material realizat de avocat Ionel Manole, licențiat în psihologie
Preambul: Anticipasem în articolul precedent că pot fi distorsionate și celelalte mijloace de probă (nu doar declarațiile martorilor), inclusiv expertizele tehnico-științifice.
Preluarea erorilor de raționament (intenționate sau din culpă) din constatările anterioare
Să analizăm pentru început raportul de expertiză financiar contabilă, cu sau fără componentă fiscală, nelipsit din dosarele penale având ca obiect evaziunea fiscală, frauda cu fonduri europene, spălarea de bani etc.
Cunoaștem că expertiza este precedată în dosar de minimum un raport de constatare al specialistului antifraudă (în unele cazuri întâlnim două rapoarte, când dosarul este declinat).
La rândul său, raportul specialistului angajat al Parchetului urmează cronologic unor acte de constatare ale A.N.A.F. (procese-verbale de constatare, rapoarte de inspecție fiscală, etc), înscrisuri care nu constituie mijloace de probă.
Experiența mea indică o cutumă de preluare masivă de către specialistul parchetului a tezelor, estimărilor și suspiciunilor inspectorilor A.N.A.F., astfel că un înscris care nu este mijloc de probă (ci o anexă a actului de sesizare depus de A.N.A.F.) dobândește nelegal valențe de mijloc de probă printr-o operațiune încadrabilă deseori mai degrabă la categoria ”schimbare a antetului”, decât la o lucrare consolidată științific.
(Cu titlu anecdotic, îmi amintesc de o cauză penală în care inspectorii antifraudă identificaseră în documentele contabile ale producătorului de alcool achiziția unui număr de dopuri de pet-uri, dintre care parte fuseseră folosite la producție, iar la verificarea fizică numărul rămas era semnificativ mai mic decât cel matematic calculat. Drept consecință, inspectorii fiscali au estimat pe baza dopurilor lipsă că acestea au fost folosite pentru producția de alcool de o anumită concentrație, au stabilit și cantitatea produsă deoarece dopurile se potriveau pe pet-uri de un anumit volum, au considerat că s-au vândut acele cantități de băuturi alcoolice și au calculat ce accize, TVA și impozit pe profit datora producătorul. Estimarea, demnă de arheologi care redau forma dinozaurului după un fragment din coada descoperită, a fost preluată cu entuziasm de către specialistul parchetului. Consecința: ”prejudiciul” astfel estimat a condus la condamnare în detenție).
Expertiza constituie actul firesc din care denotă un eventual prejudiciu, dar în lipsa unui expert-parte, situație grefată pe un expert judiciar nefamiliarizat cu noțiunile de drept penal, se poate tinde spre o nouă stilizare a constatărilor inițiale din procesele-verbale A.N.A.F. Pentru că, nu-i așa, e infinit mai facil să preiei date dintr-un proces-verbal redactat de angajații Statului, decât să răsfoiești și să coroborezi mii de documente contabile primare și declarații sintetice.
Când expertiza/constatarea depinde de un factor esențial – timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, memorii informatice, înscrisuri degradabile, etc
O altă situație întâlnită în practică o reprezintă neglijența organelor de urmărire penală de a conserva și clona suporturile informatice originale, condiții în care alterarea acestora va face practic imposibilă efectuarea unei expertize tehnico-judiciare-informatice.
Am întâlnit cazuri în care arhiva contabilă a fost depozitată necorespunzător, fiind degradată parțial ori total prin inundație ori alți factori chimici/fizici. În cazul în care organul de urmărire penală nu poate proba distrugerea intenționată, rămâne soluția reconstituirii înscrisurilor degradate/distruse, cu erorile și lacunele inerente.
Să nu uităm ”banala” constatare/stabilire a alcoolemiei din probele biologice, care depinde esențial de un timp rezonabil scurs între momentul constatării infracțiunii presupuse (oprirea în trafic de către organele rutiere sau prin accident) și cel al prelevării probelor de sânge.
Vechile norme de medicină legală recomandau o recoltare în cel mult 30 minute pentru ca valoarea stabilită a alcoolemiei să aibă relevanță vizând momentul comiterii faptei. Dar în practică se întâlnesc numeroase cazuri în care se scurg 2-3 ore între cele două momente esențiale; uneori cauzate de atitudinea șoferului, alteori de neglijența agenților rutieri care nu au asupra lor alcooltestul (caz concret din Bihor), incapacitatea de recoltare a personalului medical sau de motive obiective – distanța față de orice unitate sanitară, stenoză venoasă, sindrom Raunaud.
În ce măsură mai poate considera judecătorul că alcoolemia stabilită la 2 ore după oprirea în trafic poate constitui o probă suficientă pentru condamnare? Cât de relevantă poate fi această alcoolemie distanțată în timp, câtă vreme o expertiză de interpretare retroactivă devine imposibilă, nemaiputându-se stabili nici măcar dacă în momentul conducerii autovehiculului alcoolemia era în creștere sau în scădere?
Notă: Prezentul articol se adresează unui public mai larg, eliminând în consecință un limbaj accentuat tehnico-juridic, ori rigoarea impusă de canoanele unui articol dedicat publicațiilor de drept specializate.
CITIȚI și Valoarea probatorie a declarației martorului – cel mai inconsistent mijloc de probă (I)
