În perioada 5-6 decembrie 2024 a avut loc, online, Întâlnirea procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, DNA, DIICOT şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel, întâlnire în cadrul căreia au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică judiciară neunitară, ocazie cu care a fost soluționată și problema de practică neunitară referitoare la rezolvarea acțiunii civile în procesul penal – Posibilitatea desființării unui înscris falsificat atunci când desființarea acestuia ar conduce la desființarea subsecventă și a altor înscrisuri, putând produce consecințe defavorabile pentru terți (art. 25 din Codul de procedură penală) (Parchetul de pe lângă Curtea de apel Cluj)
Autorul sesizării a arătat că nu există o practică unitară, unele instanțe dispunând desființarea înscrisului falsificat în timp ce alte instanțe au respins solicitarea Ministerului Public de desființare a înscrisului falsificat. Niciuna dintre orientările prezentate nu a fost motivată.
În opinia referentului, cu privire la problema de drept, s-a arătat că, atât timp cât se face dovada faptului că înscrisul este unul falsificat, instanța de judecată nu are posibilitatea analizării oportunității desființării înscrisului, aceasta fiind obligatorie potrivit art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală.
În același timp, operațiunea de desființare a înscrisului se raportează la înscrisul privit ca suport material (instrumentum), iar nu ca operațiune juridică (negotium), astfel cum s-a statuat și în literatura de specialitate. Analizând dispozițiile art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală se constată că acestea impun în sarcina instanței penale obligația de a dispune desființarea totală sau parțială a unui înscris (dacă a fost demonstrat caracterul fals al acestuia în cadrul procesului penal și dacă acest aspect reprezintă obiectul acțiunii penale), neprezentând relevanță din această perspectivă dacă i s-a solicitat acest lucru sau dacă desființarea înscrisului ar putea avea consecințe asupra unor acte subsecvente (”instanța …se pronunță”).
Opinia este de altfel împărtășită și de doctrină, arătându-se în plus faptul că instituția desființării înscrisurilor este incompatibilă cu orice analiză privind valabilitatea altor „acte ori înscrisuri” în afara celor care au făcut obiectul acuzației, actele subsecvente celor care au făcut obiectul acuzației putând fi desființate doar de către instanțele civile, într-un proces în care terții față de actul inițial desființat să își poată proteja interesele.
În unanimitate, a fost agreată opinia INM.
