Art. 1599 lit. b) C.civ. prevede că obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi preluată de o altă persoană printr-un contract încheiat între creditor şi un debitor nou, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia debitorului din contractul iniţial. Rezultă, deci, că acest contract se grefează pe un raport juridic preexistent şi că are ca obiect prestația ce făcea obiectul obligației născute din contractul iniţial, pe care şi-o asumă noul debitor.
Modificarea termenului de restituire a sumei împrumutate, prin convenţia de preluare a datoriei, nu afectează existenţa obligaţiei preluate, în sensul strict de datorie ce incumba debitorului iniţial, ci semnifică amânarea exigibilității obligaţiei până la împlinirea acestuia, astfel că nu se constituie într-o condiţie de validitate a contractului în care este inserat.
Prin urmare, stabilirea unui alt termen de restituire pentru datoria preluată de către partea pârâtă de la vechiul debitor nu semnifică modificarea prestaţiei obligaţiei din contractul iniţial, ci statuarea de către părţile contractante, în aplicarea principiului libertăţii contractuale prevăzut de art. 1169 C.civ., a unui moment diferit privind exigibilitatea obligaţiei preluate.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 70 din 17 ianuarie 2024
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt-Secţia I civilă la data de 01.09.2020, reclamanții A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 (una sută mii) euro sau a contravalorii în ron la data plăţii, reprezentând contravaloarea împrumutului acordat soţului acesteia, D., la data de 17.08.2018, sumă ce urmează să fie actualizată cu dobânda legală şi indicele de inflaţie calculate de la data scadentă şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2158-2156, art. 2280-2290 C.civ.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Primul ciclu procesual
Prin sentinţa nr. 313 din 29.04.2021, pronunţată de Tribunalul Olt, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată; a fost admisă acţiunea şi obligată pârâta C. să plătească reclamanţilor suma de 100.000 euro, sumă care va fi actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, calculat pentru perioada cuprinsă între data scadenţei plăţii, respectiv 17.01.2020, şi data plăţii efective a debitului; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă debitului de 100.000 euro, calculată pentru aceeași perioadă cuprinsă între data scadenţei plăţii, respectiv 17.01.2020, şi data plăţii efective a debitului dar şi să plătească reclamanţilor suma de 17.445 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 299 din 16.11.2021, Curtea de Apel Craiova-Secţia I civilă a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei; a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.
La data de 09.03.2022, reclamanţii A. şi B. au formulat precizare la cererea de chemare în judecată, prin care, în raport de indicaţiile din decizia nr. 299/2021 a instanţei de control judiciar, au învederat că la soluţionarea cauzei trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1599-1605 C.civ., solicitând să fie pusă în discuţia părţilor această calificare juridică a cererii de chemare în judecată.
La data de 14.03.2022, pârâta C. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că actul juridic denumit chitanţă din 17.08.2018, este lipsit de cauză, întrucât nu există un scop personal urmărit de către pârâtă la încheierea acestuia, cu atât mai mult cu cât a divorţat de fostul soţ la data de 07.12.2018, în aceste condiţii fiind incidentă sancţiunea nulităţii conform art. 1238 C.civ., iar potrivit art. 1235 C.civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
3. Al doilea ciclu procesual
Prin sentinţa nr. 2084 din 23.09.2022, Tribunalul Olt – Secţia I civilă a admis cererea reconvențională, formulată de pârâta C.; a constatat nulitatea înscrisului sub semnătură privată denumit ,,chitanţă” din data de 17.08.2018; a respins acţiunea precizată a reclamanţilor; a obligat pe reclamanţi, în solidar, să plătească pârâtei suma de 16.667,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 180 din 11.05.2023, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei pronunţată în rejudecare, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta C.; a admis, în parte, acţiunea precizată; a obligat pârâta C. să achite reclamanţilor suma de 100.000 euro datorată în baza contractului de preluare datorie; a obligat pârâta C. să achite reclamanţilor suma de 17.445 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi suma de 9273 lei cheltuieli de judecată în etapa apelului; a respins cererea accesorie formulată de pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi apel.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5,6,8 C.proc.civ., pârâta C.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 224 C.proc.civ.
Arată recurenta că pe rolul Judecătoriei Balş există dosarul nr. x/184/2021, având ca obiect partaj bunuri comune, care nu este soluţionat definitiv, astfel încât nici condiţia suspensivă că urmare a efectuării partajului, bunurile supuse împărţelii să-i revină în proprietate exclusivă, nu este îndeplinită. Prin urmare acţiunea este prematur introdusă, iarinstanţa de apel în mod greşit a omis că obligaţia a fost asumată sub condiţia suspensivă a efectuării partajului şi a atribuirii în natură a bunurilor comune în proprietate exclusivă, condiţie neîndeplinită până în prezent.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiţii, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare.
Instanţa de apel, în obligaţia ce-i revenea de a califica natura convenţiei încheiată la data de 17.08.2018 între recurentă şi intimaţii din prezenta cauză, trebuia să analizeze atât condiţiile şi incidenţa instituţiei preluării de datorie, cât şi pe cea a fideiusiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare. Curtea de Apel Craiova s-a rezumat doar la a reitera dispoziţiile art. 1599 C.civ. şi a reţine că prin convenţia încheiată la data de 17.08.2018, noul debitor, recurenta C., s-a obligat să preia datoria debitorului iniţial D. faţă de creditorii A. şi B., aceea de restituire a împrumutului contractat de debitorul iniţial la data de 17.01.2018, în cuantum de 110.000 euro, în termen de doi ani de la data încheierii convenţiei de transmitere a datoriei. Ca atare, ceea ce a preluat recurenta, noul debitor al creditorilor A. şi B., este componenta de pasiv a raportului obligaţional. În consecinţă, instanţa a reţinut direct incidenţa instituţiei preluării de datorie, fără să analizeze condiţiile preluării de datorie, îndeplinirea cumulativă a acestora şi fără să indice acele elemente esenţiale care să conducă la o astfel de concluzie.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta a arătat că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1599 şi urm. C.civ.
Pentru a putea constata incidenţa dispoziţiilor art. 1599 lit. b C.civ., instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze atât condiţiile esenţiale pentru valabilitatea oricărei convenţii -capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţilor; un obiect determinat, posibil şi licit; o cauză valabilă a obligaţiilor – cât şi condiţia suplimentară ca obligaţia ce face obiectul preluării să nu comporte nicio modificare, cu excepţia schimbării debitorului iniţial cu debitorul subsecvent.
În cauză părţile nu au calificat operaţiunea ca fiind o preluare de datorie prin convenţia denumită „Chitanţă” încheiată la data de 17.08.2018. Inclusiv instanţa de apel a reţinut că pârâta l-a înlocuit pe debitorul iniţial D., cel care îşi asumase obligaţia de a restitui împrumutul până la data de 17.09.2018, chiar dacă nu s-a prevăzut în mod expres acest lucru în convenţia încheiată în 17.08.2018. Voinţa şi înţelegerea părţilor a fost aceea de a încheia o fidejusiune, de vreme ce şi acţiunea a fost întemeiată iniţial pe aceste dispoziţii, până la momentul lecturării întâmpinării şi constatării că aceste dispoziţii nu le sunt favorabile. La întrebarea nr. 9 din interogatoriul administrat la prima judecată în fond, reclamantul A. a mărturisit că recurenta şi-a asumat obligaţia de garanţie doar cu condiţia ca bunurile supuse împărţelii să-i fie atribuite în natură în mod exclusiv.
Într-o interpretare doctrinară a textelor Codului civil s-a reţinut că nu ne-am afla în cazul preluării de datorie, ci a altei operaţiuni juridice, cum ar fi o fideiusiune sau un contract de garanţie autonomă, calificarea operaţiunii depinzând de cauza angajamentului noului debitor şi de regimul excepţiilor ce însoţesc obligaţia acestuia faţă de creditor şi pe care le poate invoca în apărarea sa. Natura juridică şi normele aplicabile par a depinde, aşadar, de voinţa părţilor: dacă acestea au calificat operaţiunea o preluare de datorie, regulile acesteia se vor aplica prioritar şi doar în subsidiar cele, de exemplu ale fideiusiunii; dacă părţile nu au prevăzut nimic, (ci doar au descris conţinutul operaţiunii) s-a apreciat că regulile preluării de datorie vor fi norma generală, iar celelalte vor fi norma specială.
În atare situaţie, instanţa era obligată să pună în discuţia părţilor şi să analizeze atât nulitatea absolută motivată de lipsa unui obiect determinat în ceea ce priveşte operaţiunea juridică, cât şi incidenţa fideiusiunii.
Totodată, ca natură juridică, preluarea de datoriei reprezintă un mod de transmitere a obligaţiei, latura pasivă a raportului juridic obligațional trecând de la debitorul iniţial la noul debitor.
Transmiterea obligaţiei debitorului iniţial în patrimoniul terţului are drept consecinţă obţinerea de către acesta din urmă a exact aceleiaşi obligaţii ce a aparţinut autorului său. Prin preluarea datoriei, nu se naşte un nou raport de obligaţii, ci acesta se păstrează, schimbându-se numai debitorul, noul debitor fiind plasat în aceeaşi poziţie pe care a avut-o debitorul în raportul juridic obligaţional. Obligaţia nu se stinge, ci se transmite din patrimoniul debitorului iniţial în cel al noului debitor, menţinându-şi întocmai natura juridică.
Împrumutul de consumaţie, astfel cum este definit în Codul civil, reprezintă contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate. Din definiţia enunţată reiese că obligaţia împrumutatului este de a restitui după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.
Obligaţia asumată de D. la data de 17.01.2018 a fost aceea de a restitui suma în cuantum de 110.000 euro la data de 17.09.2018, iar obligaţia asumată de C. la data de 17.08.2018 a fost aceea de a achita suma de 110.000 euro în termen de 2 ani, cu condiţia efectuării partajului şi a atribuirii exclusive în natură a bunurilor comune. Prin urmare, la o simplă analiză completă şi corectă a condiţiilor instituţiei preluării de datorie, s-ar fi observat cu uşurinţă că cele 2 obligaţii sunt diferite prin aceea că obligaţia asumată de C. reprezintă o obligaţie nouă contractată sub condiţie şi cu o scadenţă diferită şi că în realitate C. nu a luat locul fostul debitor D. în obligaţia de restituire a sumei de 110.000 euro la data de 17.09.2018.Practic, prin obligaţia asumată de C., împrumutătorii au mai „câştigat” un debitor împotriva căruia să se îndrepte, însă doar în cazul îndeplinirii condiţiei suspensive a efectuării partajului şi a atribuirii exclusive în natură a bunurilor comune.
Mai arată recurenta că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 1235-1239 C.civ.
În analiza existenţei sau inexistenţei cauzei, instanţa de apel a stabilit în mod netemeinic că pe baza probatoriului administrat, tribunalul a concluzionat că pârâta nu a avut nici un motiv pentru care şi-a asumat obligaţia de plată către reclamanţi, neavând nici un interes propriu în a restitui suma împrumutată de fostul soţ. Considerentele decizorii ale sentinţei apelate relevă însă o aplicare greşită a dispoziţiilor legale anteferite. Convenţia încheiată între reclamanţi şi pârâtă la data de 17.08.2018 nu este lipsită de cauză, scopul urmărit fiind acela ca în urma partajului de bunuri comune acesteia să îi fie constatată o cotă de contribuţie majoritară la dobândirea bunurilor comune.
În realitate, din probatoriul administrat, care vizează răspunsurile la întrebarea nr. 9 din interogatoriul administrat la prima judecată în fond (prin care reclamantul A. a răspuns că recurenta şi-a asumat obligaţia de garanţie doar cu condiţia ca fostul soţ să fie de acord ca în urma partajului de bunuri comune acestea să revină exclusiv fostei soţii), depoziţiile coroborate ale martorilor D. şi E., prima instanţă a stabilit în mod judicios că înţelegerea părţilor a fost ca în urma partajului de bunuri comune, recurenta să remită creditorilor suma împrumutată de fostul soţ, cu condiţia ca bunurile supuse împărţelii să-i revină în proprietate exclusivă.
Recurenta nu a avut niciun scop şi nici un interes propriu în a prelua pur şi simplu datoria fostului soţ, întrucât între aceştia nu exista un alt raport obligaţional anterior, iar recurenta cunoştea că acesta are o predispoziţie în a se îndatora şi nu avea vreo certitudine că într-adevăr în urma partajului, bunurile comune îi vor fi atribuite în mod exclusiv. Intenţia recurentei a fost aceea de a garanta suma de bani împrumutată de fostul soţ sub condiţia suspensivă ca bunurile supuse împărţelii să-i revină în proprietate exclusivă.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimaţii A., B. au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., arată că nu există nici o probă care să fi determinat instanţa de apel să aibă în vedere o eventuală excepţie a prematurităţii formulării cererii de chemare în judecată, dat fiind că soluţia a fost întemeiată pe preluarea datoriei, iar nu pe asumarea obligaţiei sub condiţia suspensivă. În convenţia încheiată între părţi la data de 17.08.2018, se menţionează că „…Subsemnata C. mă oblig ca în termen de doi ani să achit suma de 110.000 euro numiţilor A. şi B….sumă de bani pe care soţul meu D. a împrumutat-o de la aceştia…” Nu există nici o menţiune care să facă referire la condiţionarea achitării sumei de efectuarea partajului sau vreo altă condiţie suspensivă.
În ce priveşte invocarea prevederilor art. 32, 33 C.proc.civ., apreciază că acestea sunt îndeplinite cumulativ şi integral, există capacitate procesuală, calitate procesuală, s-a formulat o pretenţie şi se justifică un interes.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., arată că dispoziţiile art. 1599 şi urm. C.civ. au fost corect aplicate de către instanţa de apel, în cauză fiind vorba de preluarea datoriei. În ce priveşte incidenţa prevederilor art. 1235 – 1239 C.civ., cauza este dovedită, de asemenea, fără putinţă de tăgadă. În acest sens solicităinstanţei de recurs să aibă în vedere răspunsul recurentei la interogatoriu, respectiv la întrebarea nr. 6: ”Care a fost cauza care v-a determinat să încheiaţi cu noi acea chitanţă, prin care v-aţi obligat să achitaţi datoria d-lui D.?”, recurenta răspunde „Urma să facem partajul”.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., arată că respectiv faptul că recurenta nu a indicat care motive sunt contradictorii. Decizia este motivată, se întemeiază pe motivele indicate, care nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind legală şi temeinică.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul declarat de partea pârâtă, în raport de actele dosarului şi normele de drept incidente, Înalta Curte constată următoarele:
– subsumat motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.(1) pct. 5 C.proc.civ., partea pârâtă invocă omisiunea instanţei de apel de a fi luat în discuţie, din oficiu, excepția prematurităţii cererii de chemare în judecată, excepție de fond, peremptorie şi absolută încălcând, astfel, prevederile art. 22 alin.(4) şi art. 224 C.proc.civ.
Se susţine că invocarea acestei excepţii aflate în legătură cu condiţiile de exercitare a acţiunii civile prevăzute de art. 32 şi art. 33 C.proc.civ. se impunea instanţei de apel pentru că dreptul material la acţiune nu este născut, obligaţia asumată prin convenţia încheiată la data de 17.08.2018 fiind afectată de o condiţie suspensivă, constând în atribuirea în natură, în procesul de partaj, a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei cu debitorul inițial, proces aflat în curs de judecată în dosarul nr. x/184/2021.
Critica nu poate fi primită, în considerarea celor ce succed.
Normele de procedură pretins încălcate, art.22 alin.(4) şi art. 224 C.proc.civ. prevăd că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă şi, respectiv, că poate să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.
Examinând argumentele expuse în susţinerea criticii se constată că, deşi pretinde o necercetare din oficiu şi nepronunţarea de către instanţa de apel asupra unei excepţii absolute, în realitate, partea pârâtă pune în discuție, modalitatea în care instanța de apel, în evaluarea probatoriului a apreciat asupra obligaţiei asumate de partea pârâtă prin convenţia încheiată la 17.08.2018 cu partea reclamantă.
Anume, prin raţionamentul exhibat, partea cere instanţei de recurs să constate că la judecata în fond a cauzei a făcut dovada că obligaţia de restituire a împrumutului din convenţia menţionată a fost asumată sub condiţie suspensivă, fapt probat prin mărturisirea părţii reclamante obținută la interogatoriu, probă care nu a fost apreciată corect de către instanţele fondului.
Or, această solicitare este incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului, întrucât aprecierea probelor în vederea stabilirii existenţei sau inexistenței actelor şi faptelor deduse judecăţii este dată de legiuitor în puterea necenzurabilă a judecătorilor fondului şi se realizează pe temeiul art.264 C.proc.civ., prin examinarea fiecărei probe în parte şi pe toate în ansamblul lor, în mod liber şi potrivit convingerilor acestora.
Verificând lucrările dosarului se constată că, evaluând conţinutul convenţiei încheiate de părţi la 17.08.2018 şi dovezile administrate, instanţa de apel a statuat că faptul pretins de partea pârâtă, anume atribuirea în procesul de partaj, în natură, a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei cu debitorul inițial, a constituit motivul pentru care aceasta a preluat datoria debitorului iniţial, nu condiţie suspensivă ce ar afecta obligaţia asumată prin convenţia de preluare de datorie.
Prin urmare, cum la judecata fondului nu s-a reţinut asumarea de către partea pârâtă a vreunei obligaţii sub condiţie suspensivă, instanţei de apel nu i se poate imputa omisiunea de a nu fi examinat, din oficiu, excepţia prematurităţii acţiunii.
Aşa fiind, susţinerile părţii privind încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 22 alin.(4) şi 224 C.proc.civ. cu ocazia pronunţării hotărârii recurate, astfel argumentate, urmează a fi respinse, ca fiind nefundamentate.
– invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.(1) pct.6 C.proc.civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse apărările privind natura convenţiei încheiate cu partea reclamantă şi, totodată, că motivele expuse în cuprinsul hotărârii sunt contradictorii şi nu fundamentează soluţia.
Invocând jurisprudenţa instanţei de contencios european în materie, se susţine că motivarea hotărârii recurate nu respectă exigenţele art.6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu face dovada examinării motivelor şi argumentelor invocate prin întâmpinare în apel în sprijinul apărării potrivit căreia operaţiunea juridică încheiată cu partea reclamantă concretizează contractul de fideiusiune şi nici nu cuprinde argumentele în baza cărora s-a reţinut îndeplinirea cerinţele edictate de legiuitor pentru încheierea valabilă a contractului de preluare de datorie şi silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar.
Critica nu este fondată.
Examinând hotărârea recurată se constată că aceasta expune motivele de fapt şi de drept care au determinat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei primei instanţe, cu consecinţa admiterii cererii părţii reclamante şi obligării părţii pârâte la plata datoriei preluate, precum şi motivele ce au fundamentat soluţia de respingere a cererii reconvenţionale prin care partea pârâtă a solicitat constatarea nulităţii absolute a înscrisului sub semnătură privată denumit „chitanţă” din data de 17.08.2018.
Hotărârea precizează, de asemenea, limitele rejudecării, arătând că în rejudecare se va examina cauza în limitele impuse de efectul devolutiv al apelului reglementat prin art.477 alin.(1) C.proc.civ., anume că instanţa de apel va examina legalitatea sentinței doar sub aspectul motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate prin cererea de apel, cerere formulată de partea reclamantă.
Se argumentează că efectul devolutiv al căii ordinare de atac a apelului este o consecinţă a principiului disponibilităţii părţii în procesul civil, limitele rejudecării în această fază procesuală fiind determinate prin voinţa titularului căii de atac care, în cauza pendinte, a criticat hotărârea primei instanţe în ceea ce privește aplicarea prevederilor art.1235-1239 C.civ. cu referire la cauza convenției încheiate de părți la data de 17.08.2018 și ale art. 1599-1601 C.civ. ce vizează instituția preluării de datorie.
Or, motivele invocate de partea pârâtă prin întâmpinare privind incidenţa normelor de drept relative la fideiusiune în privinţa convenţiei încheiate la 17.08.2018 pretins neexaminate de către instanţa de apel nu se încadrează în limitele fixate pentru rejudecarea cauzei în apel, astfel că se susţine fără temei lipsa de motivare în privinţa acestor motive.
Lucrările dosarului evidențiază, de altminteri, faptul că în primul ciclu procesual al cauzei, prin decizia nr.299/2021, Curtea de Apel Craiova a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în vederea stabilirii cadrului procesual în care se desfăşoară judecata din perspectiva obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată, precum şi a pretenţiilor formulate de partea pârâtă, prin calificarea juridică a acestora.
Instanţa de trimitere a reţinut, totodată, că nu este utilă cercetarea în acest stadiu al judecăţii a aspectelor privitoare la condiţiile fideiusiunii, deoarece acestea pot fi examinate numai subsecvent calificării de către prima instanţă a cererii formulate de partea reclamantă, întemeiate pe operaţiunea juridică intervenită la 17.08.2018, în condiţii de contradictorialitate.
În respectarea statuărilor din decizia instanţei de apel menţionate, în rejudecare, prima instanţă a pus în discuţia părţilor, printre altele, calificarea juridică a cererii deduse judecăţii de partea reclamantă, astfel cum a fost precizată la data de 9.03.2022, iar prin încheierea de dezbateri de la termenul de judecată din 9.09.2022 a statuat că a fost dedusă judecăţii o cerere formulată pe temeiul preluării de datorie, respectiv art. 1599-1604 C.civ., calificare avută în vedere la pronunţarea sentinţei nr. 2084/2022.
Partea pârâtă nu a exercitat apel împotriva sentinţei primei instanţe sub motivul stabilirii eronate a naturii operațiunii juridice încheiate la data de 17.08.2018 şi a greșitei calificări a cererii de chemare în judecată, aşa că susţinerile potrivit cărora operaţiunea juridică încheiată la 17.08.2018 ar avea natura unei garanţii personale, anume a fideiusiunii reglementate prin art. 2280 C.civ., exceda limitele rejudecării cauzei în apel, impuse prin art.477 alin.(1) C.proc.civ.
Calificarea juridică a actelor şi faptelor ce sunt deduse judecăţii de către instanţa de judecată concretizează, într-adevăr, principiul rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 C.proc.civ., însă, aplicarea acestui principiu, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, nu poate conduce la înlăturarea principiului disponibilității prevăzut de art.9 alin.(2) C.proc.civ., în respectarea căruia părţile au a supune analizei instanţelor de control judiciar, cu respectarea regulilor procedurale, greșelile pretins săvârşite la judecata în primă instanţă.
Prin urmare, susţinerile părţii pârâte bazate pe lipsa de motivare a hotărârii recurate, în considerarea celor ce preced, urmează a fi respinse ca fiind nefundamentate.
Cât priveşte susţinerile relative la motivarea contradictorie ce ar împiedica înțelegerea soluţiei date de instanţa de apel se constată că partea pârâtă nu le subsumează argumente care să pună în discuţie acest viciu de formă al hotărârii care să poată face posibilă exercitarea controlului judiciar.
De altminteri, verificând hotărârea rezultă că aceasta expune raţionamentul logico-judiciar ce fundamentează soluţia pronunţată într-o manieră clară, precum şi normele de drept ce stau la baza acestuia, aspecte ce urmează a fi examinate prin considerentele ce urmează, în contextul verificărilor impuse de criticile bazate pe nelegalitate.
– subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează condiţiile esenţiale de validitate a contractelor prevăzute de art. 1171 C.civ., precum şi a acelora care reglementează contractul de preluare de datorie prevăzute de art.1599 şi urm. C.civ.
Cât privește condițiile prevăzute de art. 1171 C.civ., partea pârâtă face trimitere la condiţia relativă la obiect, susţinând calificarea greşită a convenţiei încheiate la 17.08.2018 ca fiind de preluare de datorie argumentat prin aceea că părţile nu au intitulat-o astfel prin înscrisul constatator întocmit şi nici nu au stipulat că partea pârâtă îl înlocuiește pe debitorul iniţial.
Se arată că în această situaţie, într-o interpretare doctrinară a textelor Codului civil, nu ne-am afla în cazul preluării de datorie, ci a altei operaţiuni juridice, cum ar fi fideiusiunea sau un contract de garanţie autonomă, calificarea depinzând de cauza angajamentului noului debitor şi de regimul excepţiilor ce însoțesc obligaţia acestuia faţă de creditor şi pe care le poate invoca în apărare, astfel că natura juridică şi normele aplicabile depind voinţa părţilor.
Se susţine că voinţa concordantă exprimată de părţi, contrar statuărilor instanţelor fondului, a fost în sensul încheierii unui contract de fideiusiune şi că a probat acest fapt prin mărturisirea părţii reclamante la interogatoriu, aşa că se vădește a fi greşită statuarea potrivit căreia convenţia ar avea natura unui contract de contract de preluare de datorie.
Critica nu poate fi primită în considerarea celor ce succed.
Obiectul contractului îl reprezintă, potrivit art.1225 alin.(1) C.civ., operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Norma de drept prevăzută de art.1170 alin.(1) pct. 3 C.civ. impune ca şi condiţie de validitate ca obiectul contractului să fie determinat, ceea ce semnifică că obiectul obligaţiei căreia contractul îi dă naştere trebuie să întrunească cerinţele prevăzute de art.1226 alin.(2) din cod.
Or, aspectele critice expuse de partea pârâtă nu pun în discuţie lipsa operațiunii juridice din data 17.08.2018 şi nici caracterul nedeterminat al prestației la care s-a angajat partea pârâtă în calitate de debitor, astfel că normele de drept menţionate nu susţin critica de nelegalitate.
Prin argumentele dezvoltate partea pârâtă pune în discuţie, în realitate, stabilirea greşită a naturii convenţiei încheiate la 17.08.2018 şi, astfel, aplicarea greşită a normelor de drept civil care reglementează contractul de preluare de datorie.
Se susţine că evaluarea acestei convenții nu se putea realiza pe temeiul normei de drept prevăzute de art.1599 lit.b C.civ., argumentat prin aceea că această normă impune o condiţie suplimentară pentru încheierea valabilă a contractului de preluare de datorie pe care îl reglementează, anume ca obligaţia care face obiectul acestui contract să nu comporte nicio modificare, cu excepţia schimbării debitorului iniţial cu debitorul subsecvent, condiţie neîndeplinită în cauză de convenţia încheiată de părţi la 17.08.2018.
Aceasta, întrucât, în opinia părţii, prin noua convenție a fost modificată obligaţia din contractul iniţial, încheiat la 17.01.2018, prin aceea că s-a stabilit un alt termen de restituire a sumei împrumutate, fapt ce exclude examinarea sa pe temeiul normelor de drept civil care reglementează contractul de preluare de datorie.
Argumentul invocat nu poate fi primit.
Art.1599 lit.b C.civ. prevede că obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi preluată de o altă persoană printr-un contract încheiat între creditor şi un debitor nou, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia debitorului din contractul iniţial.
Rezultă că acest contract se grefează pe un raport juridic preexistent şi că are ca obiect prestația ce făcea obiectul obligației născute din contractul iniţial, pe care şi-o asumă noul debitor.
În speţă, potrivit constatărilor de fapt ale instanţelor fondului, contractul intervenit între părţi la 17.08.2018 se grefează pe un împrumut de consumaţie care a fost încheiat de partea reclamantă, în calitate de creditor, cu debitorul iniţial (fostul soţ al părţii pârâte) la data de 17.01.2018, prin care acesta s-a obligat să restituie părţii reclamante suma împrumutată într-un termen de maximum 8 luni de la data încheierii contractului, cel mai târziu până la 17.09.2018.
Potrivit aceloraşi constatări de fapt, la data de 17.08.2018, partea pârâtă şi-a asumat datoria debitorului iniţial, direct şi exclusiv faţă de partea reclamantă (creditor), aceasta urmând să restituie părţii reclamante suma împrumutată într-un termen de 2 ani de la data preluării datoriei.
Or, termenul de restituire nu afectează existenţa obligaţiei preluate, în sensul strict de datorie ce incumba debitorului iniţial, ci semnifică amânarea exigibilității obligaţiei până la împlinirea acestuia, astfel că nu se constituie într-o condiţie de validitate a contractului în care este înserat, cum eronat pretinde partea pârâtă.
Prin urmare, stabilirea prin convenţia din 17.08.2018 a unui alt termen de restituire pentru datoria preluată de către partea pârâtă de la vechiul debitor nu semnifică modificarea prestaţiei obligaţiei din contractul iniţial, ci statuarea de către părţile contractante, în aplicarea principiului libertăţii contractuale prevăzut de art.1169 C.civ., a unui moment diferit privind exigibilitatea obligaţiei preluate.
Aşa fiind, susţinerile părţii pârâte privind greșita aplicare în privinţa convenţiei încheiate de părţi de către instanţele fondului a normelor de drept prevăzute de art.1599 lit.b C.civ. sunt nefondate şi vor fi respinse, în consecinţă.
– printr-o ultimă critică partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi/sau aplicarea greşită şi a dispoziţiilor art.1235 şi urm. C.civ. relative la cauza contractelor.
Se susţine că prin dovezile administrate a probat că nu a avut un interes propriu sau un anumit scop în încheierea contractului de preluare de datorie, asumându-şi obligaţia debitorului din contractul iniţial doar pentru a garanta restituirea sumei împrumutate de către acesta.
Prin urmare arată că este greşită statuarea instanţei de apel potrivit căreia scopul urmărit prin încheierea contractului de preluare de datorie a fost acela de a obţine atribuirea în natură a bunurilor comune în procesul de partaj cu debitorul iniţial (fostul soţ).
Critica nu poate fi primită, întrucât argumentele expuse nu pun în discuție o aplicare greşită a normelor de drept indicate, ci modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra administrării probatoriului şi evaluării acestuia din perspectiva motivului urmărit de partea pârâtă prin încheierea convenției din 17.08.2018.
Verificând cuprinsul hotărârii recurate se constată că instanţa de apel a reţinut în privinţa convenţiei încheiate la data de 17.08.2018 că nu este lipsită de cauză, aşa cum se afirmă, scopul urmărit de partea pârâtă fiind acela ca în urma partajului de bunuri comune să îi fie recunoscută o cotă de contribuție majorată la dobândirea bunurilor comune și, astfel, acestea să-i fie atribuite în natură.
Constatarea a avut la bază evaluarea probatoriului, instanţa reţinând că scopul urmărit de partea pârâtă este probat prin mărturisirea acesteia la interogatoriu, respectiv, prin celelalte dovezi administrate ce relevă faptul formulării de către partea pârâtă în procesul de partaj a unei solicitări de atribuire în lotul său a bunurilor comune, prevalându-se de obligaţia fostului soț de restituire a împrumutului în cuantum de 110.000 de euro neîndeplinită față de partea reclamantă şi de asumarea acestei obligaţii pentru a rămâne în posesia imobilelor, respectiv, faptul restituirii de către partea pârâtă a sumei de 10000 euro către partea reclamantă şi refuzul achitării diferenței în considerarea formulării de către DGRFP a unei cereri de partaj a bunurilor comune în scopul recuperării altor datorii ale fostului soț, debitorul iniţial.
S-a reţinut, totodată, că prezumţia existenţei unei cauze valabile prevăzută de art.1239 alin.(2) C.civ. nu a fost răsturnată de partea pârâtă prin înscrisurile, proba testimonială și interogatoriul administrate, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul hotărârii.
Or, astfel de operaţiuni, de evaluarea probelor, sunt specifice verificărilor efectuate de instanțele fondului şi nu sunt supuse controlului de legalitate în faţa instanţei de recurs, întrucât vizând netemeinica hotărârii recurate, nu pot fi subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art.488 alin.(1) C.proc.civ..
În acest sens sunt şi prevederile art.483 alin.(3) din cod, potrivit cărora recursul poate supune instanței competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, nu chestiunile de fapt stabilite de instanţele fondului.
Prin urmare, şi susţinerile subsumate acestei critici urmează a fi respinse ca fiind nefundamentate.
În considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, în baza art. 496 alin.(2) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul dedus judecății de partea pârâtă, ca nefondat.
