În Monitorul Oficial Partea I Nr. 281/31.III.2025 a fost publicată Decizia Nr. 43 din 17 februarie 2025 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea — Secția penală în Dosarul nr. 949/198/2024/a1 prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Este incompatibil, în temeiul art. 64 alin. (4) din Codul de procedură penală, să participe la procedura de cameră preliminară judecătorul care în cursul urmăririi penale a soluționat, în calitate de judecător de drepturi și libertăți, exclusiv o contestație privind durata procesului penal în condițiile art. 4882 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală și art. 488^6 alin. (2) din Codul de procedură penală?”
În motivarea deciziei Înalta Curte arată următoarele: completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut, prin Decizia nr. 6 din 2 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016), că „() sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Pe cale de consecință, este admisibilă întrebarea, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, doar în cazul unei dificultăți reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naște o îndoială rezonabilă asupra conținutului acestora”.
De asemenea, reiterând propria jurisprudență, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut, prin Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017), că „() în situația în care o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, o intervenție din partea instanței supreme nu este necesară (Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016)”.
S-a apreciat de către instanța supremă în dezvoltarea înțelesului noțiunii de „chestiune de drept” că „numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă și de natură a da naștere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor și curților de apel de către instanța supremă într-o cauză pendinte” (Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 28 decembrie 2016; Decizia nr. 12 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 19 aprilie 2024).
În scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul procedurii prealabile, instanța supremă a statuat că dificultățile rezonabile de interpretare se estompează pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, existând jurisprudența instanței supreme în materia respectivă ori jurisprudența și doctrina în materie care oferă suficiente repere, opiniile izolate sau pur subiective nefiind apte să declanșeze mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 307 din 5 aprilie 2018; Decizia nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018).
În același context s-a afirmat că nu se poate folosi procedura hotărârii prealabile „dacă aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate în cauză” (Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021).
Raportând aceste principii jurisprudențiale la circumstanțele prezentei cauze, se constată că dispozițiile art. 64 alin. (4) din Codul de procedură penală nu generează niciun fel de dificultăți de interpretare, textul fiind clar, lipsit de orice echivoc, incompatibilitatea prevăzută de acesta fiind una obiectivă, decurgând din funcția judiciară și nesusceptibilă de excepții.
De altfel, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanței supreme în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile. Existența unei interpretări clare și neechivoce a normei este relevată și de faptul că majoritatea covârșitoare a instanțelor au comunicat aceeași interpretare a normei care este similară cu cea comunicată și de specialiștii în drept și Ministerul Public, respectiv că judecătorul care, în cursul urmăririi penale, a soluționat, în calitate de judecător de drepturi și libertăți, exclusiv o contestație privind durata procesului penal în condițiile art. 4882 alin. (1) lit. a) și art. 4886 alin. (2) din Codul de procedură penală este incompatibil, în temeiul art. 64 alin. (4) din Codul de procedură penală, să participe în aceeași cauză la procedura de cameră preliminară.
Pentru argumentele ce precedă se apreciază că simpla lectură a prevederilor cuprinse în art. 64 alin. (4) din Codul de procedură penală este lămuritoare, legiuitorul având în vedere în integralitate atribuțiile judecătorului de drepturi și libertăți, fără a se recurge la o ierarhizare a importanței acestora, astfel încât nu se impune intervenția instanței supreme prin mecanismul întrebării prealabile.
