În cazul dobânditorului de bună credinţă a unui bun mobil de la un „non dominus”, efectul achizitiv va opera doar în cazul desesizării voluntare a proprietarului de bunul său mobil.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a Civilă la data de 23.09.2021, sub nr. 2459/40/2021, reclamantul SC a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii RSAşi M.B. Leasing GMBH prin împuterniciți AKM Deutschland GMBH şi EOS Filed Services, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că este cumpărător de bună-credinţă, respectiv că este proprietarul autoturismului marca M.B., model S65 COUPE, nr. de identificare WDD2173791A000799, an fabricaţie 2015, dobândit prin contract de vânzare-cumpărare.
Prin Sentinţa civilă nr. 67 din data de 11 octombrie 2022, Tribunalul Botoşani – Secţia a II-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul SC, în contradictoriu cu pârâţii RSAşi M.B. Leasing GMBH, prin împuterniciți AKM Deutschland GMBH şi EOS Filed Services, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că a fost învestit cu o acțiune întemeiată pe dispoziţiile art. 937 din Noul Cod civil.
Pe cale de consecință, potrivit art. 937 alin. 2 din Noul Cod civil, pentru a fi admisă, acțiunea în revendicare imobiliară exercitată de către proprietar împotriva terțului dobânditor trebuie introdusă înainte de trecerea unui termen de 3 ani de la momentul pierderii stăpânirii bunului. Reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate și a faptului că bunul mobil a ieșit din patrimoniul său, independent de voința sa.
În speță, proprietatea autoturismului marca M.B., modelul S65 AMG Coupe, având numărul de identificare: WDD2173791A000799, aparține firmei M.B. Leasing GmbH și a făcut obiectul Contractului de leasing încheiat cu numitul RSAla data de 09.07.2016. Urmare a neachitării ratelor de leasing, RSAtrebuia să restituie autovehiculul până la data de 30.01.2018.
Pârâtul RSAnu a restituit autovehiculul, invocând că l-a înstrăinat reclamantului din prezenta cauză dar, din probatoriul administrat nu rezultă că, între reclamant și acest pârât, s-ar fi încheiat, într-adevăr, o convenție de vânzare-cumpărare.
Astfel, deși reclamantul a menționat că a luat legătura cu pârâtul Ruppel Dienstleistung
Andreas, ca urmare a unui anunț identificat pe OLX, în urma verificărilor efectuate de organele de cercetare penală, acest aspect nu s-a confirmat.
De altfel, este cel puțin greu de înțeles că, o persoană, cu un grad mediu de înțelegere, poate oferi o sumă importantă de bani (45.000 Euro) – a cărei proveniență nici nu o poate justifica unei alte persoane pe care nici măcar nu are curiozitatea de a o întreba cum o cheamă, pentru un autoturism, a cărui proveniență nu o verifică (deși, o persoană cu o minimă diligență, nu achiziționează o mașină scumpă, fără a efectua minime verificări cu privire la starea tehnică a acesteia, dar și la persoana fizică sau juridică care deține dreptul de proprietate).
În consecință, tribunalul a apreciat că, în cauză, a fost răsturnată prezumția de bună credință – noțiune care este definită de art. 938 din Noul Cod civil – este de bună credință posesorul care ignoră viciile de care este afectat titlul său, în sensul că are convingerea că transmițătorul dreptului are calitatea de proprietar.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea, ca nefondată. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul SC, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate, iar în rejudecare, admiterea acţiunii în constatare aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
A arătat că, în primul rând, hotărârea apelată este nemotivată, nefiind argumentate motivele pentru care instanţa a înlăturat apărările formulate cu privire la criticile privind existenţa bunei credinţe.
Cu titlu preliminar, a precizat că apelul constituie o cale de atac de retractare şi cu caracter devolutiv, care oferă părţilor posibilitatea unei reexaminări a cauzei lor sub toate aspectele, respectiv atât în privinţa elementelor de fapt, cât şi a celor de drept.
Instanţa supremă a realizat – prin Decizia nr. 9/2020 – o interpretare raţională a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) şi ale art. 479 alin. (2) Cod procedură civilă, cu referire la administrarea probelor noi în apel. Totuşi, o atare interpretare, care este una extensivă, tinde la o reeditare aproape totală a judecăţii în faţa primei instanţe. Este o soluţie ce vine în sprijinul stabilirii adevărului şi în acord cu caracterul devolutiv al apelului.
Instanţa de judecată nu a prezentat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi nu a indicat cu claritate argumentele pentru care au fost respinse susţinerile apelantei, limitându-se la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 din contractual de asistenţă juridică.
În cuprinsul încheierii apelate lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.
Potrivit dispoziţiilor art. 174 alin. 1 Cod procedură civilă, nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, iar potrivit dispoziţiilor art. 176 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.
Cum obligaţia de motivare a hotărârii, prin indicarea considerentelor din prisma cărora au fost înlăturate cererile şi apărările părţilor, constituie, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. 1 lit.
b) Cod procedură civilă, o cerinţă legală extrinsecă de procedură, rezultă că nerespectarea textului de lege este de natură a atrage nulitatea necondiţionată a hotărârii, în condiţiile art. 174 alin. 1 raportat la art. 176 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Achina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.
Iar Înalta Curte (prin Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronunţată în recurs de Secţia civilă şi de proprietate intelectuală) a precizat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil, în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă prevăd că hotărârea judecătorească va cuprinde şi considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti îşi are izvorul în dreptul părţilor la un proces echitabil, consacrat de dispoziţiile art. 6 din CEDO şi de dispoziţiile art. 6 Cod procedură civilă, drept care presupune posibilitatea părţii de a prezenta observaţiile şi argumentele sale în cadrul procedurilor judiciare, precum şi dreptul ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv, motivarea clară, convingătoare şi pertinentă a hotărârii constituind o garanţie în faţa eventualului arbitrariu şi, totodată, un punct de reper pentru exercitarea controlului judiciar.
Motivarea sumară a hotărârii judecătoreşti, fără arătarea situaţiei de fapt reţinută în baza probatoriului administrat, fără indicarea argumentelor pentru care au fost înlăturate apărări esenţiale ale părţilor şi fără examinarea efectivă a unor probleme esenţiale supuse aprecierii instanţei nu corespunde exigenţelor dispoziţiilor legale menţionate mai sus, întrucât lipsa de consistenţă a considerentelor poate face imposibilă exercitarea controlului judiciar.
Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 Cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr, 752/06.03.2009).
În practica judiciară s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor, nu se poate exercita controlul judiciar. [Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr.
726/2000, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit, p. 642.]
Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.
Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o însuşire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.
Nemotivarea hotărârii este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.
Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia, pur şi simplu, concluziile pârâţilor.
Instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile legale care reglementează obligaţia de motivare a actelor administrative, cu trimitere, în special, la art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Cu titlu jurisprudenţial, aminteşte că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că nu se respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civil, dacă instanţa de judecată nu a prezentat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi nu a indicat cu claritate argumentele pentru care au fost respinse susţinerile apelantei şi au fost admise criticile reclamantei.
În al doilea rând, hotărârea apelată este nemotivată, nefiind argumentate motivele pentru care instanţa nu a motivat deloc respingerea apărărilor formulate cu privire la incidenţa art. 937938 din Noul Cod de procedură civilă.
Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă este reglementată de art. 937 alin.1 Cod civil, ce stipulează că persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate, cu titlu oneros, având ca obiect un bun mobil, devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.
Potrivit art. 938 Cod civil, este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar al înstrăinătorului; bunacredinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.
În cauză, condiţia bunei-credinţe a apelantului-reclamant este îndeplinită, deoarece, la momentul intrării efective în posesia bunului, nu a cunoscut lipsa calităţii de proprietar al înstrăinătorului, aspect constatat prin Ordonanţa de clasare din 29.07.2021 emisă în dosarul nr. 4278/P/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani.
Invocând dobândirea proprietăţii prin posesia de bună-credinţă, apelantul-reclamant nu are a proba existenţa vreunui titlu de proprietate aparţinând pârâtei, întrucât nu se invocă un mod de dobândire a proprietăţii pe cale de transmitere prin act juridic, iar reclamantul are sarcina doar să probeze că cererea de chemare în judecată se justifică a fi formulată în contradictoriu cu pârâţii din prezenta cauză.
A arătat că, la data de 06.09.2020, a achiziţionat autoturismul marca M.B., model S 65
COUPE, nr. de identificare WDD2173791A000799, an fabricaţie 2015, de la pârâtul Ruppel Andreas, contra sumei de 45.000 euro.
Or, de formalităţile de înmatriculare a autoturismului s-a ocupat numitul Vieru Romică, care, la data de 21.09.2020, s-a prezentat cu autoturismul la Registrul Auto Român – Reprezentanţa Botoşani, iar în urma verificărilor efectuate a rezultat că autovehiculul figurează în baza de date SINS – Schengen cu semnalarea „Bun căutat ca probă în procedura penală (art. 38)”, „alertă introdusă de autorităţile din Germania la data de 14.08.2019″. În cauza penală a rezultat faptul că pârâtul RSAa achiziţionat autoturismul de la M.B.
Leasing GMBH, în baza unui contract de leasing, întrucât nu a achitat ratele lunare, contractul de leasing a fost reziliat, iar acesta trebuia să predea autoturismul la data 30.01.2018.
Or, apelantul reclamant a arătat că nu a avut cunoştinţă de aceste aspecte şi cu bunăcredinţă a achiziţionat autoturismul de la prim-pârât, încheind în aceste sens un contract de vânzare-cumpărare tip. Că a luat cunoştinţă despre situaţia autovehiculului abia la momentul la care autoturismul a fost prezentat la RAR. I se impută nelegal că ar fi trebuit să fi depus minime diligenţe, să descopere faptul că vânzătorul autoturismului, Ruppel Dienstleistung Andreas, nu este proprietarul acestuia. Astfel, potrivit Certificatului de înmatriculare a autoturismului, partea a II-a, emis de către autorităţile din Germania, actul conţine menţiunea expresă: „Proprietarul certificatului de înmatriculare nu este automat şi proprietarul autovehiculului”.
Se susţine că, în atare condiţii, o persoană diligentă şi de bună-credinţă ar fi solicitat acte suplimentare pentru a se convinge că negociază o vânzare cu adevăratul proprietar (care nu era Ruppel Dienstleistung Andreas), iar nu să se mulţumească să discute cu două persoane care „nu vorbeau prea bine limba română”. Aceasta cu atât mai mult cu cât autoturismul a fost tranzacţionat la o valoare considerabilă de 45.000 euro.
Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă este reglementată de art. 937 alin. 1 Cod civil, potrivit cu care persoana care, cu bună- credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate, cu titlu oneros, având ca obiect un bun mobil, devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.
În speţă, apelantul este un dobânditor de bună credinţă, care a încheiat un act translativ de proprietate cu titlu oneros, actul fiind încheiat cu un „non dominus”, respectiv cu un uzurpator.
De altfel, dacă ar fi încheiat actul translativ de proprietate cu adevăratul proprietar, prezenta acţiune nu s-ar fi justificat, deoarece se putea bucura de lucrul cumpărat.
Legiuitorul consacră regula potrivit căreia, persoana care are calitatea de posesor poate dobândi proprietatea în condiţiile art. 937 alin. 1 Cod civil.
Potrivit art. 938 Cod civil, este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar al înstrăinătorului. Bunacredinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.
Buna-credinţă a reclamantului apelant s-a realizat la momentul intrării efective în posesia bunului, în acest moment reclamantul apelant deţinea ambele elemente ale posesiei, respectiv corpus şi animus.
În concepţia legiuitorului, este de bună credinţă posesorul care ignoră viciile de care este afectat titlul său, în sensul că a avut convingerea că transmiţătorul dreptului are calitatea de proprietar.
Cererea în constatare este aceea prin care apelantul solicită constatarea existenţei unui drept al său.
Potrivit art. 35 Cod procedură civilă, cel care are interes, poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
A menţionat că rezultă din textul de mai sus o condiţie şi anume condiţia interesului pentru a introduce o astfel de cerere, dar, desigur, nu este singura condiţie, ci, pentru a introduce o astfel de cerere, trebuie ca aceasta să respecte şi cerinţele prevăzute de art. 32 alin. 1 Cod procedură civilă şi anume reclamantul să aibă capacitate procesuală, calitate procesuală, să formuleze o pretenţie şi să justifice un interes.
Instanţa de fond a ignorat principiul validităţii aparenţei în drept, menit să protejeze terţii care au crezut în mod onest în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului şi cărora nu li se poate reproşa nicio culpă.
Condiţiile acestei teorii sunt:
Tribunalul a apreciat că nicio persoană, oricât de diligentă, pusă în faţa existenţei unor înscrisuri care au fost în speţă cartea de identitate şi talonul maşinii, care avea şi număr de înmatriculare şi care a fost vândută într-un târg specializat în tranzacţii auto nu putea bănui că autoturismul era furat sau nu era proprietatea vânzătorului.
Văzând că toate aceste condiţii legale au fost îndeplinite, instanţa de control judiciar trebuie să constate că apelantul este proprietarul bunului pe care l-a achiziţionat şi merită a se folosi de el în funcţie de destinaţia lui.
Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 480 Cod procedură civilă, a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii şi constatării că reclamantul apelant este proprietarul autoturismului marca M.B., modelul S65 AMG Coupe, având numărul de identificare: WDD2173791A000799.
Pentru cele expuse, a solicitat admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 466 Cod procedură civilă, art. 470, 471 alin. 3 teza finală, 453 din Noul Cod de procedură civilă.
Prin întâmpinare, pârâta intimată M.B. Leasing GmbH, prin AKM DEUTSCHLAND
GMBH şi EOS FILED SERVICES, a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat, menţinerea sentinţei apelate, ca legală şi temeinică, şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:
A menţionat că, instanţa în mod corect a justificat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea că apelanta nu a putut demonstra dobândirea bunului, constând din autoturism M.B., modelul S65 AMG Coupe, având numărul de identificare:
WDD217379IA000799, cu ocazia achiziţionării acestuia, nefăcând minimele diligenţe pentru a se asigura asupra faptului că vânzătorul este proprietarul autoturismului şi că acesta, cel puţin, există, fără să fi dobândit autoturismul de la vreun târg sau loc public şi pentru un preţ mai mic decât valoarea de piaţă a unui asemenea autovehicul, a cărui preţ, la o căutare simplă.
Făcând referire la dispoziţiile art. 938 alin. 1 şi 2 din Codul civil, a arătat că instanţa de fond a analizat, funcţie de circumstanţe, şi a concluzionat că, faţă de următoarele împrejurări: – din probatoriul administrat nu rezultă că RSAa vândut autoturismul apelantului din prezenta cauză; – anunţul de vânzare publicat pe OLX nu a putut fi identificat, aşa încât, îndeplinirea condiţiei de la art. 937 alin. 3 Cod civil nu a putut fi justificată; – apelanta nu poate oferi o justificare privind provenienţa surselor financiare care i-au permis achiziţionarea autoturismului, nu cunoaşte identitatea şi nu poate relata alte împrejurări cu ocazia achiziţionării autoturismului, nu verifică actele autoturismului, în pofida achitării unui preţ semnificativ pentru o maşină de lux; – verificarea certificatului de înmatriculare a autoturismului menţionează că titularul acestuia nu este şi proprietarul autoturismului. Apelantul nu a fost de bună-credinţă la momentul dobândirii autoturismului.
De altfel, argumentul principal pentru care buna-credinţă nu a fost probată a reprezentato şi circumstanţa că apelantul dobânditor nu a verificat cartea de identitate a autovehiculului, ci s-a rezumat la menţiunile existente în certificatul de înmatriculare.
Apelantul a ignorat prevederile art. 6 din O.G. 78/2000, privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate a vehiculului şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere, în vederea introducerii pe piaţă, punerii la dispoziţie pe piaţă, înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi supravegherea pieţei pentru acestea, potrivit cărora, este interzisă introducerea pe piaţă, punerea la dispoziţie pe piaţă, înmatricularea sau înregistrarea unui vehicul rutier căruia nu i s-a eliberat cartea de identitate a vehiculului de R.A.R., potrivit prevederilor prezentei ordonanţe.
Totodată, apelanta a ignorat şi prevederile legale în materie, anume art. 11 alin. 5 din O.U.G. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.
Prin urmare, apelantul trebuia să cunoască că nu va putea circula şi înmatricula autoturismul mai devreme de eliberarea cărţii de identitate noi de către Registrul Auto Român şi fără confirmarea înmatriculării anterioare. Or, fără a realiza demersurile menţionate mai sus şi apreciind nenecesară confirmarea înmatriculării anterioare a autoturismului, apelanta a acţionat iraţional, fără minime diligenţe privind verificarea calităţii proprietarului, fapt care denotă o rea-credinţă în gestionarea acestei situaţii.
Analizând toate aceste împrejurări, instanţa de fond a apreciat că prezumţia instituită de art. 938 Cod civil a fost răsturnată şi nu poate profita apelantului, concluzionând că apelantuţ nu a fost de bună-credinţă la momentul cumpărării autoturismului.
Acest fapt rezultă, fără putinţă de tăgadă, şi din cuprinsul Ordonanţei de clasare din 29.07.2021 emisă în dosarul nr. 4278/P/2020 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoşani.
Astfel, din probele administrate în procedura penală, a rezultat că „modalitatea în care suspectul SC a intrat în posesia autoturismului (neidentificarea anunţului public de vânzare, achiziţionarea de la persoane a căror identitate a rămas necunoscută, preţul de achiziţie sub valoarea pieţii si nejustificarea plauzibilă a sumei de bani despre care se susţine că ar fi fost achitată) sunt de natură să trezească suspiciuni rezonabile asupra bunei credinţe a acestuia”.
Prin urmare, reclamantul avea obligaţia de a invoca şi de a proba toate faptele juridice care ar fi putut îndreptăţi concluzia potrivit căreia a încheiat, cu bună-credinţă, un contract de vânzare a autoturismului cu un neproprietar. Absenţa unor atare probe, coroborată cu probele care demonstrează că reclamantul putea să cunoască, cu diligenţe minime, lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului, denotă netemeinicia pretenţiilor sale.
În concluzie, a solicitat respingerea apelului, ca neîntemeiat, menţinerea sentinţei apelate, ca legală şi temeinică, şi obligarea apelanteului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 205 din Codul de procedură civilă.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a prevederilor art. 476 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră efectul devolutiv al prezentei căi de atac, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de apel indicat de către reclamant priveşte împrejurarea lipsei motivelor ce au stat la baza pronunţării soluţiei adoptate, cu trimitere la motivul de nulitate al hotărârii derivat din nerespectarea prevederilor art. 425 alin. 1 lit. b) raportat la dispoziţiile art. 174 alin. 1 raportat la art. 176 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.
Curtea constată că, pentru a fi dat acest motiv de nulitate al hotărârii pentru nerespectarea prevederilor art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă este necesară împrejurarea lipsei în cuprinsul considerentelor a elementelor obligatorii înscrise în dispoziţiile legale anterior citate referitoare la obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi motivele admiterii sau respingerii probelor solicitate. Din cuprinsul hotărârii pronunţate de instanţa de fond reiese până la evidenţă că aceste elemente obligatorii se regăsesc în cuprinsul considerentelor, astfel că în cauză nu este dat motivul de nulitate reglementat de dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă. Faptul că apelantul nu este de acord cu constatările instanţei de fond, ce au fost expuse în cuprinsul considerentelor, nu face ca în cauză să fie aplicabile dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă, acestea privind situaţia de excepţie a acestor menţiuni.
Subsecvent, apelantul face referire la greşita aplicare a prevederilor art. 937 alin. 1 Cod civil referitoare la protecţia pe care legiuitorul o oferă cumpărătorului de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile.
Curtea constată că, raportat la dispoziţiile art. 937 alin. 1 din noul Cod civil, invocate de apelant, legiuitorul reglementează două moduri diferite de dobândire a modului de proprietate de către un terţ dobânditor de bună-credinţă care încheie un act translativ de proprietate cu titlu oneros, asupra unui bun mobil cu un „non dominus”, respectiv cu un uzurpator. Astfel, modurile de dobândire a dreptului de proprietate ca efect al posesiei de bunăcredinţă reglementate în art. 937 Cod civil diferenţiază în funcţie de rolul avut de voinţa proprietarului în ce priveşte desesizarea de bun. Astfel, efectul achizitiv ca urmare a desesizării voluntare a proprietarului de bunul său mobil face obiectul regulii instituite în art. 937 alin. 1 Cod civil, în timp ce dobândirea dreptului de proprietate ca urmare a desesizării involuntare a proprietarului de bunul său mobil este reglementată de prevederile art. 937 alin. 2 Cod civil.
Or, aşa cum rezultă din constatările făcute de către Parchetul de pe lângă Judecătoria
Botoşani prin Ordonanţa de clasare din 29.07.2021, bunul mobil reprezentat de autoturismul marca M.B., de culoare negru, an fabricaţie 2015, cu nr. de identificare WDD2173791A000799, figurează în baza de date SINS – Schengen cu semnalarea „bun căutat ca probă în procedura penală”, alertă introdusă de autorităţile din Germania la data de 14.08.2019. Se reţine că persoana care a reclamat furtul bunului – autoturismul marca M.B., model S65 Coupe – este firma M.B. Leasing GmbH, în considerarea faptului că la data de 23.01.2018 a fost reziliat contractul de leasing întrucât ratele aferente contractului de leasing nu au fost plătite.
În aceste circumstanţe, cum contractul de vânzare încheiat de reclamant este datat la 06.09.2020, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 937 alin. 1 Cod civil, chiar în considerarea bunei credinţe a cumpărătorului reclamant, ci prevederile art. 937 alin. 2 Cod civil.
Aşadar, în temeiul art. 937 alin. 1 Cod civil terţul dobânditor de bună credinţă a unui bun mobil poate invoca efectul achizitiv doar în cazul în care a dobândit de la un detentor precar sau de la persoană asimilată acestuia, iar nu de la un uzurpator, ipoteză reglementată de dispoziţiile art. 937 alin. 2 Cod civil, în cauză fiind dată împrejurarea rezilierii contractului de leasing, ne aflăm în ipoteza unui abuz de încredere, iar începând cu data de 14.08.2019 – data la care autovehiculul a fost înscris ca fiind urmărit internaţional de către autorităţile germane – detentorul precar a devenit uzurpator. Cum data încheierii contractului de vânzare este 09.09.2020, cumpărătorul reclamant a dobândit proprietatea de la un uzurpator, buna sa credinţă neoferindu-i protecţie în raport de dispoziţiile art. 937 alin. 2 Cod civil. Or, în acestă ipoteză, dobândirea dreptului de proprietate de către un terţ dobânditor de bună credinţă de la un uzurpator se realizează numai după împlinirea unui termen de trei ani de la momentul pierderii de către proprietar a stăpânirii bunului, în cauză această dată fiind reprezentată de data de 14.08.2019 – dată la care bunul a fost înscris ca fiind urmărit internaţional. Cum în cauză, la data ridicării bunului de la reclamant de către organele de poliţie – 23.09.2020, nu expirase termenul de trei ani reglementat de prevederile art. 937 alin. 2 Cod civil, buna credinţă a dobânditorului nu produce efectele achizitive dorite de reclamant.
În considerarea celor ce preced, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins apelul ca nefondat, procedând la substituirea corespunzătoare a considerentelor expuse de prima instanţă.
