Titlul problemei de drept: Stabilirea competenţei materiale în favoarea Judecătoriei sau a Tribunalului în cazul acţiunilor în anularea incidentelor de plată având în vedere cele statuate prin Decizia RIL nr.85/2007 pronunţată de ÎCCJ, respectiv prin Decizia nr.217 din data de 03.02.2016 pronunţată de ÎCCJ, Secţia a II-a Civilă.
- Materie: drept procesual civil
- Subcategorie: alte tipuri de cauze
- Obiect în Ecris: pretenţii/cerere de valoare redusă
- Actul normativ incident: art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă 1865, art. 94 lit. h) C. pr. Civ.
Instanța care a sesizat problema de practică neunitară nu a indicat opiniile divergente, însă posibilele soluții sunt identificabile, în sensul că au fost aplicate fie raționamentul din decizia pronunțată în recursul în interesul legii, fie acela din decizia de speță.
Opinia Institutului Național al Magistraturii:
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă 1865, procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani sunt de competența tribunalului, în primă instanță.
Prin decizia Înaltei curți de Casație și Justiție pronunțate în cadrul unui recurs în interesul legii nr. LXXXV/ 2007 s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 3 pct. 11 din Codul comercial, acțiunile în anularea incidentelor de plăți înscrise în Fișierul național de incidente de plăți sunt de competența tribunalului, ca primă instanță.
În considerente, a arătat: ˝Așadar, câtă vreme pentru una dintre părți, respectiv Banca Națională a României, prin Centrala Incidentelor de Plăți, actul este comercial, întregul raport juridic ce se referă la actul respectiv trebuie să fie supus legii comerciale. Caracterul special al normelor de drept comercial față de cele ale Codului civil, subliniat prin art. 1 din Codul comercial, determină deci aplicarea reglementărilor din acest cod oricăror acte care privesc raporturi juridice în care una dintre părți are calitatea de comerciant, chiar dacă o atare calitate lipsește celorlalte părți, astfel că litigiile ivite în legătură cu astfel de raporturi revin în competența de judecată a tribunalului, ca primă instanță de drept comun, în materie comercială, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă.˝
În cadrul deciziei nr. 217/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția II-a Civilă a reținut că: ˝Rolul recursului este acela de a contribui la realizarea unei jurisprudenţe unitare la nivelul tuturor instanţelor care alcătuiesc sistemul nostru judiciar, iar instanţa supremă este factorul de promovare a unităţii de jurisprudenţă.
În lipsa acestor precizări s-ar putea considera că Înalta Curte împărtăşeşte opinia tribunalului în sensul că acţiunile în anularea incidenţelor de plată sunt de competenţa tribunalului în primă instanţă, ceea ce nu este în concordanţă cu dispoziţiile legale. Faţă de dispoziţiile art. 94 lit. h) NCPC, competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a acestor cauze aparţine judecătoriei.˝
Se poate observa că numai în mod aparent există o contradicție referitoare la instanța competentă, în realitate soluțiile diferite fiind generate de modificarea legislativă fundamentală care a intervenit atât în plan substanțial, cât și în plan procesual.
Astfel, începând cu data intrării în vigoare a noului Cod Civil (1 octombrie 2011) sistemul român de drept adoptat concepția monistă asupra raporturilor de drept privat (civil), renunțându-se la dihotomia civil – comercial, astfel încât, în prezent, este ineficientă noțiunea utilizată în decizia LXXXV, respectiv aceea de faptă subiectivă de comerț.
Mai important, în ceea ce privește competența materială, în sistemul codului de procedură civilă de la 1865, cu modificările ulterioare, tribunalul era prima instanță de drept comun în materie comercială, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a). În cadrul actualului cod de procedură civilă, care este în concordanță cu noua concepție monistă, competența în materia obligațiilor de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul contractuale sau extracontractual, este stabilită în mod expres în favoarea judecătoriei, în primă instanță (art. 94 pct. 1 litera h).
Prin urmare, în prezent, norma de procedură este fundamental diferită față de dispozițiile analizate în cadrul deciziei LXXXV, aceasta din urmă devenind inaplicabilă în contextul noului cadru legislativ în materie de competență materială.
În concluzie, opinia INM este în sensul că, în cazul acţiunilor în anularea incidentelor de plată, competența în primă instanță aparține judecătoriei, în raport cu art. 94 pct. 1 litera h C. pr. Civ.
Conținutul și concluziile dezbaterilor
Problema pornește de la calificarea acțiunii în anularea incidentelor de plată, și anume:
- În ipoteza în care se consideră că aceste acțiuni au caracterul unor acțiuni în anulare, neevaluabile în bani, competența de soluționare ar reveni tribunalului;
- În ipoteza în care se consideră că aceste acțiuni sunt acțiuni ce au ca obiect o obligație de a face, competența de soluționare ar reveni judecătoriei, indiferent de caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani.
În sprijinul opiniei potrivit căreia aceste acțiuni sunt de competența judecătoriei, având deci ca obiect o obligație de a face, stă și faptul că anularea este similară unei radieri, fiind o operațiune de înscriere într-un registru, operațiune pe care o realizează banca, în temeiul celor dispuse de către instanță. Nu este în sine un act juridic, instanța stabilind obligația bancii de a efectua radierea, deci o obligație de a face
Participanții și-au însușit cu unanimitate opinia INM.
Această problemă de drept a fost discutată cu ocazia întâlnirii preşedintilor secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, întâlnire dedicată discutării aspectelor de practică judiciară neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței – Ploiești, 27-28 iunie 2019.
