Părintele Ioan Bărdaș, între pribegia prin munți și calvarul Aiudului

text: lector univ. dr. Cristina Liana PUȘCAȘ

Părintele Ioan Bărdaș s-a născut pe 16 decembrie 1913, în localitatea Inand, din județul Bihor. Așa cum a mărturisit chiar el, părinții săi au fost țărani: tatăl, Gheorghe – factor poștal, iar mama, Floarea – casnică.

Școala primară a urmat-o în satul natal, iar apoi s-a înscris la Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea, pe care l-a absolvit în 1934. A urmat cursurile Facultății de Drept din Cluj, fără a le finaliza. În schimb, a terminat, în 1942, Academia Teologică Ortodoxă din Oradea care a funcționat la Timișoara între 1941 și 1948. „Am fost hirotonit la Beiuș, în anul 1942, de către Episcopul Nicolae Popoviciu”, mărturisea pr. Ioan Bărdaș.

Închis în primele zile după cedarea Ardealului

Prima experiență carcerală a avut-o în anul 1939, când este reținut pentru 4 zile, fiind acuzat că ar fi distribuit manifeste legionare. A doua reținere are loc în septembrie 1940, în primele zile după cedarea Ardealului.

„Eram în poziție în apărarea frontierei de vest. Făceam parte din Divizionul 2 al Regimentului 33 Artilerie din Oradea. … Eram observator  în grupul de comandă. Era prin august 1940, când cineva de la transmisiuni a anunțat că s-a cedat Ardealul. Ascultam înmărmuriți pe unde va trece linia de demarcație Oradea – Felix – Salonta… . Ne-am demobilizat și ne-am dezechipat. M-am întors la Oradea să-mi întâlnesc familia, dar toți erau plecați. M-au băgat la beci, împreună cu alții, printre coloane de jandarmi care loveau cu pumnii, cu cizmele și mai vârtos cu patul puștilor, zicând: ‹Budos olah! Nici izmene pe ei nu au›”, își amintea părintele Ioan Bărdaș, în volumul de memorii „Calvarul Aiudului”. Este eliberat la scurt timp de către autoritățile maghiare și reușește să se refugieze în partea românească, la Beiuș.

Din lagărul de la Tărcaia, la Caracal

A preluat parohia din Groșeni, județul Arad, de unde, imediat după instalarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945), alături de alți intelectuali din sat, a fost ridicat și internat în lagărul de la Tărcaia. Acolo, părintele Bărdaș a stat închis timp de două luni. Alături de el s-au mai aflat învăţători, profesori, ţărani, preoţi, cu toții erau cazaţi la şcoală şi trăiau „într-o semilibertate, prin grădină, prin curte şi chiar prin sat”. Chiar dacă dormeau pe jos, pe fân şi pe paie, în cele două clase, dimineaţa, cei privaţi de libertate se puteau spăla la fântâna din curte, după care fiecare îşi „făcea momentul lui duhovnicesc”.

După două luni, părintele Bărdaș și alții sunt urcați într-un vagon cu paie pe jos și duși, cu toții, la Caracal. Viaţa se consuma aici ca „într-un sat… . Oamenii mergeau de la o baracă la alta în vizită, să mai schimbe o vorbă”. Erau în jur de 2.000 de persoane, printre care și reputatul pedagog şi publicist Onisifor Ghibu. În acest lagăr, apar primele simptome de „democratizare”, primii muguri ai reeducării de mai târziu de la Piteşti. Au loc ședințe, mitinguri, internații arătându-se revoltați de aceste noi metode. Pentru mare parte dintre cei internați, porțile lagărului se vor deschide pe la sfârșitul lunii septembrie.

Organizația „Horea, Cloşca şi Crişan” și fuga în munți

Revenit acasă, în 1946, părintele Ioan Bărdaș a fost transferat într-o altă parohie din Arad, în localitatea Sâc, azi Săliște de Beliu. După alegerile din 1946, în zonă se constituie un grup de rezistență. Primele discuții pe marginea înființării unei „organizaţii de rezistenţă secretă, al cărei fir să meargă pe valea Crişului Alb”, părintele Bărdaș le-a avut cu fraţii Stănescu, de la Bucureşti, unul avocat şi celălalt ofiţer aviator. Organizaţia va începe să funcționeze din 1947, numele ei fiind „Horea, Cloşca şi Crişan”, iar printre membri se număra un inspector şcolar (Ioan Blăgăilă), învăţătorul din Beliu (Aurel Leucuţa), dar şi 30 de ţărani din zonă.

În cursul lunii mai a anului 1948, Ioan Bărdaş a fost înştiinţat că se află pe lista de arestaţi, moment în care ia drumul Munţilor Codrului. „Din ziua aceea n-am mai dormit acasă, ci prin sat, pe la vecini, şi aşa am rămas fugar pe la poalele munţilor”, povestea, în cartea sa de memorii, preotul Bărdaş. 

În periplul său prin munți îl va întâlni pe maiorul Dabija, care încerca și el să organizeze rezistența armată în munți. De asemenea, părintele povestea că, pe timp de noapte, delimita poziții, „cu focuri de pădure, în formă triunghiulară, pentru parașutarea materialelor”.

Denunțat de un pădurar și arestat

Însă, pribegia părintelui a fost curmată în ziua de 14 septembrie 1951, odată cu arestarea sa. „Eram la Simion Valea, din Groşeni, sălăşluind în podul grajdului. … M-au dibuit pentru că un pădurar m-a urmărit şi m-a denunţat. Îl cheamă Moise Poleacu”, îşi amintea Ioan Bărdaş.

A fost transportat direct în celulele întunecate ale Securității din Arad, acolo unde a stat încarcerat până în august 1952. Ziua nu avea voie să se lungească în pat, iar anchetele se desfășurau cu „pumni bine plasați” sau cu șantaj. Părintele povestea că făcuse o pneumonie și a cerut medicamente, însă primirea lor a fost condiționată de oferirea de informații de care aveau nevoie.

După 11 luni a fost mutat la Penitenciarul din Arad, unde a cunoscut pentru prima dată celula de pedeapsă, „neagra”. Aceasta era o celulă „complet goală”, unde deținutul era ținut cu picioarele în apă. Pentru a se salva, părintele a reușit să desprindă o cărămidă din zid, astfel, fie a stat într-un picior, fie în celălalt, timp de mai multe ore.

Prin octombrie 1952, va fi mutat la Penitenciarul Timișoara, în vederea judecății. Aici, deținuții politic erau „slabi şi descărnaţi, ca nişte schelete vii. Şoldurile noastre erau nişte plăgi vinete-albăstrui de atâta tăvăleală pe rogojini şi duşumea. Mâncarea era atât cât să nu se desfacă sufletul pe trup”.

Condamnat la 20 de ani de muncă silnică

Condamnările au fost exemplare, părintele Bărdaș a primit 20 de ani de muncă silnică. Imediat după pronunțarea sentinței, în martie 1953, proaspeților condamnați li se pun lanțuri la picioare și mutați la Jilava, acolo unde îi aștepta faimosul comandant Moromete, „un om de mahala… bâlbâit”.

În aprilie 1953, părintele Bărdaș va fi mutat la Capul Midia, unde comandant era o altă figură sinistră, Borcea, „faimos pentru crimele și teroarea lui. Un tip masiv, cu umeri lați și cu privire de pasăre răpitoare”.

Deținuții politic, „cu cei 2.935 ani de condamnare”, au fost încarcerați în barăci, câte 100 de persoane. Trezirea se făcea la ora 4:30 dimineața. La ora 7:00 erau deja la cariera Tașăul, unde trebuiau să spargă bolovani. Abia după 12 ore, erau readuși din nou în colonie. „Dimineața ajungeam repede la producție …., dar seara ne trebuiau 3 ore pentru întoarcere”, sublinia părintele Bărdaș.

După oprirea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, „sabotorii” au fost mutați, pe 20 iulie 1953, la Aiud, de unde părintele va ieși, definitiv, abia peste 11 ani. A fost nevoit să lucreze la secția tinichigerie, apoi la ajustură, respectiv la metalurgie. Norma de lucru a fost stabilită la 12 ore pe zi. Seara la întoarcerea în celule, erau siliți să treacă printr-un cordon de gardieni care îi loveau cu ciomegele.

Pe 14 decembrie 1954 a fost mutat la Lugoj, unde va sta până în 17 februarie 1956, când a fost readus la Aiud. Părintele Bărdaș își amintește din această perioadă că la Aiud, „regula era că venea ofițerul de serviciu şi făcea ultima verificare a mortului, adică îi învingea o bară ascuţită în inimă, ca să fie stăpânire convinsă că omul era mort”.

Muncă de iad la grădina penitenciarului din Aiud

Potrivit Fișei Matricole Penale, pe 17 noiembrie 1957 a fost transferat la Gherla, unde a stat până pe 29 martie 1958, când a revenit la Aiud.

Chiar înainte de eliberare, în cursul lunilor iunie – iulie 1964, părintele Bărdaș, la cei 51 de ani ai săi și după 12 ani și 10 luni de temniță grea, a fost pus să muncească la Ocna Mureș, grădina penitenciarului, situată la marginea orașului. „Am făcut cea mai grea muncă din toată perioada detenției, … muncă de iad. Trebuia să târâm (1-2 km – n.n.) tuburile groase de 30-40 cm și lungi de 10-15 m, legate cu frânghii de umerii noștri”, a rememorat părintele Bărdaș.

A fost pus în libertate în baza decretelor de grațiere pe data de 31 iulie 1964.  Eliberat din închisoare, îl vor aștepta alte lovituri. Soția sa, Victoria Vișovan, cu care avea băieți gemeni și o fiică, a divorțat de el și s-a recăsătorit.

În plus, Consistoriul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române Oradea a emis în şedinţa din 26 ianuarie 1965 o sentinţă prin care Ioan Bărdaş(u), alături de alţi trei preoţi (Bogdan Traian, condamnat la 25 de ani muncă silnică, Ivănescu Gheorghe – 8 ani închisoare, respectiv Porumb Ioan – 6 ani), a fost oprit de la săvârşirea lucrărilor sfinte pe un timp egal cu timpul de detenţiune specificat în sentinţele de condamnare. Se reţinea în sarcina celor patru preoți, foști deținuți politic, faptul „de a părăsi parohia fără aprobarea Episcopului” şi că „au încălcat dispoziţiile care prevăd că parohul trebuie să locuiască în parohie”.

Părintele s-a recăsătorit, noua soție având și ea o fiică, Mariana Militaru, cea care îl va îngriji până la moartea sa, care survine la 10 octombrie 1997.

Cristina Liana PUȘCAȘ este doctor în Istorie, lector universitar la Universitatea din Oradea, vicepreședintele Asociației Cei 40 de Mucenici.

Mai multe date şi istorisiri puteţi găsi pe www.memoriarezistentei.ro

Doritorii pot sprijini Asociația Cei 40 de Mucenici

Datele Asociaţiei „Cei 40 de Mucenici”: CIF: 31340614; / COD IBAN: RO43BRDE050SV63246520500

Cel mai important proiect al Asociației este Memorialul Rezistență și Represiune în Bihor. http://www.memoriarezistentei.ro/memorialul-rezistenta-si-represiune-in-bihor/