În cadrul Curţii de Apel Cluj, s-a conturat practică judiciară divergentă asupra problemei de drept ridicate de necesitatea stabilirii dacă angajatorul este considerat de drept în întârziere pentru diferenţe de drepturi salariale cu privire la care nu au existat nici discuţii, nici înscrisuri emanate de la părţi anterior litigiului, din care să reiasă avizarea angajatorului cu privire la pretenţiile salariale suplimentare ale salariaţilor. În acest sens, s-au declanşat litigii de către medici rezidenţi în contradictoriu cu spitalul angajator pentru încadrarea corectă (ca permanent) a sporului acordat pentru condiţii de muncă periculoase, conform Anexei II din Legea nr. 153/2017, cu consecinţa luării lui în calcul la stabilirea indemnizaţiei pentru concediul de odihnă şi cu obligarea angajatorului la plata diferenţelor rezultate aferente ultimilor 3 ani anteriori introducerii acţiunii, precum şi cu obligarea
spitalului la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul a cerut prin întâmpinare, sau în orice caz, înaintea primului termen de judecată, să se ia act de achiesarea sa la pretenții şi să se respingă cererea cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.
Soluţiile pronunţate la nivelul Curţii de Apel Cluj sunt divergente în ceea ce priveşte modul de soluţionare a apelului formulat de pârâtul angajator cu privire strict la faptul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată aferente judecăţii în primă instanţă.
Unele complete au apreciat incidente dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. c) din Codul civil, aflându-ne în prezenţa unui caz de punere de drept în întârziere a debitorului, respectiv acela în care fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, debitorul refuză sau neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat, întrucât, în materia plății drepturilor salariale, acestea se acordă lunar potrivit art. 166 din Codul muncii și se plătesc la scadența stabilită prin contractul individual de muncă sau prin lege, iar în ipoteza în care obligația de plată nu au fost executată integral la scadență, debitorul este de drept în întârziere. (e.g., decizia civilă nr. 851/28.04.2023, pronunţată în dosar nr. 4053/117/2022; decizia civilă nr. 946/16.05.2023, pronunţată în dosar nr. 4050/117/2022; decizia civilă nr. 876/03.05.2023, pronunţată în dosar nr. 4036/117/2022).
Un alt complet a apreciat că dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. a) Codul civil, a căror incidenţă a reţinut-o prima instanţă, impun constatarea fie că obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, fie că debitorul nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă. S-a reţinut că în speţă nu este vorba pur şi simplu de plata salariului convenit de părţi, ci despre un spor a cărui mod de aplicare a fost o îndelungă perioadă de timp incert, aşa cum rezultă din divergenţele de jurisprudenţă pe această temă. Aşadar, urgenţa nu poate fi pur şi simplu prezumată, cum ar fi în cazul drepturilor salariale certe, ci trebuie justificată şi dovedită ca atare, ceea ce nu a fost cazul în speţă. De asemenea, nici prima teză nu poate fi primită, câtă vreme utilitatea executării obligaţiei de plată a unui spor este evidentă şi după data scadenţei, întârzierea în plată putându-se,
eventual, purta pe tărâmul prejudiciului suferit, ceea ce excede însă obiectului cauzei.
Analizând speţa şi din perspectiva prevederilor art. 1523 alin. (2) lit. c) Codul civil, se constată, în această opinie, că nu s-a dovedit în mod neîndoielnic intenţia creditorului de a nu executa obligaţia sau refuzul repetat ori neglijenţa în executarea sa. Aplicarea textului legal în speţa dedusă judecăţii nu poate fi făcută mecanic, ci trebuie analizată în contextul şi situaţia specifică şi concretă a acestuia. Astfel, esenţial în cauză – inclusiv din perspectiva culpabilităţii procesuale a pârâtului – este faptul că acesta nu a avut o previzibilitate a modului în care textul legal ce prevedea acordarea sporului pentru condiţii de muncă periculoase trebuia făcută. Practica instanţelor de judecată era una divergentă, fapt ce a şi determinat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii. Abia prin pronunţarea Deciziei nr. 23/2021, publicată în Monitorul Oficial la data de 20.01.2022, s-a stabilit general obligatoriu că acest spor are un caracter permanent, pârâtul arătând de altfel, prin întâmpinare, că în urma acestei decizii şi-a schimbat practica administrativă. De asemenea, Curtea notează ca fiind legitime şi explicaţiile pârâtului referitoare la procedurile administrative şi de natură financiară ce trebuie urmate pentru executarea unei obligaţii băneşti apărute pe parcursul anului bugetar, ce sunt şi ele consumatoare de timp şi determină întârziere independente de voinţa şi conduita sa. Aşa fiind, Curtea reţine că nu este îndeplinită nici condiţia legală a refuzului neîndoielnic sau repetat de îndeplinire a obligaţiilor litigioase (e.g., decizia civilă nr. 1052/29.05.2023, pronunţată în dosarul nr. 4039/117/2022).
Opinia referentului este în sensul celei de a doua soluţii jurisprudenţiale prezentate în cele ce preced, anume că angajatorul nu este de drept în întârziere în acest gen de situaţii, în care nu exista un suport convenţional clar care să stea la baza pretenţiilor formulate, ci acestea au avut la bază o interpretare a legii care a devenit previzibilă doar după data pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei HP nr. 23/2021. Prin urmare, punerea de drept în întârziere nu trebuie confundată cu temeinicia pretenţiilor ce fac obiectul acţiunii: un petit poate fi sau nu întemeiat, fără însă ca acest lucru să aibă o legătură cu faptul de a fi pus în întârziere de drept debitorul. Situaţia punerii de drept în întârziere trebuie analizată ca o excepţie de la regulă, aceasta fiind în sensul că pentru a se putea solicita cheltuieli de judecată, indiferent de poziţia procesuală a părţii în proces (indiferent deci dacă aceasta achiesează sau nu la pretenţii), trebuie să existe o avizare anterioară a debitorului asupra iminenţei procesului civil, tocmai pentru a-l atenţiona că acea chestiune litigioasă ce trenează între părţi a devenit atât de stringentă încât este pe punctul de a determina cheltuielile aferente unei judecăţi, cu consecinţele financiare posibile din punct de vedere legal pentru debitor. De asemenea, drepturile salariale nu sunt definite de prevederile Codului muncii ca punându-l de drept în întârziere pe debitor, iar în raport de dispoziţiile art. 1523 Cod civil, cele două situaţii sub incidenţa cărora se pot analiza aceste drepturi (cea în care există urgenţă şi obligaţia nu a fost executată imediat, respectiv cea în care fiind vorba despre o
obligaţie cu executare succesivă, debitorul refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat), de asemenea, nu se poate constata aplicabilitatea automată a lor, fără a se verifica despre care anume drepturi salariale este vorba, dacă acestea au fost sau nu consemnate ca atare în contractul individual de muncă, dacă ele au fost sau nu percepute ca decurgând din raporturile de muncă etc.
Or, sporul pentru condiţii de muncă periculoase acordat medicilor rezidenţi, care nu au lucrat în mod constant în aceste locuri de muncă periculoase, ci temporar, pe durata
anumitor module, nu era foarte previzibil că trebuie să se reflecte în calculul indemnizaţiei pentru concediul de odihnă. Ca urmare, o punere în întârziere era necesară, în raport de aceste situaţii deosebite care contextualizează aceste litigii. În plus, efectul acestor dezlegări de principiu este important, existând un număr tot mai mare de litigii de muncă ce au ca obiect pretenţii asupra cărora nu există o percepţie comună iniţială cum că ar fi datorate, din partea partenerilor sociali, astfel încât analiza modului de aplicare a instituţiilor de drept trebuie realizată în fiecare caz în parte, iar nu prin abordări generalizante, care pierd din vedere specificul situaţiilor ce pot să apară.
În contextul declanșării de litigii de către unii medici rezidenţi în contradictoriu cu spitalul angajator pentru încadrarea corectă (ca permanent) a sporului acordat pentru condiţii de muncă periculoase, conform Anexei II din Legea nr. 153/2017, cu consecinţa luării lui în calcul la stabilirea indemnizaţiei pentru concediul de odihnă şi cu obligarea angajatorului la plata diferenţelor rezultate aferente ultimilor 3 ani anteriori introducerii acţiunii, precum şi cu obligarea spitalului la plata cheltuielilor de judecată, s-a ridicat întrebarea dacă punerea în întârziere este considerată că operează de drept.
Astfel, înainte de primul termen de judecată angajatorul a achiesat la pretențiile salariatului, solicitând să se respingă cererea cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.
Într-o opinie, s-a apreciat că debitorului este de drept în întârziere, deoarece este vorba despre o obligaţie cu executare succesivă, în timp ce într-o a doua opinie s-a reținut că nu s-a dovedit în mod neîndoielnic intenţia creditorului de a nu executa obligaţia sau refuzul repetat ori neglijenţa în executarea sa, angajatorul nefiind de drept în întârziere.
În opinia formatorilor INM, potrivit art.1.535 alin. (1) C. civ., „[î]n cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”.
Textul legal nu condiționează curgerea dobânzilor de punerea în întârziere a debitorului.
În conformitate cu art.1.536 C. civ., numai „[î]n cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepția cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.”
Așa cum s-a arătat în doctrină, art.1.535 alin. (1) C.civ. instituie, spre deosebire de vechiul Cod civil, regula curgerii de drept a dobânzilor moratorii (penalizatoare în sensul O.G. nr. 13/2011), datorate cu titlu de daune-interese moratorii, pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor băneşti, atât în materia raporturilor cu profesionişti, cât şi în cadrul altor raporturi juridice civile.1 Or, drepturile salariale sunt corelative unei obligaţii a angajatorului de plată a unei sume de bani care are o scadenţă certă. Astfel, potrivit art. 166 alin. (1) şi (4) C. muncii, drepturile salariale se plătesc, cel puţin, o dată pe lună. Această dată se stabileşte prin contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă.
Totodată, potrivit Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 86/2005 pentru reglementarea datei plăţii salariilor la instituţiile publice, cu modificările şi completările ulterioare, plata salariilor efectuată de instituţiile publice este stabilită la o anumită dată.
În acest sens trebuie avut în vedere că art. 278 alin. (2) C. muncii consacră caracterul de drept comun al normelor acestuia, aplicabile acelor raporturi de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
Ca urmare, nu este nevoie a se recurge la aplicarea prevederilor art. 1523 C.civ. Chiar dacă s-ar aprecia că acesta este aplicabil, se pot aplica prevederile alin. (2) lit. a), c) sau d). Doar în acest caz s-ar pune problema dacă debitorul și-a asumat sau nu plata unei sume de bani, atunci când aceasta (în particular sporul de suprasolicitare) a fost impus obligatoriu prin efectul legii. Or, în particular, în relaţiile de muncă angajatorul nu îşi asumă doar obligaţiile expres prevăzute în contractul de muncă, ci şi toate consecinţele pe care legea le
prevede, toate drepturile legale în favoarea salariatului, la care acesta nu poate oricum renunţa conform art. 38 C. muncii.
În privința condiției de la lit. d), în esență, trebuie făcută distincția între neexecutarea unei obligații și refuzul de executare a unei obligații, numai în acest din urmă caz punându-se problema punerii de drept în întârziere. În cazul obligațiilor cu executare succesivă, pentru a fi pus de drept în întârziere debitorul trebuie să fi refuzat sau să fi neglijat în mod repetat să își execute obligația; în acest caz, neglijența repetitivă este asimilată refuzului. Chiar dacă angajatorul a interpretat şi aplicat greşit legea, ceea ce se stabileşte ulterior, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea instanţei care îl obligă la plata unor drepturi salariale, şi mai ales dacă acesta recunoaşte că datorează acele drepturi la primul termen de judecată, o astfel de culpă a angajatorului nu poate prejudicia pe salariat, inclusiv în situaţia în care a existat o anumită incertitudine juridică.
Cu majoritate, participanții au agreat că pârâtul se afla de drept în întârziere în cazul analizat, ceea ce are consecinţe şi asupra suportării cheltuielilor de judecată.
