Verificarea condiției opozabilității cesiunii de creanță în procedura încuviințării executării silite

Titlul problemei de drept: Verificarea condiției opozabilității cesiunii de creanță în procedura încuviințării executării silite.

• Materia: drept civil
• Subcategoria: executare silită
• Obiect ECRIS: încuviinţare executare silită
• Acte normative incidente: art. 666 alin. (5) pct. 4 Cod de procedură civilă, art. 1578, art. 1579 Cod Civil.
• Cuvânt cheie: încuviințare executare silită, opozabilitate, cesiune de creanță, debitor cedat.

Opinia Institutului Național al Magistraturii:

Potrivit art. 1578 Cod Civil din 2009:

(1) Debitorul este ținut să plătească cesionarului din momentul în care:

1. acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;
2. primește o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanța cedată și se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parțiale, trebuie indicată și întinderea cesiunii.

(2) Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.

(3) Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii.

(4) Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata.

(5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului.

Art. 1579 din același act normativ, cu denumirea marginală “Opozabilitatea cesiunii unei universalități de creanțe” prevede:

Cesiunea unei universalități de creanțe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terților decât prin înscrierea cesiunii în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât din momentul comunicării ei.

Cu titlu prealabil, menționăm că, deși problema de practică neunitară pusă în discuție s-a ivit în legătura cu ipoteza cesiunii creanțelor născute din contractele de credit, ea merită o abordare de principiu, acoperitoare pentru orice situație în care titularul inițial al unei creanțe bănești sau cu un alt obiect decât o sumă de bani, izvorâtă dintr-un contract de credit ori dintr-un alt titlu executoriu, judiciar sau extrajudiciar, cesionează această creanță înainte de data depunerii cererii de executare silită.

Această temă a fost discutată anterior în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor civile ale Curților de Apel ce a avut loc la Cluj în perioada 13-14 octombrie 2016, punctul de vedere prezentat de I.N.M. fiind însușit de participanți în unanimitate.

În cadrul punctului de vedere anterior menționat s-a arătat că în procedura încuviințării executării silite demarate pe baza unei cereri de executare formulate de cesionarul creanței constatate prin titlu executoriu, instanța de executare este datoare să verifice condiția opozabilității acestei cesiuni față de debitorul cedat, sub sancțiunea respingerii cererii de încuviințare în temeiul art. 666 alin. (5) pct. 4 C. proc. civ.

Instanța de executare va respinge cererea de încuviințare a executării silite dacă va constata inexistența unei creanțe certe, lichide și exigibile. Or, existența unei asemenea creanțe nu poate fi constatată in abstracto, ca drept subiectiv având un anumit obiect, corelativ, în raportul juridic obligațional unei îndatoriri, ci numai în relație cu subiectele de drept implicate în acest raport, respectiv cu creditorul și debitorul.

Spre deosebire de problema unui alt titular de drept subiectiv civil, și anume titularul dreptului real, care, urmare a naturii specifice acestui drept, nu este dator să se identifice în raport cu un anumit subiect de drept dator să îi respecte dreptul, creditorul se definește în mod esențial, în raport cu un anumit debitor.

Procedura încuviințării executării silite impune verificarea în raport cu data cererii de executare, a existenței unei creanțe deținute de o anumită persoană determinată, față de altă persoană, la rândul ei, determinată.

Din această perspectivă, existența unei cesiuni de creanță justifică, fără îndoială, transmiterea calității de creditor de la cedent, titularul inițial al creanței, către cesionar, însă justificarea are efecte în raporturile dintre părțile cesiunii creanței născute din titlul executoriu.

În privința raporturilor dintre cesionar și debitorul cedat, art. 1578 alin. (2) Cod Civil din 2009 prevede că înainte de acceptare sau de primirea comunicării cesiunii, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.

Rezultă din acest text că debitorul cedat s-ar putea vedea obligat la a doua plată, aceea cerută de către cesionar atunci când, neacceptând cesiunea și neprimind comunicarea acesteia, face plata către cesionar.

Teoretic, debitorul ar putea cunoaște existența cesiunii înainte de a i se face comunicarea, caz în care o eventuală plată făcută cesionarului ar valora, prin ea însăși, acceptare. Dacă însă, acceptând sau nu, pe altă cale decât comunicarea, existența cesiunii de creanță, debitorul alege să nu plătească cesionarului, adică celui care, prin ipoteză, sesizează organul de executare, cesionarul nu are dreptul de a pretinde plata, în lipsa unei comunicări prealabile a cesiunii. Neavând dreptul de a pretinde plata, deși creanța i-a fost cesionată, cesionarul are, cu atât mai puțin, dreptul de a pretinde o plată solită, prin procedura de executare inițiată prin sesizarea organului de executare.

În alți termeni, dreptul de a pretinde debitorului cedat plata nu se poate justifica în patrimoniul cesionarului, ca drept realmente relativ față de debitorul cedat, în lipsa unei comunicări prealabile, motiv pentru care, dacă este vorba de o cesiune intervenită înainte de sesizarea organului de executare, dovada comunicării cesiunii trebuie depusă la dosarul de executare. La rândul ei, instanța de executare, pentru a constata calitatea cesionarului de creditor actual al debitorului cedat, trebuie să o aibă la dispoziție, în dosarul format pentru încuviințarea executării silite, alături de cererea de executare, de titlul executoriu și de cesiunea de creanță.

Prin urmare, considerentele anterior expuse sunt valabile indiferent de natura sau obiectul creanței ori de tipul de titlu executoriu care constată creanța, însă formalitățile de opozabilitate a căror îndeplinire va fi verificată de instanța de executare învestită cu cererea de încuviințare a executării silite vor fi cele prevăzute de Codul civil sub imperiul căruia s-a perfectat cesiunea de creanță numai în măsura în care nu sunt aplicabile legi speciale, mai exigente în privința unor astfel de formalități.

În concluzie, opinia INM este aceea că cerința opozabilității cesiunii de creanță se impune a fi verificată în procedura încuviințării executării silite.

Participanții au decis menținerea votului exprimat anterior în cadrul întâlnirii de la Cluj conform punctului de vedere expus de către I.N.M.

Această temă a fost discutată în cadrul întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secţiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în care au fost dezbătute probleme de drept ce au generat practică neunitară în materie civilă – Pitești, 14-15 noiembrie 2019.