ARDELEAN AMALIA-ELA-MĂLINA[1]
REZUMAT:
Lucrarea cercetează, cel puțin teoretic, problema răspunderii în cazurile de malpraxis medical, fiind evidențiată nevoia de protecție a drepturilor și vieții pacientului, dar și apărarea legitimă a medicului și actului medical. Rezultatele incerte sau nereușitele terapeutice nu reprezintă automat culpă medicală, cu atât mai puțin nu se impune automat răspunderea penală a medicului. Însă în prezent, când oamenii caută vinovați pentru durere, iar informația medicală e greu de înțeles, pe rolul instanțelor se află atât acțiuni civile (despăgubiri) cât și penale. Iar aici începe distincția fină între neputință sau culpă imputabilă medicului. Direct proporțional și clar trebuie înțeles că protejarea pacientului trebuie să se realizeze fără discreditarea științei medicale, a medicului și actului medical, iar medicii trebuie apărați de incriminări abuzive, reușind să se concentreze asupra misiunii lor esențială: salvarea și protejarea vieților.
CUVINTE CHEIE: medic, malpraxis, pacient, culpă, tratament.
INTRODUCERE:
Pornind de la premisa că dreptul nu poate întelege direct și în profunzime actul medical ajungem să observăm că tot dreptul e chemat să apere un pacient, să acuze sau să apere un medic și să decidă dacă a fost sau nu just un act terapeutic în cadrul unor procese complexe, unde linia dintre neputință și culpă este greu de trasat. De aceea, în cauzele ce implică malpraxisul medical, rolul fundamental îl au expertizele medico-legale punți între știința medicală și înțelegerea juridică tomai pentru a oferi clarificări pentru ca în final să fie oferită soluția corecta.
Totodată, trebuie să înțelegem că nu orice tratament care nu produce efectul scontat și duce la decesul iminent, cum nici orice rezultat medical nedorit, nu reprezintă automat o culpă imputabilă medicului. Medicina nu oferă garanții clare ci șanse, motiv pentru care medicii au obligații de diligență și nicidecum de rezultat. Medicul este, prin natura profesiei, primul chemat să protejeze și salveze viața în orice împrejurări, prin urmare medicul nu trebuie transformat, deși adesea e, în țap ispășitor al durerii, mai ales într-o societate în care informația medicală e greu de înțeles, adesea discreditată, iar suferința cere vinovați.
Prin urmare, dreptul pacienților e necesar și clar, dar din perspectivă juridică și direct proporțional și medicii trebuie protejați împotriva abuzurilor, plângerilor neîntemeiate, a hărțuirii procesuale neîntemeiate, cu atât mai mult cu cât practica arată că astfel de dosare pot dura ani întregi, consumând nu doar resurse, ci și demnitate profesională, emițând societății un semnal de teamă și neîncredere asupra modului în care actul medical se desfășoară.
Legea este chemată să facă dreptate, dar nu o poate face în absența echilibrului, a probelor științifice și a unei înțelegeri corecte a rolului fiecărui profesionist. Iar dreptatea adevărată nu se face direct împotriva medicului, ci împreună cu expertiza celor care cunosc, cu adevărat, cum funcționează medicina.
- DREPTURILE PACIENTULUI
Legea nr. 46/2003 reglementează drepturile pacinetului și îl definesc pe acesta în art. 1 lit. c) drept fiind o persoană sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate[2] , iar lit. d) prin intervenție medicală se înțelege orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare.
Următoarele articole prevăd dreptul pacientului de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic, dreptul de a nu fi informat în cazul în care informațiile prezentate de către medic i-ar cauza suferință, toate într-un limbaj respectuos și clar. Todotadă acesta are dreptul și la o a doua opinie de specialitate.
Capitolul III al aceleiași legi prezintă reglementările legale referitoare la consimțământul pacientului pentru intervenția medicală, iar Capitolul IV dreptul la confidențialitatea informațiilor și viața privată a pacientului.
Putem observa, prin urmare, că medicul are două obligații – de a face și de a nu face – iar încălcarea oricărui drept poate atrage răspunderea constituind malpraxis medical.
De subliniat e, exact ca în procedura penală, Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor prevede în art. 57 prezumția de nevinovăție.[3]
- DEFINIREA MALPRAXISULUI MEDICAL
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății definește în art.653 alin.(1) lit. b) malpraxisul medical ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice.
Conform art. 653 alin. (1) din aceeași lege[4], personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile cauzate pacienților în exercitarea actului profesional, în cazul în care acestea decurg dintr-o eroare medicală, care poate consta în neglijență, imprudență, insuficiență de cunoștințe sau abateri de la standardele profesionale. Este important de subliniat faptul că răspunderea este antrenată doar în cazul existenței culpei personalului medical.
Pentru ca un caz să fie calificat malpraxis este necesară evaluarea conduite profesionale a persoanlului medical în raport cu standardele profesiei, contextului clinic, rezutatul asupra pacientului, natura afecțiunii, gradul de urgență, timpul de reacție avut la dispoziție, resursele materiale și umane disponibile la momentul respectiv, precum și nivelul de competență și limitele profesionale ale persoanei în cauză. Nu se poate raporta exclusiv la nivelul teoretic al pregătirii medicale, ci mai ales la comportamentul concret al profesionistului în raport cu standardele medii de practică medicală, așa cum ar fi fost acestea îndeplinite de un alt profesionist cu aceeași specializare și o diligență rezonabilă.
Astfel, putem concluziona: culpa medicală reprezintă fundamentul răspunderii pentru malpraxis și este apreciată ca o abatere de la normele și protocoalele medicale care ar fi trebuit să fie recunoscută și evitată de un profesionist cu pregătire similară, într-un context identic.
De exemplu, malpraxisul poate rezulta nu doar dintr-o intervenție greșită (eroare de comitere), ci și dintr-o inacțiune culpabilă (eroare de omisiune). În situații precum omiterea prescrierii unui tratament necesar, întârzierea în stabilirea unui diagnostic, refuzul nejustificat de a efectua investigații esențiale sau neglijarea semnelor clinice evidente, medicul poate fi tras la răspundere pentru prejudiciul rezultat.
- Răspunderea penală în legislația română
Legiuitorul nu a îndrăznit să ofere o definiție ea vieții și nu din lipsă de curaj ci dintr-o recunoaștere aumată a faptului că viața depășește orice încercare de a fi cuprinsă în articole sau fraze legale. Viața în esență e mai mult decât o stare biologică și de existență trecătoare. E o valoare supremă, inviolabilă, necesar esențială pentru toate celelalte drepturi și libertăți fundamentale, iar din această recunoaștere a valorii vieții, reglementările juridice au consacrat-o ca fiind cea mai importantă dintre valorile protejate, pentru că de fapt fără viță nu mai avem nimic, începând cu Constituția României, care în articolul 22 alin. (1) prevede că „Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.”[5]
Această protecție constituțională este extinsă și consolidată prin dispozițiile legii penale, care sancționează faptele ce aduc atingere vieții sau integrității fizice a persoanei. Codul penal reglementează infracțiuni precum omorul, omorul calificat, uciderea din culpă, vătămarea corporală ori lovirile sau alte violențe.
În plus, sunt prevăzute forme agravate ale acestor infracțiuni, în funcție de circumstanțe – cum ar fi comiterea lor asupra unor persoane vulnerabile, în context de violență în familie sau cu cruzime deosebită –tocmai pentru a sublinia necesitatea unei protecții sporite a vieții și sănătății ca valori fundamentale.
În paralel, dreptul civil și cel procesual permit victimei sau familiei acesteia să solicite despăgubiri morale și materiale, atunci când viața sau sănătatea au fost afectate în mod culpabil.
Însă, dincolo de normele juridice scrise, cei care stau zilnic în prima linie pentru protejarea și salvarea vieții nu sunt juriștii sau legiuitorii, ci medicii. Ei sunt gardienii vieții, cei care nu doar că intervin în momentele de criză, dar o mențin, o prelungesc, uneori chiar o readuc acolo unde pare pierdută. Este esențial de precizat, mai ales în contextul discuției despre malpraxis și răspunderea profesională, că medicii nu au o obligație de rezultat, ci o obligație de diligență. Aceasta înseamnă că, în exercitarea profesiei lor, medicii nu pot garanta vindecarea sau supraviețuirea pacientului, dar sunt obligați să depună toate eforturile, cu respectarea normelor profesionale, științifice și etice, pentru a asigura cea mai bună îngrijire posibilă. Obligația de rezultat ar presupune că, indiferent de circumstanțe, medicul trebuie să asigure un anumit rezultat, ceea ce ar fi absurd într-o știință care, deși avansată, rămâne profund dependentă de variabilele biologice ale fiecărui pacient și de imprevizibilul inerent corpului uman. Obligația de diligență, în schimb, evaluează modul în care medicul a acționat, dacă a urmat protocoalele, dacă a fost atent, informat, prudent și dacă a făcut tot ce era rezonabil posibil într-o situație dată.
În plus față de obligațiile legale și profesionale, medicii sunt ghidați și de obligații morale, izvorâte din tradiție și cristalizate în Jurământul lui Hipocrate. Acest jurământ, deși nu are forță juridică în sens strict, reflectă idealul de conduită etică la care aderă profesia medicală: grija față de pacient, confidențialitatea, respectul pentru viață și demnitate, și refuzul de a face rău. Astfel, actul medical se află la intersecția dintre știință, etică și responsabilitate juridică.
Revenind la drept, răspunderea penală a medicului nu este automat antrenată în cazul unui rezultat nefericit, ci intervine numai atunci când prejudiciul cauzat pacientului poate fi încadrat juridic drept o infracțiune prevăzută de Codul penal. Printre acestea, se regăsesc: uciderea la cererea victimei (articolul 190), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.191), uciderea din culpă (art. 192), vătămarea corporală din culpă (art. 196), întreruperea ilegală a cursului sarcinii (art. 201), vătămarea fătului (art. 202), .
În practică, cele mai frecvente acuzații aduse medicilor în cadrul dosarelor de malpraxis sunt cele de ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă.
De exemplu, Codul Penal prevede în cazul uciderii din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.[6] Această agravantă, regsită și în cazul vătămării corporale din culă, subliniază tocmai importanța respectăriiexercițiului profesiei.
Trebuie însă subliniat că răspunderea penală nu se confundă cu o simplă nereușită terapeutică. Nu orice eroare medicală are relevanță penală, ci doar aceea care rezultă dintr-o conduită grav deviantă de la standardele profesiei, fie că este vorba despre lipsa unui diagnostic corect, nerespectarea protocoalelor clinice, externarea prematură a pacientului, lipsa monitorizării postoperatorii sau ignorarea simptomelor evidente care anunță o complicație.
De aceea, instanțele au obligația să analizeze fapta medicului nu doar din perspectiva rezultatului produs, ci și prin prisma conduitei profesionale, a respectării normelor legale și deontologice și a contextului în care a fost luată decizia medicală.
În cele din urmă, răspunderea penală în malpraxisul medical nu trebuie privită ca o formă de răzbunare juridică, ci ca un instrument de garantare a dreptului fundamental la viață și sănătate. Ea intervine nu pentru a-i înfricoșa pe medici, ci pentru a proteja pacienții în fața unor excese sau neglijențe care, deși rare, pot avea loc. Dreptul penal are un rol de ultim resort în protejarea valorilor sociale fundamentale, inclusiv viața și sănătatea persoanei.
În cazul relației medic–pacient, apar momente în care greșelile medicale pot produce prejudicii grave. În aceste situații, este esențial să stabilim clar limitele răspunderii penale.
Întrebarea centrală este: cum putem proteja eficient pacientul fără a transforma actul medical într-un risc permanent de natură penală pentru profesionist? Răspunsul e prin determinarea existenței culpei medicale ce constituie un element esențial în analiza și calificarea juridică a unui caz de malpraxis.Aceasta însă nu poate fi stabilită de un jurist fără liniile directoare ale unui raport de expertiză medico-legal care să lumineze situația și să traseze o stare de fapt clară din care avocatul, părțile, procurorul și judecătorul să poată analiza și să decidă.
- CULPA
În dreptul civil român, culpa este privită ca o formă de vinovăție care presupune încălcarea unei obligații legale sau profesionale printr-un comportament lipsit de diligență, prudență ori atenție, pe care o persoană aflată în aceeași situație ar fi trebuit să o manifeste. În contextul malpraxisului medical, culpa profesională a cadrelor medicale este analizată raportat la standardul de conduită așteptat de la un profesionist diligent, cu o calificare similară, aflat într-o situație identică. Aprecierea acesteia nu este una absolută, ci relativă, în sensul că se ține cont de circumstanțele concrete ale cazului: urgența situației, complexitatea manevrelor medicale, resursele disponibile, presiunea timpului sau gradul de gravitate al afecțiunii.
Conform art. 653 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, culpa se poate manifesta sub diverse forme și anume: neglijență, imprudență, insuficiența cunoltințelor medicale și erorile materiale evidente.[7]
Evaluarea culpei se face, în practică, printr-o expertiză medico-legală de specialitate, care stabilește dacă actul medical a fost realizat cu respectarea protocoalelor și standardelor profesionale și dacă între conduita medicului și prejudiciul suferit de pacient există un raport de cauzalitate direct sau indirect. Prin urmare, culpa medicală nu se confundă cu insuccesul terapeutic, ci presupune o abatere de la conduita profesională firească într-un context dat, care poate fi dovedită obiectiv prin raportarea la norme de bună practică, ghiduri medicale, legislație sanitară și opinii ale experților medicali.
- PROTECȚIA PACIENTULUI ȘI A MEDICULUI
În contextul actual al sistemului medical românesc, protejarea pacientului nu mai poate fi privită doar ca un ideal etic, ci trebuie abordată ca o necesitate juridică și socială concretă. Este esențial de subliniat că protecția pacientului nu trebuie înțeleasă ca o măsură adversativă la adresa personalului medical. Dimpotrivă, respectarea drepturilor pacientului este în beneficiul întregului act medical, deoarece contribuie la consolidarea încrederii reciproce, la prevenirea erorilor și la asigurarea calității serviciilor medicale. Un sistem sănătos de protecție a pacientului trebuie să fie construit pe principiul echilibrului: să ofere remedii și garanții eficiente pentru victimele unui act medical defectuos, fără a genera climat de insecuritate juridică pentru profesioniștii din sănătate. Numai astfel se poate promova o cultură a siguranței în sănătate, bazată pe responsabilitate, transparență și profesionalism.
- INCRIMINAREA ABUZIVĂ: UN RISC SISTEMIC
Într-un sistem medical aflat sub presiunea crizei de resurse, a suprasolicitării profesionale și a creșterii așteptărilor sociale, riscul de incriminare abuzivă a actului medical devine o realitate îngrijorătoare. Deși protejarea pacientului este esențială, aceasta nu poate fi realizată printr-o demonizare sistematică a personalului medical sau prin tratarea fiecărei erori profesionale ca un act penal. O astfel de abordare nu doar că periclitează echilibrul juridic al răspunderii în domeniul sănătății, ci generează efecte negative în lanț asupra întregii activități medicale. În dreptul penal faptele comise de personalul medical pot atrage răspunderea penală doar în măsura în care se încadrează în tipicitatea unor infracțiuni prevăzute de lege. Totuși, distincția fundamentală trebuie făcută între culpa medicală civilă, care implică neglijență profesională sancționabilă prin despăgubire, și culpa penală, care presupune un grad de gravitate mai ridicat al faptei, printr-un pericol social evident și un prejudiciu ireversibil cauzat printr-o conduită vădit neglijentă sau imprudentă ce pune în pericol însăși viața.
Când un medic este cercetat penal pentru fiecare decizie terapeutică dificilă, în special în condiții de urgență sau incertitudine clinică, se creează un climat profesional în care predomină frica de răspundere în detrimentul inițiativei medicale și face ca medicii să evite cazurile complicate sau urgente, solicită investigații excesive pentru a-și acoperi eventualele riscuri; evită să ia decizii rapide fără confirmări multiple, chiar și când situația impune acțiune imediată sau dacă prvim spre studenții la medică aceștia aleg pentru rezidențiat specializări mai ușoare în care riscul e mai mic evitând specialăziri precum: medicina de urgență, anestezia și terapia intensivă, chirurgia,obstretică-ginecologie, etc.
Toate acestea conduc la încetinirea procesului de tratament, creșterea costurilor medicale, disfuncționalități instituționale și, paradoxal, la o scădere a calității actului medical.
CONCLUZII:
Într-o societate democratică și funcțională, medicul trebuie să beneficieze de garantarea drepturilor procesuale, dar și de o protecție profesională specifică, adaptată naturii activității sale. Aceasta nu înseamnă impunitate, ci stabilirea unor criterii clare și obiective de atragere a răspunderii, care să țină cont de: nivelul de urgență și presiune decizională; complexitatea cazului; resursele efectiv disponibile în unitatea medicală; lipsa vinovăției intenționate și respectarea protocoalelor profesionale în limita posibilului.
Se impune, astfel, instituționalizarea unor mecanisme de protecție, precum: filtrarea cazurilor penale prin comisii de specialitate care să stabilească, anterior sesizării organelor penale, dacă există indiciu de culpă medicală penală; clarificarea legislativă a criteriilor de malpraxis penal și delimitarea acestora de răspunderea civilă; consilierea juridică permanentă a cadrelor medicale în cadrul unităților spitalicești; asigurări profesionale reale și funcționale, care să sprijine medicii în eventualele procese juridice.
Incriminarea abuzivă și nejustificată a personalului medical nu protejează pacientul, ci subminează actul medical și încrederea în sistemul de sănătate. În fața acestui risc sistemic, este imperativ ca statul, legiuitorul și instituțiile profesionale să asigure o protecție adecvată medicului, în paralel cu garantarea drepturilor pacientului. Doar într-un astfel de echilibru între exigențele răspunderii și necesitatea funcționalității sistemului medical se poate construi un cadru juridic sănătos, echitabil și eficient pentru toți actorii implicați.
[1] Studentă anul IV , Facultatea de Drept – Universitatea din Oradea,
[2] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/41483
[3] https://www.cmr.ro/cod-deontologic
[4] https://legislatie.just.ro/public/detaliidocument/71139
[5] https://lege5.ro/Gratuit/gy3donjs/dreptul-la-viata-si-la-integritatea-fizica-si-psihica-constitutia?dp=heytkmbtgi3a
[6] https://legeaz.net/noul-cod-penal/art-189
[7] https://sintact.ro/legislatie/monitorul-oficial/legea-95-2006-privind-reforma-in-domeniul-sanatatii-republicare-16869455/art-653
