Situaţia premisă, așa cum a fost prezentată, are în vedere ipoteza în care organul de urmărire penală dispune indisponibilizarea unor bunuri (fără a fi luată vreo măsură asiguratorie), iar persoana interesată formulează (i) plângere sau (ii) cerere de restituire a bunurilor la procuror/procurorul ierarhic superior, acestea fiind respinse. Ulterior, împotriva soluţiei procurorului prin care plângerea/cererea a fost respinsă, persoana interesată formulează, în temeiul art. 255 din Codul de procedură penală, plângere/contestaţie adresată judecătorului de drepturi şi libertăţi solicitând anularea ordonanţei procurorului şi restituirea lucrurilor indisponibilizate.
Nu a fost înaintată practică judiciară, problema fiind prezentată ca una susceptibilă de a genera practică neunitară.
A fost expusă opinia potrivit căreia, în ipoteza indicată, persoana interesată poate formula cerere de restituire a bunului, în temeiul art. 255 din Codul de procedură penală, solicitare care va fi supusă condițiilor de la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol.
În opinia INM, problema de drept vizează două aspecte: a) posibilitatea formulării unei cereri de restituire adresată procurorului cu privire la bunuri ridicate în cursul urmăririi penale, în privința cărora nu a fost dispusă o măsură asigurătorie și b) calea de atac împotriva ordonanței procurorului prin care se respinge o cerere de restituire a unor lucruri.
Situația premisă are în vedere ipoteza existenței unei ordonanţe a organului de urmărire penală prin care se dispune ridicarea unor bunuri care pot servi drept mijloace de probă.
În această situație, în ipoteza în care obiectele nu au fost predate de bună voie, recurgându-se la procedura ridicării silite de obiecte și înscrisuri în condițiile art. 171 alin. (1) din Codul de procedură penală, alineatul 2 al aceluiași articol prevede expres faptul că „Împotriva măsurii dispuse potrivit alin. (1) sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia se poate face plângere de către orice persoană interesată. Dispoziţiile art. 250 se aplică în mod corespunzător.”
Rezultă astfel posibilitatea persoanei vizate de măsura ridicării silite a unor bunuri de a contesta această măsură sau modul ei de aducere la îndeplinire, prin formularea unei plângeri adresate judecătorului de drepturi și libertăți în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia.
Ulterior dispunerii măsurii ridicării unor bunuri, pe parcursul desfășurării procesului penal, persoanele interesate pot formula o cerere de restituire a lucrurilor în condițiile art. 255 din Codul de procedură penală, articol care, în cuprinsul alineatului 1, prevede următoarele: „Dacă procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri.”
În ceea ce privește calea de atac împotriva ordonanței procurorului prin careacesta dispune asupra unei cereri de restituire lucruri, aceasta este cea a contestației adresate judecătorului de drepturi și libertăți în termen de 3 zile de la data comunicării, în condițiile art. 250 din Codul de procedură penală, la care art. 255 alin.(1) teza finală din același act normativ face trimitere.
Această opinie este împărtășită și de o parte a doctrinei, arătându-se că măsura restituirii unor bunuri în condițiile art. 255 din Codul de procedură penală poate fi dispusă atât din oficiu, cât și la cerere, arătându-se și faptul că „actul procesual prin care se dispune ori se refuză restituirea lucrurilor poate fi atacat cu contestaţie, în condiţiile art. 250 C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător […]. Aceasta înseamnă că ordonanţa procurorului poate fi atacată la judecătorul de drepturi şi libertăţi” (A.-R. Trandafir, în M.Udroiu (coord.), Codul de procedură penală.
Comentariu pe articole, ediţia 2, Editura C. H. Beck, 2017, p.1210). S-a mai exprimat si opinia că, în faza de urmărire penală, competența de a dispune cu privire la restituirea unor bunuri revine „procurorului (dacă dispune din oficiu restituirea) ori judecătorului de drepturi şi libertăţi [atunci când acesta este chemat a se pronunţa asupra restituirii pe calea formulării unei contestaţii împotriva actului prin care s-a dispus ridicarea obiectelor – conform art. 255 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 250 alin. (1) CPP]; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în contestaţie asupra cererii de restituire este definitivă.” (D.Atasiei, în N.Volonciu (coord.) Codul de procedură penală comentat, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, 2017, p.672 şi urm.)
Apreciem că această ultimă opinie este parțial corectă, în sensul că procurorul are posibilitatea de a dispune restituirea unor lucruri și la cererea persoanei interesate, nu doar din oficiu, iar împotriva ordonanței acestuia de admitere/respingere a cererii de restituire se poate formula contestație la judecătorul de drepturi și libertăți în condițiile art. 250 din Codul de procedură penală, cum s-a arătat.
A considera altfel ar însemna a nega persoanei care revendică un drept cu privire la bunurile indisponibilizate posibilitatea de a se adresa organelor judiciare pentru o obține restituirea acestora, cu încălcarea dispozițiilor art. 21, 44 și 129 din Constituție, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și a articolului 6 din Convenție.
Participanții la întâlnire au agreat, în unanimitate, opinia INM, pentru argumentele prezentate în susținerea acesteia.
Partajează acest conținut:
