În ceea ce privește răpirea internațională de copii, obligațiile impuse de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului statelor contractante trebuie să fie interpretate luând în considerare, în special, Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (Ignaccolo-Zenide împotriva României, 2000, pct. 95; Iglesias Gil și A.U.I. împotriva Spaniei, 2003, pct. 51) și Convenția cu privire la drepturile copilului (Maire împotriva Portugaliei, 2003, pct. 72).
În acest sens, este important să se stabilească dacă a fost păstrat un echilibru just între interesele concurente implicate – ale copilului, ale celor doi părinți și ale ordinii publice –, în cadrul marjei de apreciere acordate statelor în materie (Maumousseau și Washington împotriva Franței, 2007, pct. 62; Rouiller împotriva Elveției, 2014), ținând seama totuși de faptul că interesul superior al copilului trebuie să fie primordial [Gnahoré împotriva Franței, 2000, pct. 59; X împotriva Letoniei (MC), 2013, pct. 95].
În această din urmă cauză, Curtea a constatat că există un consens larg – inclusiv în dreptul internațional – care susține ideea potrivit căreia, în toate deciziile referitoare la copiii, trebuie să primeze interesul superior al acestora (pct. 96; a se vedea și X împotriva Republicii Cehe, 2022, pct. 60). Interesele părinților, în special cel de a avea o relație constantă cu copilul lor, rămân un factor de luat în considerare atunci când sunt puse în balanță diferitele interese aflate în joc (ibidem, pct. 95; Kutzner împotriva Germaniei, 2002, pct. 58). De exemplu, părinților trebuie să li se acorde ocazia adecvată de a participa la procesul decizional (López Guió împotriva Slovaciei, 2014).
Pentru a asigura o interpretare armonioasă a Convenției europene și a Convenției de la Haga, elementele care pot constitui o excepție de la înapoierea imediată a copilului, în temeiul articolelor 12, 13 și 20 din Convenția de la Haga, trebuie, în primul rând, să fie într-adevăr luate în considerare de către instanța sesizată, care trebuie să pronunțe o hotărâre suficient de motivată cu privire la acest aspect și, ulterior, trebuie să fie evaluate în lumina art. 8 din Convenția europeană.
Prin urmare, art. 8 din Convenție impune autorităților naționale o obligație procedurală potrivit căreia, atunci când evaluează o cerere de înapoiere a unui copil, instanțele trebuie să examineze afirmațiile credibile cu privire la existența unui „risc grav” pentru copilul în cauză, în cazul înapoierii sale, și să formuleze o hotărâre care să furnizeze motive specifice. În ceea ce privește natura exactă a „riscului grav”, excepția prevăzută la articolul 13 lit. b) din Convenția de la Haga se referă numai la situațiile care depășesc ceea ce poate suporta în mod rezonabil un copil [X împotriva Letoniei (MC), 2013, pct. 106-107, și Vladimir Ușakov împotriva Rusiei, 2019, pct. 103]. În cauza I.S. și O.S. împotriva Rusiei, 2021, o instanță a dispus returnarea unui copil în temeiul Convenției de la Haga într-o zonă de conflict militar în desfășurare. Curtea a constatat o încălcare a art. 8 deoarece, în opinia sa, instanța nu a luat în considerare în mod corespunzător riscul pe care îl prezenta pentru copil situația de securitate din regiunea respectivă.
Curtea consideră că depășirea semnificativă a termenului fără caracter obligatoriu de 6 săptămâni, prevăzut la articolul 11 din Convenția de la Haga, în absența unor circumstanțe susceptibile să scutească instanțele naționale de obligația de a-l respecta cu strictețe, nu este conformă cu obligația pozitivă de a acționa rapid în cadrul procedurilor de înapoiere a copiilor (Monory împotriva României și Ungariei, 2005, pct. 82; Carlson împotriva Elveției, 2008, pct. 76; Karrer împotriva României, 2012, pct. 54; Blaga împotriva României, 2014, pct. 83; R.S. împotriva Poloniei, 2015, pct. 70; G.S. împotriva Georgiei, 2015, pct. 63; G.N. împotriva Poloniei, 2016, pct. 68; K.J. împotriva Poloniei, 2016, pct. 72). Cu toate acestea, în cauza Rinau împotriva Lituaniei, 2020, Curtea a constatat că pronunțarea unei decizii după 5 luni de la cererea primului reclamant de returnare a fiicei sale, depășind astfel termenul de 6 săptămâni menționat, nu a încălcat art. 8. Instanțele naționale au trebuit să împace cele două obligații care le revin în temeiul acestui articol.
Pe de o parte, acestea aveau o obligație pozitivă față de tatăl primului reclamant de a acționa rapid și, pe de altă parte, aveau o obligație procedurală față de mama copilului de a examina efectiv alegațiile plauzibile potrivit cărora returnarea fiicei în Germania ar expune-o la suferințe psihice. Curtea a precizat că aceste chestiuni necesită o examinare detaliată și, într-o anumită măsură, îndelungată, de către instanțele naționale, examinare care este necesară pentru a se ajunge la o decizie cu privire la echilibrul necesar între interesele concurente aflate în joc, interesul superior al copilului fiind considerentul primordial (pct. 194).
Cu toate acestea, Curtea a constatat că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligațiile procedurale care le revin în temeiul art. 8: în special, intervențiile politice și derapajele procedurale menite să împiedice returnarea copilului dispusă de instanță au constituit o încălcare a art. 8, întrucât au avut un impact asupra caracterului echitabil al procesului decizional și au condus la întârzieri prelungite. Pe de altă parte, Curtea a constatat că un părinte care și-a răpit copilul nu a suferit o atingere disproporționată a drepturilor sale prevăzute la art. 8 din cauza întârzierii „regretabile” a procedurii (G.K. împotriva Ciprului, 2023, pct. 53-54).
Executarea hotărârilor referitoare la răpirea de copii trebuie, de asemenea, să fie adecvată și efectivă, având în vedere caracterul urgent al acestora (V.P. împotriva Rusiei, 2014, pct. 154). În cauza X împotriva Republicii Cehe, 2022, Curtea nu a examinat procedura care a condus la pronunțarea hotărârea de înapoiere, ci mai degrabă procedura de executare ulterioară, în cadrul căreia instanțele naționale au concluzionat că hotărârea putea fi executată.
Deși instanța națională nu a revizuit hotărârea de înapoiere, care era definitivă, aceasta a luat în considerare evoluțiile ulterioare. Prin urmare, Curtea a admis că procedura de executare a îndeplinit cerințele procedurale impuse de art. 8 (pct. 75-85).
În cauza Veres împotriva Spaniei, 2022, reclamantul a introdus o acțiune în Spania, în temeiul art. 21 și urm. din Regulamentul Bruxelles IIa în vederea recunoașterii și executării unei hotărâri maghiare care dispunea ca fosta sa soție să înapoieze copilul lor în Ungaria până la pronunțarea unei hotărâri definitive în procedura de încredințare.
Chiar dacă Regulamentul Bruxelles IIa nu prevedea termene specifice (spre deosebire de Convenția de la Haga), era de așteptat ca instanțele naționale să soluționeze rapid cererile depuse în temeiul acestei dispoziții. Curtea a constatat că întârzierea excesivă a instanțelor spaniole a încălcat art. 8 întrucât a întrerupt viața de familie a reclamantului cu copilul său timp de peste doi ani și a contribuit la decizia de încredințare a copilului mamei (pct. 80-89).
Partajează acest conținut:
