Prejudiciu și finanțare europeană. Confuzia

Articol realizat de Ionel Manole, avocat Baroul Bihor

Preambul: Deseori rechizitoriile și uneori chiar sentințele de fond consemnează o nepermisă confuzie între valoarea prejudiciului, ca noțiune de drept penal, și valoarea finanțării europene care se impune a fi restituită, în cazul constatării de neregularități.

O infracțiune atribuită în mod artificial (vorbim de o variantă specială a infracțiunii de înșelăciune, de competența procurorilor debutanți) competenței speciale a Direcției Naționale Anticorupție este cea prevăzută de art. 18 indice 1 din Legea nr. 78/2000 – folosirea sau prezentarea, cu rea-credință, de documente conținând date inexacte sau incomplete, cu scopul obținerii pe nedrept de fonduri europene.

În practică, în vederea accesării de sprijin financiar nerambursabil, solicitantul depune un număr impresionant de înscrisuri, multe dintre acestea fiind returnate exasperant spre refacere de către funcționarii dezorientați supuși unor ordine de ministru, instrucțiuni, norme de aplicare sau ghiduri de acordare în permanentă schimbare.

Modalitatea extrem de vagă și pur potestativă în care se prezintă textul legal al infracțiunii permite unui procuror specializat a constata existența infracțiunii în orice caz ales aleatoriu de sprijin financiar nerambursabil, indiferent de natura acestuia (Fondul European de Garantare în Agricultură, FEDER, FSE etc).

Motiv banal, limite de pedeapsă crescute

Motivul este banal: câtă vreme nu este prevăzut în textul legal un standard minim al probei, o simplă semnătură nerecunoscută de către unul dintre sutele de zilieri folosiți la o plantație înființată conduce beneficiarul fondurilor către o pedeapsă cuprinsă între 2 și 7 ani de închisoare. Sau, în programele de reconversie profesională, devine imposibil să nu se strecoare o declarație pe proprie răspundere a instructorilor care să cuprindă vreo oră în plus, în realitate neefectuată; din nou putem constata această infracțiune decepționant reglementată.

Iar dacă valoarea fondurilor acordate depășește o anumită valoare, limitele de pedeapsă se majorează cu 50%; discrepanță imensă, gândindu-ne la infracțiunea de origine (până la incriminarea atingerii aduse intereselor financiare unionale de către legea română, fraudele în materie de subvenții erau încadrate la infracțiunea de înșelăciune, cu pedepse mult mai mici). Simțim un iz de avut obștesc, a cărui lezare era diferențiat ocrotită de comuniști față de avutul privat.

Aceeași deviere în derizoriu o întâlnim în dosare penale în care o banală factură proformă primită de beneficiar de la un oarecare prestator de servicii, găsită în dosarul de subvenții și care conține vreun element inexact, conferă calitatea de inculpat atât celui care a solicitat fonduri, cât și celui care a emis factura proformă (pentru complicitate); chiar dacă orice expert contabil ar putea explica procurorilor/judecătorilor că o factură proformă nu generează niciun fel de consecințe contabile ori fiscale…

Siderant este și modul în care specialiștii DNA ajung imediat și nefundamentat la un prejudiciu mereu egal cu contravaloarea sprijinului financiar provenind din fonduri UE.

Nu poate fi acceptată convertirea rigidă în prejudiciu (de natură penală) a unei obligații contractuale (angajamentul solicitantului de sprijin nerambursabil) stabilite prin norme de aplicare. Beneficiarul fondurilor își asumă acest risc de restituire a contravalorii sprijinului financiar provenind din fonduri UE în cazul în care documentele prezentate gestionarului fondurilor conțin declarații inexacte, dar suntem departe de etimologia și structura unui prejudiciu.

Situația uzual întâlnită este cea în care se obțin fondurile fără respectarea tuturor dispozițiilor legale printr-una din modalitățile prevăzute în textul de incriminare, dar fondurile sunt utilizate conform destinației pentru care au fost obținute (lucrările au fost executate faptic), iar proiectul este dus până la capăt în parametrii prevăzuți în contract.

Distingem în continuare două situații, una în care nu se prejudiciază bugetul unional, iar cealaltă în care beneficiarul fondurilor UE majorează costurile reale (urmărind să își reducă procentul de contribuie proprie obligatorie). În acest din urmă caz, vedem esența acuzării constând în diferența de valoare a costurilor, între realitate (unele facturi majorate) și situația prezentată (folosirea fondurilor aparent în parametrii prevăzuți în contract). Indiferent de existența sau nu a prejudiciului, fapta se încadrează oricum în textul infracțiunii care nu cere o pagubă pentru a fi constatată, dar specialiștii Parchetului o echivalează cu întregul sprijin financiar, pe temeiul eronat al angajamentului contractual de a restitui întreaga sumă. Un alt interes al Parchetului în a ”calcula” astfel prejudiciul constă într-o încadrare juridică a faptei în forma agravată, cu pedepse majorate substanțial dacă ”paguba” = valoarea fondurilor depășește suma de 2.000.000 lei.

Înclinăm spre raționamentul în favoarea unui prejudiciu axat pe majorarea costurilor angajate (ducând pe cale de consecință și la majorarea sprijinului financiar nerambursabil acordat), diferența impunând un calcul al unui expert independent, pentru a dobândi calitatea de prejudiciu cert.

În concluzie se impune a se face distincția, evidentă de altfel, între conceptul de prejudiciu și obligația beneficiarului fondurilor europene (asumată prin contract) de a restitui integral valoarea finanțării ca urmare a descoperirii unor nereguli în cadrul derulării proiectului.