Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 329/2003, detectivul particular, ca persoană atestată în condiţiile legii, poate desfăşura fără a aduce atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi fundamentale, activităţi specifice de investigare referitoare la bunurile care fac obiectul unor litigii de natură civilă sau penală înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces (art. 1 alin. 1 lit. d).
Astfel, în condiţiile în care pe calea acţiunii revocatorii reclamantul a invocat prejudicierea drepturilor sale patrimoniale prin contractul de vânzare cumpărare încheiat între părţile pârâte, urmărind a demonstra existenţa conivenţei frauduloase între acestea în scopul măririi/creării stării de insolvabilitate a debitorului său, prin înstrăinarea singurului bun imobil pe care îl deţinea, investigaţia la care a apelat reclamantul a fost, prin scopul urmărit, una circumscrisă dispoziţiilor legale menţionate, proba administrată, constând în raportul întocmit de detectivul particular, fiind una legală.
Faţă de apărarea prezentată de pârâţi, în sensul că între ei nu mai există o relaţie de concubinaj precum şi că pârâta cumpărătoare nu avea cunoştinţă despre faptul că celălalt pârât îşi crea/mărea starea de insolvabilitate prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, investigaţia a privit conduita şi manoperele pârâţilor în raport cu bunul imobil înstrăinat, respectiv stabilirea existenţei unei relaţii apropiate între aceștia, care să facă verificabilă teza avansată de reclamant în legătură cu înţelegerea fraudării drepturilor acestuia
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2851 din 11 decembrie 2024
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 05.09.2022 pe rolul Judecătoriei Galaţi, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. și C., să se dispună declararea inopozabilității față de reclamant a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 343 din 07.02.2020 încheiat de pârâți în limita sumei de 205.000 lei, la care se adaugă dobânda legală și rata inflației de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 154/08.02.2021 (data de 07.01.2022) și până la data plății efective; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1562-1563 C.civ.
Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată, față de împrejurarea că aceasta nu cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute de art. 194 lit. a) C.proc.civ. (numele, prenumele și CNP-ul reclamantului) și au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.
Prin sentința civilă nr. 69 din 09.01.2023, Judecătoria Galați a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu şi a declinat competența în favoarea Tribunalului Galați.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Galaţi
Prin sentinţa nr. 953 din 03.10.2023, Tribunalul Galaţi-Secţia I civilă a admis acţiunea şi a constatat inopozabil faţă de reclamant contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 343 din 07.02.2020 de SPN X.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Galaţi
Prin decizia nr. 66/A din data de 11.04.2024, Curtea de Apel Galaţi-Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor împotriva sentinței nr. 953/2023, pronunţate de Tribunalul Galaţi; a obligat apelanţii-pârâţi la plata, către intimatul-reclamant A., a sumei de 11500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 66/A din data de 11.04.2024 au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 8 C.proc.civ., pârâţii B. și C.
Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenţii au învederat că au fost încălcate dispoziţiile procedurale privind propunerea probelor (art. 254), admisibilitatea probelor (art. 255), încuviinţarea probelor (art. 258 C.proc.civ.).
În acest sens, recurenţii au arătat că deşi raportul de investigaţii, ca înscris, nu a fost încuviinţat de către instanţa de fond, instanţa de apel a înlăturat acest motiv de apel. De asemenea, chiar şi în ipoteza în care instanţa de recurs ar aprecia că acesta a fost încuviințat de către instanţa de fond, iar instanţa de apel – respingând acest motiv de apel – a pronunţat o hotărâre legală sub acest aspect, în opinia recurenţilor administrarea acestui înscris s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale aplicabile.
Faţă de considerentele hotărârii atacate privind respingerea acestui motiv de apel, pârâţii învederează că în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 19.09.2023 nu se regăseşte menţiunea încuviinţării înscrisului reprezentat de raportul de investigaţii şi a celorlalte înscrisuri depuse la respectivul termen de judecată, ci numai menţiunea încuviinţării probei cu mijloace materiale de probă.
Chiar dacă au avut loc dezbateri care au vizat raportul de investigaţii ce a fost depus împreună cu un CD, recurenţii apreciază că dezbaterile nu pot înlocui pronunţarea de către instanţa de fond, asupra înscrisurilor noi (raportul de investigaţii şi celelalte înscrisuri), astfel încât decizia instanţei de apel este nelegală sub acest aspect.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, faptul că raportul de investigaţii conţine şi fotografii nu înseamnă că el se rezumă la aceste fotografii. Dimpotrivă, dincolo de fotografiile pe care le conţine, raportul de investigaţii reprezintă un înscris ce a constituit unul dintre temeiurile ce au fundamentat hotărârea instanţei de fond şi decizia instanţei de apel.
Nici argumentul că proba cu înscrisuri fusese încuviinţată de instanţa de fond la un termen anterior, reţinut de instanţa de apel, nu are fundament legal, sens în care recurenţii fac trimitere la prevederile art. 249, art. 254 alin. 1 şi alin. 2, art. 14 alin. 2 şi alin. 3 C.proc.civ..
Prin urmare, în ceea ce priveşte propunerea probelor, legiuitorul a reglementat, prin dispoziţii speciale, obligaţiile ce revin reclamantului, stabilind că regula generală este aceea că probele se propun de către acesta prin cererea de chemare în judecată, excepţiile de la aceasta regulă – adică propunerea unor probe noi ulterior depunerii cererii de chemare în judecată – fiind reglementate prin art. 254 alin. 2 pct.1-5 C.proc.civ. Omisiunea reclamantului de a solicita şi de a indica prin cererea de chemare în judecată înscrisurile noi (cu referire specială la raportul de investigaţii) este imputabilă acestuia şi atrage decăderea sa din proba cu acest înscris, potrivit art. 254 alin. 1 coroborat cu art. 194 lit. d) şi e) C.proc.civ.. De asemenea, art. 150 C.proc.civ., la care se face trimitere prin teza a doua a lit. e) a art. 194, stabileşte că la fiecare exemplar al cererii de chemare în judecată se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înțelege a se folosi în proces. Prin urmare, încuviinţarea de către instanţa de fond a probei cu înscrisuri, anterior depunerii de către reclamant a raportului de investigaţii, nu acoperă şi înscrisurile noi, pe care reclamantul nu le-a ataşat cererii introductive şi pe care, deci, nu le-a invocat în susţinerea acesteia. De altfel, la termenul din 28.04.2023, apărătorul reclamantului a învederat că solicită administrarea probei cu înscrisurile depuse cu opis odată cu cererea de chemare în judecată.
Decizia recurată este nelegală şi din perspectiva argumentului instanţei de apel în sensul că nevoia administrării probei cu raportul de investigaţii în faţa instanţei de fond a reieşit din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea, în sensul art. 254 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., întrucât acest text legal impune îndeplinirea a două condiţii cumulative, care nu se regăsesc în cauză, respectiv nevoia administrării probei să reiasă din cercetarea judecătorească, iar partea să nu o fi putut prevedea. Or, prin raportare la momentul începerii cercetării judecătoreşti şi la faptul că recurenţii au invocat prin întâmpinare că nu mai convieţuiesc din anul 2019, rezultă că nu este îndeplinită niciuna dintre aceste două condiţii.
O altă critică a privit încuviințarea de către instanţă şi administrarea probei cu raportul de investigaţii şi cu mijloace materiale de probă, deşi aceste probe nu erau admisibile, potrivit temeiului de drept invocat, respectiv art. 1 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 329/2003. Acest text legal stabileşte că informaţiile obţinute în urma activităţilor desfăşurate de detectivul particular sunt destinate exclusiv clientului acestuia, în condiţiile acestei legi, iar prin prevederile art. 3 se stabileşte că detectivul particular este obligat să păstreze secretul profesional asupra datelor şi informaţiilor obţinute (alin. 1), iar datele şi informaţiile prevăzute la alin. 1 pot fi comunicate, la cerere, în condiţiile legii, numai instanţelor judecătoreşti şi Ministerului Public, dacă acestea sunt utile pentru aflarea adevărului în cauzele penale (alin. 2). Potrivit prevederilor art. 258 C.proc.civ., probele se pot încuviinţa numai dacă acestea îndeplinesc cerinţele de legalitate şi de admisibilitate prevăzute de art. 255. Or, cerinţele prevăzute de art. 255 alin. 1 C.proc.civ. trebuie dovedite de către partea care propune proba pe care înțelege să o folosească în dovedirea susţinerilor sale, cu atât mai mult cu cât proba era una extrajudiciară. Prin urmare, pe lângă faptul că deşi s-a susţinut că investigaţia s-a realizat în temeiul art. 1 alin. l lit. d) din Legea nr. 329/2003 (care se referă la bunuri), investigaţia a privit persoanele recurenţilor şi nu bunurile acestora, proba nu era admisibilă cât timp nu s-a stabilit că ea a fost obţinută fără să aducă atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi fundamentale, aşa cum condiţionează prevederile art. 1 alin. 1 şi art. 11 alin. 1 din Legea nr. 329/2003.
În acelaşi context al admisibilităţii probei cu raportul de investigaţii trebuie analizat şi răspunsul instanţei de apel la critica privind întocmirea pro causa a acestuia, în condiţiile în care acesta a fost întocmit şi în afara procedurii judiciare.
Din perspectiva înlăturării, de către instanţa de apel, a criticilor referitoare la încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor legale referitoare la încuviinţarea şi administrarea probei cu cel de-al doilea martor încuviinţat reclamantului, recurenţii au arătat că apărătorul de atunci al acestora a înțeles, probabil, că este vorba despre o înlocuire a martorului, întrucât cererea de probaţiune a fost întemeiată de apărătorul reclamantului pe motivul că din depoziţia martorului audiat deja nu a rezultat ceea ce a urmărit reclamantul să dovedească. În consecinţă, aceste critici trebuiau analizate în sensul contestării legalităţii încuviinţării şi administrării probei cu acest martor.
În acest sens, deşi instanţa de apel motivează că instanţa de fond a încuviințat prin prisma dispoziţiilor art. 391 C.proc.civ. completarea probelor cu proba testimonială, la solicitarea reclamantului, recurenţii arată că acest text legal este inserat în secţiunea intitulată „Dezbaterea în fond a procesului” şi stabileşte că instanţa poate proceda la completarea unor probe dacă din dezbaterile pe fondul cauzei ori din dezbaterile asupra chestiunilor prealabile trecerii la dezbaterile pe fondul cauzei rezultă necesitatea acestei măsuri. În realitate, temeiul acestei măsuri trebuia stabilit, raportat la momentul procesual avut în vedere, ca fiind prevederile art. 254 alin. 5C.proc.civ.
Greşit este şi argumentul că, prin cererea de apel, pârâţii nu au contestat cele două încheieri de şedinţă prin care s-au încuviinţat reclamantului proba testimonială şi suplimentarea probatoriului.
Legea reglementează menţiunile pe care cererea de apel trebuie să le cuprindă, sens în care recurenţii fac trimitere la prevederile art. 470 alin. 1 lit. b), art. 470 alin. 3 şi art. 175 alin. 2 C.proc.civ.. Astfel, nulitatea stabilită prin art. 470 alin. 3 C.proc.civ. nu operează dacă, deşi hotărârea care este supusă controlului judiciar nu este identificată cu număr şi/sau dată a pronunţării, totuşi circumstanţele din cauză nu lasă loc de îndoială asupra hotărârii atacate. Or, deşi recurenţii nu au indicat în mod expres faptul că apelul vizează şi încheierile de şedinţă din 28.04.2023 şi din 30.05.2023, prin cererea de apel sunt dezvoltate motive prin care se critică în mod explicit soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la încuviințarea şi administrarea probei testimoniale, la suplimentarea probatoriului şi la proba cu raportul de expertiză şi mijloace de proba, astfel încât este evident că prin respectiva cale de atac se urmărea şi reformarea respectivelor încheieri de şedinţă.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1562-1563 C.civ.
Susţin recurenţii că instanţa de apel a stabilit, pe baza unor prezumţii judiciare, faptul că pârâta C. a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate, sens în care a interpretat şi aplicat greşit cerinţa legală a complicităţii la fraudă a terţului.
În opinia recurenţilor, din considerentele hotărârii atacate reiese că instanţa de apel a adăugat la lege condiţia că terţul contractant trebuia să cunoască faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate (cerinţa fiind ca terţul să cunoască acest fapt), fiind încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1562 alin. 2 C.civ.
Pe de altă parte, contrar prevederilor art. 327 şi art. 329 C.proc.civ., instanţa a stabilit, pe baza mai multor prezumţii judiciare, ca fiind îndeplinită cerinţa cunoaşterii de către terţul contractant a faptului că, prin actul încheiat, debitorul devine insolvabil sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.
Astfel, plecând de la faptul că recurenţii au avut o perioadă îndelungată o relaţie apropiată cu cea rezultată din căsătorie, având şi copii împreună, instanţa de apel a prezumat că recurenta C. avea cunoştinţă, la momentul 07.02.2020, despre procesul penal, apoi, în baza acestei prezumţii, a prezumat, din nou, că avea cunoştinţă despre faptul că reclamantul s-a constituit parte civilă în cadrul urmăririi penale şi că, ulterior, în cursul judecăţii, acesta şi-a precizat pretenţiile, apoi a prezumat că recurenta ştia sau că trebuia să ştie la momentul încheierii actului atacat că instanţa penală va condamna pe B. (adică a prezumat că ştia că acesta ar fi fost vinovat de infracţiunea pentru care a fost urmărit penal şi trimis în judecată) şi că îl va obliga în plan civil, apoi a prezumat că recurenta a cunoscut că acesta nu îşi va achita datoria stabilită în cadrul procesului civil şi că nici nu îşi va achiziţiona alt imobil cu banii ce au reprezentat preţul imobilului. Or, o hotărâre întemeiată pe o prezumţie ce are ca fundament o altă prezumţie care, la rândul ei, are ca fundament o altă prezumţie nu este şi nu poate fi legală. Recurenta arată că a cunoscut că pârâtul va achiziţiona o locuinţă mai mică (ceea ce s-a şi întâmplat) şi la încheierea actului nu a cunoscut că acesta va deveni insolvabil.
Instanţa de apel a reţinut că dacă martora Y., prietena mamei pârâtului, a aflat despre problemele penale ale acestuia din ziar, la momentul la care a fost arestat, este greu de crezut că, în concret, concubina acestuia nu ar fi cunoscut detalii despre problemele menţionate. Or, acest fapt pe care se fundamentează prezumţia instanţei şi care ar trebui să fie unul obiectiv şi dovedit este şi acesta o prezumţie, care nici nu este stabilită în mod corect raportat la elementele de fapt ale pricinii.
Recurenţii învederează că vor depune înscrisurile din care rezultă că recurentul-pârât a cumpărat o garsonieră în Italia şi un alt imobil în Spania, la câteva luni după momentul încheierii actului atacat. Prin urmare, pe lângă faptul că în patrimoniul pârâtului a intrat preţul vânzării imobilului, astfel încât nu este îndeplinită nici condiţia referitoarea la crearea sau mărirea stării de insolvabilitate, recurentul-pârât a achiziţionat alte imobile, corespunzătoare noii lui situaţii personale, ceea ce arată faptul că acesta nu a urmărit să micşoreze garanţiile viitorului creditor, dar şi faptul că recurenta-pârâtă nu avea în vedere o astfel de intenţie de însărăcire.
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Galaţi.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., intimatul a arătat că motivul privind sancţiunea decăderii intimatului din posibilitatea administrării probei cu înscrisuri, sancţiune ce ar fi trebuit aplicată de către instanţa de fond este invocat omisso medio, fiind incidente prevederile art. 488 alin. 2 C.proc.civ..
În egală măsură, tot direct în calea de atac a recursului, a fost invocată şi inadmisibilitatea probei cu raportul de investigaţii prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 329/2003, sens în care intervine sancţiunea reglementată de prevederile art. 488 alin. 2 C.proc.civ..
Susţine intimatul că proba cu raportul de investigaţii a fost încuviinţată de către instanţa de fond, astfel cum reiese din încheierea din 19.09.2023, sens în care arată că depunerea înscrisului nu a condus la amânarea cauzei, iar reprezentantul convenţional al pârâţilor nu a solicitat acordarea unui termen în vederea studierii acestuia şi nici nu a invocat decăderea pârâtului din dreptul de a solicita şi administra proba.
Relativ la critica potrivit căreia nu s-ar fi putut da eficienţă dispoziţiilor art. 254 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ., intimatul susţine că o atare critică nu se circumscrie motivului de recurs invocat (pct. 5 al art. 488 alin. 1), întrucât presupune o apreciere a instanţelor de judecată cu privire la necesitatea administrării unui probatoriu suplimentar faţă de cel încuviinţat iniţial sau faţă de cel solicitat prin acţiune. Or, acest drept de apreciere cu privire la probe nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului.
Intimatul pretinde că recurenţii nu au arătat care este motivul de nulitate aplicabil presupuselor încălcări sesizate prin motivele de recurs şi nici sancţiunea corespunzătoare.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.,
intimatul arată, în esenţă, că în faţa instanţei de apel nu s-au formulat apărări cu privire la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 1562 şi art. 1563 C.civ., recurenţii contestând doar faptul că probele administrate nu sunt suficiente pentru a putea reţine îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate pentru admiterea acţiunii revocatorii. Prin urmare, având în vedere faptul că sunt invocate pentru prima dată aceste critici, direct în calea de atac a recursului, acestea nu pot fi avute în vedere de către instanţa de recurs.
Arată intimatul că motivele de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. sunt, în realitate, motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, recurenţii deducând judecăţii nemulţumirea faţă de modalitatea în care instanţele anterioare au înţeles să stabilească situaţia de fapt.
În măsura în care, însă, aceste critici vor fi apreciate ca fiind de nelegalitate, intimatul solicită să fie avută în vedere complicitatea recurentei C., sens în care expune argumentele de fapt şi probele care susţin raţionamentul potrivit căruia recurenta C. avea interesul de a ascunde bunul imobil de la o potenţială executare silită şi se poate prezuma faptul că recurenta cunoştea situaţia financiară a concubinului ei, cunoştea faptul că acesta deţine în proprietate doar acest bun imobil şi că înstrăinarea lui ar conduce la starea de insolvabilitate vădită a acestuia.
Faţă de aceste argumente, solicită respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile formulate, constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Recurenţii-pârâţi au susţinut nelegalitatea deciziei pe temeiul motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., arătând că au fost nesocotite regulile de procedură referitoare la încuviinţarea, admisibilitatea şi administrarea probelor, respectiv dispoziţiile art. 254, 255 şi 258 C.proc.civ., cu referire la raportul de investigaţii, în contextul în care acesta nu fusese încuviinţat de instanţa de fond, iar nevoia administrării probei nu rezultase din dezbateri, ceea ce înseamnă că operase sancţiunea decăderii.
Critica este lipsită de temei, neputându-se identifica încălcări ale normelor procedurale referitoare la modalitatea încuviinţării şi administrării probelor de către prima instanţă, pe care instanţa de apel să le sancţioneze.
Astfel, arătând că raportul de investigaţii nu a fost încuviinţat ca atare de către instanţă, ci doar au avut loc dezbateri ce au vizat respectivul raport depus împreună cu un CD, recurenţii au susţinut că aceste dezbateri nu pot înlocui pronunţarea de către instanţă asupra mijlocului de probă.
Critica este una formală, lipsită de substanţă juridică, în condiţiile în care supunerea de către instanţă, spre dezbaterea părţilor, a unui mijloc de probă, implică în mod necesar încuviinţarea acestuia, măsură ce fusese dispusă de instanţă conform încheierii din 19.09.2023, prin care raportul de investigaţii întocmit de detectivul particular a fost încuviinţat cu referire la mijloacele materiale de probă pe care le încorpora (planşe fotografice şi CD).
Susţinerea conform căreia respectivul mijloc de probă nu a fost solicitat în termenii art. 254 alin. 1 C.proc.civ. (adică, prin chiar cererea de chemare în judecată) ceea ce ar atrage sancţiunea decăderii ignoră pe de o parte, specificul acestui mijloc de probă şi totodată, nesocoteşte dispoziţiile derogatorii care permit instanţei să încuviinţeze şi să administreze probe a căror administrare, de asemenea utilă cauzei, nu ar conduce la amânarea judecăţii.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, raportul de investigaţie întocmit în condiţiile Legii nr. 329/2003 presupune, pentru a-şi atinge scopul şi utilitatea, un element de surpriză pentru partea adversă, prin care se tindea la infirmarea poziţiei procesuale exprimate prin întâmpinare (în sensul că pârâţii nu mai convieţuiau din anul 2019 şi ca atare, nu ar fi existat o conivenţă frauduloasă a acestora la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în detrimentul reclamantului-creditor).
Astfel fiind, un asemenea mijloc de probă nu putea fi solicitat prin chiar cererea de chemare în judecată, doar pentru a lăsa, în această modalitate, lipsită de orice utilitate, probațiunea în susţinerea poziţiei procesuale a reclamantului.
Ca atare, instanţa a reţinut în mod corect că nu este incidentă sancţiunea decăderii din dreptul de a administra probe prevăzută de art. 254 alin. 1 C.proc.civ., în condiţiile în care erau aplicabile dispozițiile de exceptare prevăzute de art. 254 alin. 2 pct. 2 şi 4 C.proc.civ.
Susţinerea recurenţilor, conform căreia n-ar fi fost aplicabilă norma art. 254 alin. 2 pct. 2 C.proc.civ. („nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea”) sub motiv că au invocat chiar prin întâmpinare că „nu mai convieţuiau încă din anul 2019” și deci, nu era vorba despre un aspect intervenit ulterior învestirii instanței, este una eronată.
Procesul se afla în faza cercetării, potrivit art. 237 C.proc.civ., ceea ce presupunea şi posibilitatea administrării de probe raportat la poziţia procesuală exprimată de pârâţi prin întâmpinare.
Or, tocmai în combaterea apărărilor din întâmpinare, neanticipate la momentul formulării cererii de chemare în judecată și în aplicarea principiului contradictorialității, puteau fi cerute şi respectiv, administrate probe ulterior învestirii instanţei prin acțiunea dedusă judecății.
În plus, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în speţă era incidentă şi dispoziţia art. 254 alin. 2 pct. 4 C.proc.civ. („administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii”) având în vedere că, aşa cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din 19.09.2023, pârâţii nu au solicitat acordarea unui termen pentru a lua cunoştinţă de conținutul înscrisurilor probatorii, nefiind astfel ocazionată, prin administrarea probei, o prelungire nejustificată a procedurii judiciare.
Este, de asemenea, nefondat argumentul subsumat aceluiaşi motiv de recurs, referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 255 C.proc.civ., sub aspectul admisibilităţii probei constând în raportul de investigaţie. S-a arătat că, potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 329/2003, informaţiile obţinute în urma activităţilor desfăşurate de o astfel de persoană sunt destinate exclusiv clientului şi că, potrivit art. 3 din actul normativ menţionat, detectivul particular este obligat să păstreze secretul profesional, datele şi informaţiile putând fi comunicate, la cerere, numai instanțelor judecătoreşti şi Ministerului Public, dacă acestea sunt utile pentru aflarea adevărului în cauzele penale.
Contrar susţinerii recurenţilor-pârâţi, proba administrată este una legală, obţinută cu respectarea cadrului normativ incident, şi anume, a dispoziţiilor Legii nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular.
Potrivit acestui act normativ, detectivul particular, ca persoană atestată în condiţiile legii, poate desfăşura fără a aduce atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi fundamentale, activităţi specifice de investigare referitoare la bunurile care fac obiectul unor litigii de natură civilă sau penală înstrăinate în scopul prejudicierii intereselor unei părţi în proces (art. 1 alin. 1 lit. d).
Or, speţa aducea în dezbatere, pe calea acţiunii revocatorii (pauliene) promovate de reclamant, tocmai acest aspect, al prejudicierii drepturilor patrimoniale ale reclamantului prin actul de înstrăinare (contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi) a cărui inopozabilitate s-a cerut a fi constatată.
Faţă de apărarea prezentată de pârâţi, în sensul că au încetat convieţuirea încă din anul 2019, aşa încât nu se poate susţine o conivenţă frauduloasă a acestora la nivelul anului 2020, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare (câtă vreme pârâta C. ar fi fost străină de problemele pârâtului B., debitor al reclamantului), investigaţia la care a apelat reclamantul a fost, prin scopul urmărit, una circumscrisă dispoziţiilor legale menţionate anterior.
De asemenea, susţinerea că investigaţia a privit persoanele pârâţilor, iar nu bunurile – ceea ce ar atrage nelegalitatea probei – ignoră contextul realizării acesteia, care nu viza existenţa bunului în sine, ci conduita şi manoperele pârâţilor în raport cu respectivul bun, aspecte ce au presupus – faţă de apărările formulate în proces – inclusiv stabilirea existenţei unei relaţii apropiate între aceștia, care să facă verificabilă teza avansată de reclamant în legătură cu înţelegerea fraudării drepturilor acestuia.
Or, dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 329/2003, statuează că „În exercitarea profesiei detectivul particular are dreptul să efectueze investigaţii în legătură cu persoanele, bunurile, faptele, datele şi împrejurările care fac obiectul acestei activităţi, cu respectarea strictă a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi a dispoziţiilor legale”.
Rezultă aşadar, că este incorectă teza recurenţilor potrivit căreia investigaţia ar fi putut viza doar bunurile, şi nu persoanele acestora, nefiind vorba de activităţi care să se circumscrie unei simple constatări a stării unor bunuri, ci de conduita celor doi pârâți în raport cu un bun sustras din patrimoniul debitorului în vederea prejudicierii drepturilor legitime ale creditorului.
În ce priveşte aserţiunea recurenţilor că „nu s-ar fi stabilit că proba ar fi fost obţinută fără să aducă atingere dreptului la viaţa intimă, familială şi privată ori altor drepturi şi libertăţi fundamentale”, se constată că ea este invocată formal, întrucât dacă ar fi avut loc asemenea încălcări, recurenţii, cei care afirmă generic o posibilă existenţă a lor, ar fi trebuit să arate, în concret, în ce ar fi constatat o astfel de ingerinţă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât investigaţia nu a vizat alte aspecte decât cele afirmate de către recurenţii înşişi, privind situaţia de fapt a convieţuirii, iar nu aspecte de intruziune în viaţa privată a acestora.
Referitor la susţinerea că, în termenii art. 3 din Legea nr. 329/2003, datele şi informaţiile obţinute de detectivul particular pot fi comunicate doar instanţelor judecătorești şi Ministerului Public, dacă acestea sunt utile pentru aflarea adevărului în cauzele penale, recurenţii ignoră faptul că obiectul de reglementare a dispoziţiei legale menţionate îl reprezintă secretul profesional de care este ţinut detectivul particular.
Spre deosebire de acesta, partea (clientul) care primeşte informaţiile obţinute în urma activităților desfăşurate de detectivul particular, le poate valorifica în procedurile judiciare, în care se dispută interese private, supunându-le verificării instanţei sub aspectul legalităţii obţinerii lor.
În ce priveşte proba testimonială, critica din apel a pârâţilor a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 311 C.proc.civ., arătându-se că în mod greșit, cu nesocotirea acestor dispoziţii, s-ar fi dispus înlocuirea martorului reclamantului.
Potrivit considerentelor deciziei din apel, în speţă nu s-a pus problema înlocuirii martorului, pentru a se verifica modalitatea în care s-a făcut aplicarea art. 311 C.proc.civ., ci aceea a suplimentării probatorului, faţă de împrejurarea că martorul audiat iniţial nu cunoştea nimic în mod direct referitor la aspectele care făceau obiect al probaţiunii.
Prin cererea de recurs, pârâţii arată că probabil avocatul acestora a înţeles greşit că a fost vorba de măsura înlocuirii martorului, aducând omisso medio, spre analiză în această fază procesuală, temeiul juridic care a stat la baza dispoziţiilor instanţei de suplimentare a probatoriului, arătând că, în opinia lor, acesta trebuia să se regăsească, mai adecvat, în dispoziţiile art. 254 alin. 5 C.proc.civ., iar nu în cele ale art. 391 C.proc.civ., pe care şi-a fundamentat tribunalul măsura dispusă.
Astfel de aspect nu se poate circumscrie unei critici de nelegalitate în recurs, fiind, cum s-a arătat anterior, formulată omisso medio, în contextul în care pârâţii nu au contestat, sub aspect procedural, în faza apelului măsura suplimentării probatoriului dispusă de prima instanță, ci au criticat, cu referire la dispoziţii neaplicate în faza judecăţii fondului (art. 311 C.proc.civ.), greşita aplicare a acestora.
La fel, nu poate atrage nelegalitatea deciziei, pe motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., susţinerea de către recurenţi a greşitei aprecieri a instanţei de apel în sensul că pârâţii nu au indicat în mod expres încheierile de şedinţă din 28.04.2023 şi 30.05.2023 (referitoare la încuviințarea probelor şi suplimentarea probei testimoniale), ca reprezentând obiect al contestării în calea de atac a apelului.
Deşi decizia recurată are un astfel de considerent, se constată că el este unul nenecesar, fără aptitudinea de a justifica în sine soluţia pe aspectele procedurale deduse judecăţii în calea de atac, în contextul în care instanța de apel a realizat o analiză punctuală şi de fond în legătură cu respectivele critici şi cu modalitatea în care prima instanță a făcut aplicarea dispoziţiilor referitoare la propunerea, admisibilitatea şi administrarea probatoriului.
Prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii-pârâţi au pretins o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1562 alin. 1 C.civ., prin aceea că instanţa de apel ar fi adăugat dispoziţiei legale, în sensul că, deşi aceasta prevede ca terțul contractant să cunoască, pentru a fi declarat inopozabil actul, că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate, s-a considerat ca fiind îndeplinită condiţia „întrucât, chiar dacă terţul contractant nu a cunoscut acest fapt, el trebuia să îl cunoască”.
Critica este nefondată, bazându-se pe denaturarea considerentelor deciziei din apel, care, în analiza condiţiei complicității la fraudă a terţului, a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1562 alin. 2 C.civ., reţinând – raportat la împrejurările de fapt stabilite pe baza probelor administrate, a căror evaluare a realizat-o – că pârâta C., în calitate de cumpărător, avea cunoştinţă despre faptul că celălalt pârât, B., îşi crea sau îşi mărea starea de insolvabilitate, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 343 din 7.02.2020.
În acest sens, instanţa de apel a făcut trimitere la considerentele deciziei penale nr. 1099/A din 18.11.2021 a Curţii de Apel Galaţi, prin care B. (trimis în judecată la 10.07.2019) a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de 6 ani şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, fals privind identitatea în formă continuată, participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual şi înşelăciune, fiind admisă totodată, acţiunea civilă exercitată de A. (constituit parte civilă la 22.10.2019) şi obligat inculpatul la 200.000 lei daune materiale şi 5.000 lei daune morale.
S-a reţinut, totodată, pe situaţia de fapt, că între reclamant şi pârâtul B. a existat o relaţie de prietenie, aceştia cunoscându-se încă din copilărie, că pârâta C. îl cunoştea, la rândul ei, pe reclamant suficient de bine, că pârâţii au format un cuplu şi au doi copii împreună, neputându-se susţine că nu au fost cunoscute problemele penale ale pârâtului B. (pentru infracţiuni săvârşite în dauna reclamantului, în legătură cu vânzare apartamentului acestuia).
Acest context factual, care a luat în considerare natura relaţiilor dintre părţi a îndreptăţit concluzia instanţei de apel, în sensul existenţei unei complicităţi la fraudă a terțului, considerentul conform căruia pârâta C. a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască prejudicierea reclamantului prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nefiind unul care adaugă, aşa cum se pretinde, dispozițiilor art. 1562 alin. 2 C.civ. Sintagma „ar fi trebuit să cunoască” trebuie înțeleasă, raportat la situaţia factuală determinată pe baza elementelor probatorii, doar în sensul că aceasta nu putea fi ignorată, concluzia instanței fiind în sensul dispoziţiei legale, respectiv că pârâta (în calitate de concubină a celuilalt pârât, din relaţia cărora au rezultat doi copii şi a căror convieţuire a continuat şi dincolo de momentul constituirii reclamantului ca parte civilă în dosarul penal) a cunoscut – neputându-se prevala, în mod credibil, de o necunoaştere – despre crearea/mărirea stării de insolvabilitate.
Argumentele pe care le aduc recurenţii-pârâţi, în susţinerea aceluiaşi motiv prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., în sensul că instanța ar fi aplicat mai multe prezumţii judiciare pentru a trage concluzia că terţul contractant a avut cunoştinţă că prin actul încheiat debitorul îşi creează/măreşte starea de insolvabilitate, sunt unele care nu se subsumează aspectelor de nelegalitate cenzurabile pe calea recursului.
Astfel, potrivit art. 327 C.proc.civ., prezumţiile sunt mijloace de probă, „pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”, iar potrivit art. 329 C.proc.civ., prezumţiile judiciare sunt lăsate „la luminile şi înţelepciunea judecătorului”, care se poate întemeia pe ele „numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins”.
Rezultă că prezumţiile sunt mijloace de probă, a căror evaluare, respectiv putere de a naşte probabilitatea faptului pretins, este lăsată la aprecierea judecătorului fondului, ori a instanţei de control judiciar care are competenţa legală de a proceda la devoluarea fondului.
În acest context legal, instanța de apel a activat prezumţiile judiciare, stabilind, prin coroborare cu toate probele administrate, că pe baza relaţiei de concubinaj pe care o aveau cei doi pârâți, se poate considera (cu puterea naşterii probabilităţii faptului pretins) că pârâta C. avea cunoștință despre împrejurarea că B. fusese trimis în judecată în 2019 pentru săvârşirea de infracţiuni în dauna patrimoniului reclamantului şi că, în concret, condamnarea pentru această infracţiune poate conduce (ceea ce s-a şi întâmplat) la obligarea la plata unor despăgubiri, conform constituirii de parte civilă care a avut loc în dosarul penal.
Or, aceste prezumţii lăsate, potrivit dispoziţiei procedurale menţionate anterior, la „luminile şi înţelepciunea judecătorului” ţin, așa cum s-a arătat, de mijloacele de probă şi de evaluarea acestora de către instanţele fondului, aspect nesusceptibil aşadar, de cenzură pe calea controlului de legalitate în recurs, astfel cum impropriu pretind recurenții în prezenta cale de atac.
În acelaşi sens, urmează a fi privite celelalte aserţiuni factuale învederate de către recurenţi, conform cărora pârâtul B. nu şi-ar fi însărăcit, prin actul de înstrăinare realizat, patrimoniul, de vreme ce ar fi achiziţionat, în schimbul preţului astfel încasat, alte două imobile (în Italia şi în Spania), din moment ce sub aspect probatoriu, instanța anterioară nu a reţinut că s-ar fi făcut dovada existenţei unor astfel de elemente ale activului patrimonial al pârâtului. Dimpotrivă, în cauză nu s-a făcut dovada contrară a celor consemnate de executorul judecătoresc, în legătură cu imposibilitatea continuării executării silite, sub motiv că debitorul, pârâtul B., nu deţine niciun bun, urmare a înstrăinării, în anul 2020, a singurului bun imobil pe care îl avea, în favoarea intimatei-pârâte C.
Pentru considerentele arătate, toate criticile formulate pe calea recursului fiind găsite nefondate, recursul a fost respins.
