de fapta cauzatoare de prejudicii, iar repararea acestuia s-a impus a fi realizată integral. De asemenea, în raport de prevederile art. 453 C. pr. civ., s-a admis petitul având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată prilejuite de prezentul proces, în fond şi în apel.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat că rezultă netemeinicia solicitării pârâtei din propriul apel cu privire la respingerea cheltuielilor de judecată pretinse de reclamant, în subsidiar, comasarea cheltuielilor de judecată, iar în terţiar, admiterea în parte, raportat la partea din acţiune ce s-a admis.
Astfel, faţă de normele incidente şi de situaţia dedusă judecăţii, s-au reţinut şi lămuririle date într-o speţă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a hotărât că onorariul avocatului poate fi redus în funcție de valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat, iar nu în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar. În speță, instanța supremă a constatat că afirmaţia recurentei, potrivit căreia onorariul de avocat ar fi trebuit redus, în raport cu soluţia de admitere în parte a acţiunii, nu poate fi primită, întrucât indiferent de soluţia de admitere în tot sau în parte a acţiunii, această cheltuială poate fi redusă exclusiv pe temeiul art. 451 alin. (2) C. pr. civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfăşurată de avocat, iar nu în raport cu soluţia de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar. (Decizia nr. 911 din 7 aprilie 2021, pronunțată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
De asemenea, Curtea a subliniat că, în practica acestei instanţe, s-a apreciat constant faptul că aplicând regula statornicită în art. 453 din Codul de procedură civilă, partea care a pierdut procesul este, în fapt, partea obligată la plata despăgubirilor solicitate pe cale judiciară, iar această parte este societatea pârâtă, chiar dacă apelul părţii adverse a fost admis şi a condus la schimbarea în parte a sentinţei. În alte cuvinte, partea care pierde procesul trebuie, la cererea părții triumfătoare, să fie obligată să plătească cheltuielile de judecată suportate de cealaltă parte, la baza unei asemenea obligaţii stând culpa procesuală a celui care a pierdut litigiul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului.
În consecință, instanța de apel a apreciat că se impune a se acorda reclamantului, cheltuielile de judecată, potrivit documentelor justificative prezentate de parte, pentru că, în ansamblu, față de emolumentul procesului, ea este partea care a câștigat litigiul, cu precizarea că, în privinţa onorariului de avocat, admiterea în parte a pretenţiilor nu are drept consecinţă obligatorie reducerea lui, deoarece în afara valorii obiectului pricinii instanţa a apreciat şi în funcţie de prestaţia, munca îndeplinită de avocat.
În privinţa diminuării sumelor acordate, aşa cum a solicitat pârâta, prin apelul propriu, s-a constatat că din expunerea mai sus realizată a rezultat admiterea căii de atac a reclamantului şi, pe cale de consecinţă, creşterea sumelor acordate cu acest titlu, în raport de dovezile administrate în cauză, astfel că, pentru considerentele deja expuse nu s-a impus admiterea solicitărilor pârâtei cu privire la acordarea sumei de 482 lei, acestea dovedindu-se a fi neîntemeiate, câtă vreme aceasta nu este singura pagubă suferită de reclamant.
În ceea ce priveşte menţiunea inserată de prima instanţă privitor la obligarea pârâtei să achite penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2%/zi începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea a subliniat că dispoziţia este preluată expres din normele speciale aplicabile, astfel încât, nu s-a indicat şi reţinut niciun alt text de lege aplicabil cauzei, din care ar rezulta o diferită cale de interpretare a modalităţii de constrângere a debitorului să facă plata. În fine, referitor la cuantumul daunelor morale pe care l-a solicitat reclamantul, de
100.000 de euro echivalent în lei, respectiv al cuantumului apreciat de pârât ca fiind cel relevant, de 60.000 lei, Curtea a constatat că ambele sume nu se încadrează în limitele unei despăgubiri echitabile.
Deşi părţile au propriile susţineri relativ la existenţa sau la absenţa impactului major al suferinţelor încercate de reclamant, la jurisprudența şi practica judiciară în materie, instanţa de fond a concluzionat că reclamantul intră în contact cu situaţii critice, acordând îngrijiri medicale persoanelor la intervenţiile gestionate de angajator, prin urmare, este capabil să-şi gestioneze durerile fizice şi traumele psihice mai bine decât persoanele care nu au o astfel de pregătire profesională.
În opinia instanţei de control, această subliniere nu este determinantă, iar din înscrisurile de la dosar rezultă că, pe de o parte, durata iniţială de îngrijiri medicale, iar pe de alta, consecinţele ce se întind în timp asupra stării generale a reclamantului conduc la acordarea unei despăgubiri de 40.000 euro, care se apropie de dezideratul acordării daunelor morale persoanelor vătămate.
În acest sens, Curtea a primit susţinerile reclamantului în sensul că suma de 1.041 lei/zi de îngrijire medicală, nu reflectă faptul că nici în prezent nu este refăcut, iar evenimentul i-a schimbat radical viaţa, fiind nevoit ca, de la vârsta de 33 de ani să fie privat de un mod de viaţă ales, fiindu-i grav încălcate dreptul la integritatea fizică, la desfăşurarea unor activităţi sociale, fiindu-i lezată demnitatea, fiindu-i modificat locul de muncă şi timpul de lucru (8 ore, paznic), ca urmare a clasării sale ca apt limitat din punct de vedere medical, în urma afecţiunii dobândite prin accidentul de circulaţie. În această privinţă, a reamintit că despăgubirile morale trebuie să reprezinte o compensare efectivă care să dea substanţă şi să valideze dreptul constituţional la muncă şi la viaţă. Noul Cod civil reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale, iar faţă de prevederile cuprinse în art. 1381 şi 1349 din noul Cod civil,
„pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă” (art. 1385 alin. (4) din noul Cod civil), susţinută de asemenea de către reclamant şi solicitată a fi înlăturată de către pârâtă, Curtea a conchis că, în raport de aspectele învederate şi reţinute în cauză, până la data prezentei hotărâri şi de practica instanţei, suma de 40.000 euro îndeplineşte acest rol.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire pârâta B. SA, solicitând constatarea ca admisibilă a cererii, iar pe cale de consecinţă, schimbarea în parte a hotărârii instanței de apel respectiv:
- respingerea ca inadmisibilă obligarea revizuentei la plata:
- diferenţei de venit în cuantum de 6.300 lei: 781 lei – perioada 2019- martie 2021 (3.596 lei – 2.815 lei – diferenţa de venit pe perioadele concediilor medicale în anii 2017-2018 stabilit de instanţa de fond şi necontestate de revizuentă), 5.519 lei – aprilie 2021-noiembrie 2021;
- diferenţei de venit reprezentând norma de hrană pe perioada mai 2017noiembrie 2021 în cuantum de 2.915 lei; 3) penalităţi de întârziere de la 11-a zi de la data rămânerea definitivă a hotărârii până la data plăţii.
În motivare, a arătat că instanţa de apel nu a pronunţat cu privire la motivele invocate de asigurător, respectiv a:
- inadmisibilității obligării asigurătorului la plata diferenţei de venit pe o altă perioadă decât concediul medical/spitalizarea necesară pentru vindecarea leziunilor suferite în urma producerii evenimentului rutier, conform art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016, pe perioada de
2019-2021. De asemenea instanţa de fond nu a analizat legătura de cauzalitate între concediile medical în anul 2021, respectiv clasarea reclamantului ca apt limitat de muncă şi evenimentul rutier – fapta ilicit săvârşită de asiguratul revizuentei;
- inadmisibilităţii analizării indemnizaţiei de hrană la momentul stabilirii venitului net realizat, conform art. 37 din OUG nr. 114/2018 coroborat cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 153/2017;
- inadmisibilităţii sancţionării asigurătorului, obligarea la plata penalităţilor de întârziere din cauza inexistenţei cererii de avizare conform art. 20 din OUG nr. 54/2016.
Pe cale de consecinţă, a solicitat constatarea ca admisibilă a cererii de revizuire formulată conform art. 509 pct. 1 din CPC şi schimbarea în parte a deciziei civile nr.
216/05.04.2022 în sensul: 1) Relativ la diferenţa de venit respingerea în cuantum de 6.300 lei:
-781 lei – perioada 2019- martie 2021 (3.596 lei – 2.815 lei – diferenţa de venit pe perioadele concediilor medicale în anii 2017-2018 stabilit de instanţa de fond şi necontestate de revizuentă)
- 5.519 lei – aprilie 2021-noiembrie 2021.
Revizuenta a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea sa la plata diferenţei de venit în cuantum de 4.856 lei pe perioadele iunie-august 2017, octombrie-noiembrie 2018 iar prin notele de şedinţă la termenul de judecată din data de
08.07.2020 reclamantul şi-a majorat pretenţiile, solicitând suma de 5.667 lei cu titlu de diferenţa de venit.
Redând pe scurt istoricul procesului şi hotărârile date de prima instanţă şi instanţa de apel, revizuenta a învederat că reclamantul a formulat apel prin care a solicitat diferenţa de venit pe perioada de 2017-2018, în cuantum de 5.667 lei şi a solicitat diferenţa de venit pe perioada de 2019-2021, fără a indica cuantumul prejudiciului, solicitând emiterea adresei către angajatorul ISU […], susţinere faţă de care, prin întâmpinarea formulată în apel, revizuenta pârâtă a invocat excepţia tardivităţii relativ la solicitarea acordării diferenţei de venit pe perioada de 2019-2021, respectiv a solicitat respingerea ca inadmisibilă obligarea sa la plata daunelor materiale neprevăzute de legea specială, respectiv:
- sumele cele care depăşesc veniturile nete anterioare producerii evenimentului rutier – pe o altă perioadă decât concediul medical necesar pentru vindecare leziunilor suferite în urma producerii evenimentului rutier;
- din adeverinţele emise de ISU „[…]” rezultă că reclamantul s-a aflat în concediul medical: pe perioada de iulie 2020-decembrie 2020 – nu a fost indicat cod de diagnostic – pe perioada ianuarie 2021-mai 2021- rezultă următoarele cod de diagnostic -635-alte artroze; 638-Alte afecţiuni articulare precizate; -639- Alte afect articulare, neclas. la alte locuri; 910- Plagă deschisă a abdomen.lomb. şi bazinului – martie aprilie 2021-de când nu mai obţine spor de noapte şi de ore suplimentare; -994- Persoane susceptibile de a fi contaminate de boli transmisibile-mai 2021.
Revizuenta a arătat că prin notele scrise la termenul din 17.01.2022 relativ la informaţiile comunicate de ISU […] a reiterat inadmisibilitatea acordării diferenţei de venit pe o altă perioadă decât concediul medical necesar pentru vindecarea leziunilor produse în urma producerii evenimentului rutier, respectiv inadmisibilitatea acordării indemnizației de hrană, care în baza art. 37 din OUG nr. 114/2018 coroborat cu art.18 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 nu face parte de venitul net realizat de angajat. De asemenea a indicat faptul că nu este dovedită legătura de cauzalitate între, producerea evenimentului rutier şi diminuarea veniturilor reclamantului (pierderea sporurilor şi indemnizaţiei de hrană care a intervenit din cauza problemelor medical preexistente sau leziuni ulterioare de evenimentului rutier) pe perioada martie 2021- noiembrie 2021 (după 4 ani de producerii evenimentului rutier).
Precizând că instanţa de apel prin Decizia civilă nr. 216/05.04.2022 a admis apelul reclamantului, a constat că diferenţa de venit nu poate fi stabilită doar ca o medie a veniturilor, ci trebuie să fie acordată diferenţa de natură salarială prin raportare la lunile corespunzătoare, anterior şi ulterior zilelor de concediul medical şi, pe cale de consecinţa a obligat revizuenta pârâtă la plata sumei de 3.596 lei reprezentând diferenţa de venit pe perioada de mai 2017-martie 2021, 5.519 lei reprezentând diferenţa de venit pe perioada de aprilie 2021-noiembrie 2021, revizuenta a susţinut admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii, în principal pe faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apărările invocate în faţa ei, respectiv analiza admisibilităţii acordării diferenţei de venit pe perioada ulterioară a concediului medical necesare pentru vindecarea leziunilor suferite în urma producerii evenimentului rutier.
În acest sens, revizuenta a apreciat admisibilă calea extraordinară de atac a revizuirii solicitând admiterea ei şi schimbarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantului cu privire la acordarea sumelor de 3.596 lei reprezentând diferenţa de venit pe perioada de mai 2017-martie 2021 şi a sumei de 5.519 lei reprezentând diferenţa de venit pe perioada de aprilie 2019-noiembrie 2021.
În drept, revizuenta a apreciat că cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 509 pct. 1) din Codul de procedură civilă.
Relativ la diferenţa de venit reprezentând norma de hrană pe perioada mai 2017noiembrie 2021 în cuantum de 2.915 lei, revizuenta a învederat că reclamantul, prin cererea de chemare a solicitat obligarea asigurătorului la plata diferenţei de venit iar Prin notele de şedinţă formulate la şedinţa de judecată din data de 08.07.2020 a indicat cuantumul indemnizaţiei de hrană, instanţa de fond admiţând în parte cererea de chemare în judecată, stabilind diferenţa de venit analizând venitul net medie a reclamantului.
A mai învederat că ulterior, reclamantul a formulat apelul solicitând obligarea asigurătorului la plata diferenţei de venit în cuantum de 5.667 lei, iar nu la suma de 2.815 lei iar revizuenta-pârâtă a solicitat respingerea apelului considerând că instanţa de fond în mod legal şi întemeiat a stabilit diferenţa de venit net realizat de reclamant pentru ca prin notele scrise formulate la termenul de judecată din 17.01.2022 să invoce inadmisibilitatea analizării indemnizaţiei de hrană la momentul stabilirii venitul net realizat, având în vedere că în baza art. 18 alin. (2) din Legea nr 153/2017, precum şi inadmisibilitatea acordării indemnizaţiei de hrană solicitată a fost reiterată în concluziile scrise formulate la termenele de 28.02.2022 şi 21.03.2022.
Susţinând că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la inadmisibilitatea acordării indemnizaţiei de hrană, reţinând, contrar adevărului, că revizuenta ar fi invocat inadmisibilitatea numai prin concluziile scrise formulate după închiderea dezbaterilor, însă aşa cum rezultă mai sus, aceasta de la primul moment a solicitat acordarea despăgubirii conform normei speciale, conform Normei ASF nr. 39/2016, iar în baza notei de şedinţe formulată de reclamant la data de 22.11.2021 a indicat şi dispoziţie speciale Legea nr. 153/2017 şi OUG nr. 114/2018, revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire şi cu privire la acest aspect.
Relativ la penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % de la 11-a zi de la data rămânerea definitivă a hotărârii până la data plăţii, revizuenta pârâtă a învederat că reclamatul a solicitat obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 % de la 11-a zi de la data rămânerea definitivă a hotărârii iar instanţa de fond în baza art. 20 alin. (6) din OUG nr. 54/2016 a obligat revizuenta la plata penalităţilor de întârziere conform celor solicitate
Revizuenta pârâtă a mai învederat că, prin apelul formulat a solicitat înlăturarea obligării sale la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive şi până la plata efectivă a despăgubirilor, în principal ca inadmisibilă, din cauza lipsei cererii de avizare şi în subsidiar ca neîntemeiată însă instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la această solicitare ci a constatat doar că „dispoziţia este preluată expres din normele speciale aplicabile, astfel încât, nu s-a indicat şi reţinut niciun alt text de lege aplicabil cauzei, din care ar rezulta o diferită cale de interpretare a modalităţii de constrângere a debitorului să facă plata.” (pagina 21 din decizia civilă nr. 216/2022).
În opinia pârâtei-revizuentă, instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la admisibilitatea şi nici cu privire la temeinicia sancţionării asigurătorului, revizuenta apreciind că, în vederea obligării asigurătorului la plata penalităţilor de întârziere, este necesară existenţa unei cereri de avizare, care dovedeşte intenţia persoanei vătămate de a fi stabilită despăgubirea pe calea amiabilă iar instanţele de judecată nu pot să analizeze şi să sancţioneze încălcarea obligaţiilor pentru îndeplinirea cărora asigurătorului nu i-au fost imputate. În drept au fost invocate dispoziţiile art.509 pct.1 C. pr.civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul reclamant A. a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că motivele de revizuire invocate de către pârâtă constau în aceea că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat cu privire la motivele invocate de către asigurător, apreciind că acestea nu se circumscriu prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. în contextul în care acest text de lege dă expresie principiului disponibilităţii în procesul civil şi are în vedere ipotezele extra petita/minus petita/plus petita, prin raportare la prevederi cuprinse în Codul de procedură civilă.
Intimatul a subliniat că sintagma „lucru cerut” din conţinutul art. 509 alin. (1) pct. 1 C.
pr. civ. se referă numai la cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii deduse judecăţii, adică la pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, de pârât în cererea reconvenţională sau de alţi intervenienţi din proces, în cererile lor, făcând trimitere în acest sens la dezlegarea dată de Curtea de Apel Craiova – Secția II-a civilă prin Decizia nr. 657 din data de 20.09.2017.
În această privinţă, a învederat că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. are în vedere trei ipoteze, prima fiind de extra petita, a doua de minus petita iar a treia de plus petita însă toate cele trei ipoteze au în vedere obiectul cererilor cu care a fost sesizată instanţa, adică pretenţiile concrete formulate de părţi prin cereri având natura juridică a cererii de chemare în judecată: cererea principală, cererea reconvenţională, cererea de intervenţie.
În condiţiile în care revizuenta, în calitate de pârâtă în cauză, nu a investit instanţa cu anumite cereri, iar pe de altă parte nu precizează care dintre cele trei teze sunt avute în vedere la formularea acestei căi extraordinare de atac, iar din cuprinsul cererii de revizuire nu rezultă acest aspect, ci reia apărările făcute atât prin cererea sa de apel, cât şi prin întâmpinarea făcută cu privire la cererea de apel a intimatului reclamantă, intimatul a apreciat că soluţia instanţei de revizuire trebuie să fie aceea de respingere ca inadmisibilă a cererii cu care a fost investită. Pe de altă parte, cu privire la pretinsa neanalizare de către instanţa de apel a legăturii de cauzalitate între concediile medicale în anul 2021, respectiv clasarea reclamantului ca apt limitat de muncă şi evenimentul rutier – fapta ilicit săvârşită de asigurat, intimatul a solicitat instanţei de revizuire să observe acurateţea şi aplecarea cu care instanţa de apela a tratat fiecare detaliu dedus judecăţii, expunând atât cronologia dezbaterilor, cât şi considerentele care au stat la baza deciziei, făcând trimitere în acest sens la paragrafe de la pagina 17, 18 şi 19 din decizia atacată cu revizuire.
Intimatul a mai învederat că pârâta nu a solicitat „analizarea admisibilităţii acordării diferenţei de venit pe perioada ulterioară a concediului medical necesare pentru vindecarea leziunilor suferite în urma producerii evenimentului rutier”, în această formă, ci, pe cale de apărare, a susţinut că aceasta ar fi inadmisibilă, invocând un temei legal inaplicabil cauzei dedusă judecăţii: Norma ASF nr. 20/27.07.2017, în vigoare din 01.08.2017, deci ulterior producerii evenimentului asigurat. Însă, a precizat că instanţa de apel a analizat toate aspectele invocate de către părţi prin cererile cu care a fost investită, astfel încât cererea de revizuire este inadmisibilă.
În ce priveşte susţinerea revizuentei legată de inadmisibilitatea analizării indemnizaţiei de hrană la momentul stabilirii venitului net realizat, conform art. 37 din OUG nr. 114-2018 coroborat cu art. 18 alin. (2) din Legea nr. 53/2017, reclamantul-intimat a precizat că, lecturând cu bună credinţă hotărârea a cărei revizuire se solicită, se poate lesne constata netemeinicia susţinerilor revizuentei şi reaua sa credinţă: „în privinţa diferenţelor reprezentând norma de hrană, de asemenea, susţinerile reclamantului sunt considerate ca fiind întemeiate, acestea sprijinindu-se pe cele cuprinse în adresa nr. 902585/15.02.2022 a ISU […], din care rezultă suma de 2.915 lei pentru perioada mai 2017 – noiembrie 2021”. În opinia intimatului, aceste aspecte se coroborează cu dispoziţiile cuprinse în: – OG nr. 26/1994, în care modalitatea de acordare este stabilită prin art. 18 din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, art. 37 din OUG nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, conform cărora indemnizaţia de hrană nu face parte din venitul net, însă aceasta nu înseamnă că nu reprezintă un venit de natură salariată, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad, salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz şi anexele 1-4 ale Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 136/08.11.2017136/08.11.2017 pentru aprobarea Regulilor de aplicare a normelor de hrană, a Regulilor privind organizarea şi funcţionarea popotelor, a structurii normelor de hrană pentru animalele de serviciu, precum şi a structurii normelor de dotare cu bunuri materiale necesare aprovizionării, depozitării şi păstrării produselor alimentare, preparării, transportului şi servirii hranei în unităţile Ministerului Afacerilor Interne, pe timp de pace, care, însă, cuprinde o notă importantă, în sensul că anexele 1-4 nu se publică, fiind clasificate potrivit legii.
Referitor la inadmisibilitatea sancţionării asigurătorului, obligarea la plata penalităţilor de întârziere din cauza inexistenţei cererii de avizare conform art. 20 din OUG nr. 54/2016, intimatul a susţinut că apărările pârâtei au fost înlăturate atât prin hotărârea pronunţată de către instanţa de fond cât şi de către instanţa de apel. Cât priveşte prezumţia de bună-credinţă despre care vorbeşte asigurătorul, intimatul a opinat că este evident că aceasta operează până la proba contrară, astfel cum stabileşte şi legiuitorul iar în concret lipsa acestei conduite este dovedită cu prisosinţă şi prin faptul că nici în urma unei hotărâri executorii, după 5 ani de la eveniment, acesta refuză să despăgubească partea vătămată şi prejudiciată prin producerea evenimentului asigurat.
Examinând cererea de revizuire din perspectiva temeiurilor de fapt invocate şi a motivului de revizuire indicat de către titularul cererii, Curtea constată că revizuenta B. S.A. şi-a întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct.1 C. pr. civ. conform cărora revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă 1. – instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
În concret, revizuenta şi-a întemeiat cererea de revizuire pe cea de-a doua ipoteză a textului de lege susţinând că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, prin faptul că nu ar fi analizat excepţiile de inadmisibilitate ale unor capete de cerere formulate de către reclamant în apel şi cu privire la faptul că nu s-ar fi pronunţat asupra inadmisibilităţii obligării pârâtei la penalităţi de întârziere în absenţa unei cereri prealabile de avizare a daunei din partea persoanei îndreptăţite la despăgubiri.
Contrar susţinerilor revizuentei, Curtea reaminteşte că este necesar a se face distincţia între capetele de cerere cuprinse în cererile introductive de instanţă, cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie ori de chemare în garanţie, pe de o parte şi apărările formulate în proces, fie sub forma unor apărări de fond, fie sub forma unor excepţii procesuale, de fond ori de procedură. În egală măsură, Curtea subliniază că este necesar a se distinge între motivele şi argumentele pe care se sprijină o cale ordinară de atac şi capetele de cerere cu care o instanţă a fost învestită şi care configurează cadrul procesual din perspectiva obiectului cererii şi a mizei litigiului dintre părţi.
Aşa cum în mod judicios a indicat intimatul, făcând trimitere la exemple de jurisprudenţă naţională, ipoteza minus petita (instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut) are în vedere situaţia în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere, mai exact atunci când nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizată, formulate în termen, indiferent dacă ele au un caracter principal, accesoriu, incidental sau adiţional, singura condiţie fiind ca aceste cereri să vizeze obiectul litigiului.
Raţiunea căi extraordinare de atac a revizuirii pentru ipoteza unui minus petita este aceea de a constitui un remediu în ipoteza în care fondul litigiului nu a fost soluţionat în întregime, iar unele capete de cerere cu care instanţa a fost învestită nu au primit nicio soluţionare. Pentru a nu determina părţile să înceapă un nou proces cu privire la capătul sau capetele de cerere care au fost omise de la soluţionare şi cu privire la care, în absenţa unei soluţii judiciare a instanţei, nu există nici autoritate de lucru judecat, legiuitorul conferă acestora posibilitatea compliniri hotărârii pe calea revizuirii cu privire la soluţiile ce se impun a fi dispuse asupra capetelor de cerere omise de la soluţionare.
În niciun caz revizuirea nu se poate transforma într-o cale ordinară de atac având ca finalitate o rejudecare a fondului şi o reapreciere a probatoriului sau a apărărilor ori a excepţiilor invocate. O eventualitate omisiune a instanţei de a analiza o excepţie de procedură sau o apărare de fond, chiar dacă din perspectivă judiciară poate fi considerată o eroare procedurală, nu deschide calea pentru exercitarea revizuirii întemeiată pe motivul minus petita, deoarece această cale de atac este admisibilă pentru ipoteza în discuţie numai în cazul în care fondul procesului nu a primit o soluţionare integrală, rămânând nesoluţionate capete de cerere cu care instanţa de fond a fost învestită.
Din această perspectivă, nu se poate vorbi aşadar de minus petita nici în cazul omisiunii instanţei de a analiza o apărare de fond sau o excepţie de procedură care a fost invocată de una din părţi şi nici în ipoteza în care instanţa de control judiciar a omis să analizeze un motiv de apel sau de recurs invocat de titularul căii de atac. În acest din urmă caz, omisiunea unei instanţe de control judiciar de a examina un motiv de casare în recurs sau un motiv de anulare ori schimbare a hotărârii în apel, ar putea constitui un motiv de contestaţie în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C.pr.civ., în măsura în care sunt întrunite toate condiţiile de exercitare a acestei căi extraordinare de atac.
Or, aşa cum se poate observa, pârâta-revizuentă B. S.A. a avut exclusiv o poziţie procesuală defensivă din perspectiva obiectului dedus judecăţii, formulând exclusiv apărări, de fond şi de procedură, cu privire la pretenţiile reclamantului, fără însă a învesti instanţa de fond sau instanţa de apel cu pretenţii şi cereri proprii care, din eroare, să fi rămas nesoluţionate, motiv pentru care cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. transpare a fi neîntemeiată impunându-se a fi respinsă.
Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta pârâtă B. SA în contradictoriu cu intimatul pârât A. şi intimatul intervenient forţat C., împotriva deciziei civile nr. 216/05.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. […] /30/2019, având ca obiect despăgubiri.
Urmare a respingerii cererii de revizuire, ţinând cont de exigenţele art. 451 – 453 C.
pr. civ. şi constatând că intimatul A. a solicitat cheltuieli de judecată, reţinând culpa procesuală a revizuentei precum şi împrejurarea că revizuenta este partea care a pierdut procesul în revizuire, Curtea a obligat revizuenta să plătească intimatului A. suma de 1.500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecăţii în revizuire, reprezentând onorariu de avocat conform chitanţei doveditoare depuse la dosarul cauzei.
