În perioada 15-16 noiembrie 2023 a avut loc, la Bucureşti, Întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată
discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi procesual penal, ocazie cu care s-a pus în discuție efectul Decretelor Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 şi nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind instituirea, respectiv prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României asupra prescripției răspunderii penale.
Într-o primă opinie, s-a apreciat în esență că cele două decrete prezidențiale nu au avut efect suspensiv de prescripție, în raport de considerentele deciziei nr. 152 din 6
mai 2020 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat pe de o parte că decretul Preşedintelui României prin care se instituie starea de urgență reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, iar pe de altă parte că dispozițiile din anexa acestuia au fost emise cu depășirea de către Președinte a atribuțiilor sale constituționale.
În cea de-a doua opinie, s-a apreciat în esență că, deși în raport de considerentele deciziei Curții Constituționale anterior menționate, cele două decrete nu se încadrează în noţiunea de „dispoziţie legală” în sensul art. 156 din Codul penal având în vedere, cu toate acestea, starea de urgenţă instituită prin Decretul Preşedintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 și ulterior prelungită prin Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 poate fi încadrată în noţiunea de împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat ce a determinat suspendarea judecării cauzelor penale şi constituie o cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile art. 156 din Codul penal.
În opinia INM a doua opinie este cea corectă, în sensul că cele două decrete prezidențiale, împreună cu efectele pandemiei de coronavirus, se încadrează în noțiunea de „împrejurare de neînlăturat” în sensul art. 156 C.pen. Astfel, potrivit art. 156 C.pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.
Prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020, s-a stabilit, în Anexa 1, art. 43, că activitatea de urmărire penală și cea a judecătorilor de drepturi și libertăți se desfășoară numai cu privire la anumite cauze, enumerate la literele a), b) şi c) ale alineatului (1). De asemenea în alineatul (2) al art. 43 s-a stabilit că procesele penale aflate în curs pe rolul instanțelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgență, cu anumite excepții. În fine, art. 43 alin.(8) stabilea că pe durata stării de urgență, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit decretului, prescripția răspunderii penale se suspendă.
Similar, Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020 stabilea, în Anexa 1, la art. 64, condiţiile în care urmau a se desfăşura activitatea de urmărire penală şi activitatea de judecată în cauzele penale. Cu privire la activitatea de judecată, în art. 63 alin.(5), s-a stabilit că procesele penale aflate în curs pe rolul instanțelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgență, cu anumite excepţii. Alineatul (13) al art. 64 stabilea, similar Decretului nr. 195/2020, că pe durata stării de urgență, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit decretului, prescripția răspunderii penale se suspendă. Suspendarea operează de drept, fără a fi necesară emiterea unei ordonanțe sau a unei încheieri în acest scop.
Prin Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial în data de 13 mai 2020, Curtea Constituţională a reţinut că decretele emise de Preşedintele României reprezintă doar acte administrative cu caracter normative, deci acte de reglementare secundară ce pun în executare acte de reglementare primară, cu forţă juridică inferioară legii, care nu pot să deroge, să se substituie sau să adauge la lege.
Prin urmare, aceste decrete nu s-ar încadra în noţiunea de „dispoziţii legale” prevăzută de art. 156 C.pen., care să reprezinte o cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale.
Rezultă totodată din cuprinsul deciziei C.C.R. că dispoziţiile din anexele celor două decrete referitoare la desfășurarea activității organelor judiciare au fost emise cu depăşirea de către Preşedinte a atribuţiilor sale constituţionale. S-a mai arătat și că actul administrativ al Preşedintelui (decretul) priveşte un raport cu Parlamentul şi cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţie, fiind exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, efectuat în temeiul Legii nr. 544/2001, însă acesta va putea face, obiectul controlului de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţională, prin intermediul hotărârii prin care Parlamentul încuviinţează sau nu starea de urgenţă.
Trebuie menționat și că, până în prezent, Hotărârile Parlamentului României nr. 3 din 19 martie 2020 și nr. 4 din 16 aprilie 2020, prin care au fost aprobate cele două decrete prezidențiale, nu au fost supuse în mod direct controlului de constituționalitate, însă, în cuprinsul deciziei nr. 152 din 6 mai 2020, Curtea Constituțională a arătat că prin
Hotărârea nr. 3/19.03.2020 Parlamentul s-a limitat să încuviinţeze măsura, fără a-şi îndeplini obligaţia de a verifica respectarea exigenţelor pe care Constituţia şi legea le impun decretului Preşedintelui şi de a sancţiona exercitarea ultra vires a competenţelor legale, iar prin Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020, deși în cuprinsul acesteia au fost incluse anumite prevederi cu caracter general privind modalitatea de restrângere a exercițiului drepturilor şi al libertăţilor fundamentale în starea de urgenţă, anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 rivind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, intitulată Măsuri de primă urgenţă cu aplicabilitate directă, prin care s-au adoptat, de asemenea, derogări de la legislaţia în vigoare la momentul prelungirii stării de urgenţă, nu a fost supusă controlului parlamentar.
În același timp însă, ambele decrete prezidențiale au fost emise în contextul pandemiei de coronavirus, eveniment neprevăzut, care a produs ample consecințe la nivelul întregii societăți. Astfel, este incontestabil că în lunile martie-mai 2020 au. existat pe teritoriul României și la nivel mondial un număr impresionant de infectări cu virusul Sars-Cov2, precum și numeroase decese provocate de acesta. De altfel, în preambulul Decretului nr. 195/2020 s-a arătat expres că acesta a fost emis „având în vedere evoluţia situaţiei epidemiologice internaţionale determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 la nivelul a peste 150 de ţări, în care aproxiimativ 160.000 de persoane au fost infectate şi peste 5.800 au decedat, precum şi declararea „Pandemiei” de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020”.
Totodată, prin cele două decrete prezidențiale au fost dispuse măsuri cu caracter extrem de amplu, care au afectat profund modul de desfășurare a vieții de zi cu zi.
Între acestea amintim: izolarea şi carantina persoanelor provenite din zonele de risc, precum şi a celor care iau contact cu acestea, măsuri de carantinare asupra unor clădiri, localităţi sau zone geografice; închiderea graduală a punctelor de trecere a frontierei de stat, limitarea sau interzicerea circulaţiei vehiculelor sau a persoanelor în/spre anumite zone ori între anumite ore, precum şi ieşirea din zonele respective, închiderea temporară a unor restaurante, hoteluri, cafenele, cluburi, cazinouri, sedii ale asociaţiilor şi ale altor localuri publice, limitarea activităţii spitalelor publice la internarea şi rezolvarea cazurilor urgente. De asemenea, aceste măsuri cu caracter general au fost concretizate prin intermediul unor ordonanțe militare, prin intermediul cărora s-au prevăzut, printre altele: interzicerea circulației tuturor persoanelor în afara locuinței/gospodăriei, cu anumite excepții, printre care nu se afla deplasarea la sediile organelor judiciare, instituirea măsurii izolării la domiciliu sau, după caz, carantinării pentru toate persoanele care intră în România începând cu data de 25 martie 2020, suspendarea tuturor zborurilor efectuate de operatori economici aerieni către și dinspre numeroase destinații.
Este așadar evident că, raportat la specificul măsurilor luate pentru prevenirea infectărilor cu coronavirus, combinate cu efectele concrete ale pandemiei (de ex., îmbolnăvirea a numeroase persoane care își desfășurau activitatea în cadrul organelor judiciare), pe perioada stării de urgență desfășurarea normală a activității instanțelor și parchetelor a fost absolut imposibilă.
Totodată, nu se poate face abstracție de faptul că organele judiciare nu puteau să refuze respectarea celor două decrete prezidențiale atâta timp cât acestea se aflau în vigoare, indiferent de împrejurarea, constatată oricum de Curtea Constituțională abia după expirarea stării de urgență astfel dispuse, că acestea fuseseră emise cu încălcarea unor dispoziții constituționale. Implicit, parchetele și instanțele au fost nevoite să procedeze la limitarea drastică a activității, conform dispozițiilor cuprinse în decretele nr. 195/2020 și nr. nr. 240/2020.
De altfel, prin hotărârile nr. 257/17.03.2020 şi nr. 417/24.03.2020, Consiliul Superior al Magistraturii a procedat la punerea în aplicare a Decretului nr. 195/2020, stabilind categoriile de cauze penale care pot fi soluţionate pe durata stării de urgenţă. În fine, trebuie menţionat că prin decizia nr. 59/2022 a Î.C.C.J. (HP), deşi sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, secţiile civilă şi de contencios administrativ ale Înaltei Curţi au precizat că „ …decretele prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 au fost încuviinţate de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi, respectiv, Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, în conformitate cu art. 93 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile instituite de acestea se impun atât pentru autorităţile statului, însărcinate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice cărora le revine obligaţia de a respecta regulile statuate în cuprinsul lor.”
Raportat la cele arătate, apreciem că efectele combinate ale pandemiei de coronavirus şi ale celor două decrete prezidenţiale se încadrează pe deplin în noțiunea de „împrejurare de neînlăturat care a împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal” prevăzută de art. 156 C.pen. drept cauză de suspendare a prescripției răspunderii penale. În aceste condiţii, este aşadar necesar să se constate că cele două decrete prezidenţiale au produs efecte juridice, însă nu din perspectiva noţiunii de „dispoziţie legală” din cuprinsul art. 156 C.pen., ci din perspectiva noţiunii de „împrejurare de neînlăturat” prevăzută de acelaşi text legal. Având în vedere cele arătate, apreciem că pe perioada stării de urgenţă, între datele de 16.03.2020 și 14.05.2020, prescripția răspunderii penale a fost suspendată, cu excepția cauzelor în care activitatea de urmărire penală sau de judecată a continuat conform prevederilor din anexele celor două decrete prezidențiale.
