Titlul problemei de drept: Dacă aplicarea unor sancțiuni disciplinare persoanelor private de libertate care au comis în interiorul locurilor de deţinere fapte ce constituie infracţiuni potrivit legii penale (de ex., infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 253 C.pen.) poate determina incidența unui caz de clasare prin raportare la principiul ne bis in idem (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău)
Autorul întrebării nu a precizat care sunt opiniile diferite identificate în practica judiciară.
În opinia noastră, aplicarea unei sancțiuni disciplinare persoanelor private de libertate nu împiedică o procedură penală împotriva acestora, pentru aceleași fapte, principiul ne bis in idem nefiind incident în această situație.
Astfel, pentru a fi aplicabilă garanția instituită de principiul menționat, ambele proceduri trebuie să fie desfășurate în urma formulării unei acuzații în materie penală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că termenul procedură penală folosit în cadrul art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie să fie interpretat în lumina principiilor generale aplicabile expresiilor acuzație în materie penală și pedeapsă care sunt prevăzute de art. 6 și 7 din Convenție. Așadar, analiza principiului în discuție se va realiza prin raportare la noțiunea autonomă de materie penală conform celor trei criterii desprinse din jurisprudența Curții, denumite și criteriile Engel: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii care poate fi aplicată. În măsura în care, aplicând aceste criterii, sancțiunea disciplinară cade în sfera acuzației în materie penală, atunci devin aplicabile toate garanțiile prevăzute de Convenție în materie penală, inclusiv cele care decurg din principiul ne bis in idem consacrat în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
Cu privire la sancțiunile disciplinare, Curtea s-a pronunțat în mod constant în jurisprudența sa în sensul că art. 6 din Convenție nu se aplică, în principiu, procedurilor disciplinare, cu excepția situației în care abaterea disciplinară aparține sferei penale9. Astfel, în urma analizei condițiilor stabilite de către Curte în jurisprudența sa, s-a reținut că sancțiunea constând în izolarea deținutului timp de 7 zile nu a fost de așa natură și severitate încât să fie transpusă în sfera penală, fiind de natură disciplinară și, prin urmare, compatibilă cu urmărirea intimatului pentru fapta penală.
De asemenea, cu referire la natura faptelor ce constituie abateri disciplinare și la scopul acestora, Curtea a arătat că, deși în procedura disciplinară trebuie respectată o altă garanție conferită de către Convenție, respectiv art. 6 parag. 2 privind prezumția de nevinovăție, sancțiunea disciplinară are ca scop respectarea de către membrii unui grup determinat a unor reguli de comportament propriu. Prin urmare, nu este realizată condiția ca norma care reglementează abaterea disciplinară să aibă un caracter general obligatoriu, caracteristică normelor de incriminare.
De aceea, având în vedere aplicarea criteriilor Engel în materie disciplinară, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții, sancțiunile disciplinare aplicate deținuților nu vor împiedica proceduri penale împotriva acestora pentru aceleași fapte, având în vedere că nici din perspectiva naturii abaterilor și nici din cea a scopului și a sancțiunii care poate fi aplicată, acestea nu fac parte din domeniul de aplicare al noțiunii de acuzație în materie penală.
În unanimitate a fost agreată opinia INM. S-a propus discutarea temei și cu ocazia întâlnirii comune cu presedinții secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel.
Această problemă de drept a fost discutală la întâlnirea procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel – București, 9-10 martie 2020.
Partajează acest conținut:
