Cererea de intervenţie accesorie reprezintă, conform art. 61 alin. (3) Cod procedură civilă, o modalitate prin care terţul faţă de procedura judiciară intervine în proces pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţi, ceea ce înseamnă că are o poziţie procesuală subordonată părţii în favoarea căreia intervine.
Pentru aceasta este nevoie să existe un raport de drept procesual valabil legat, pe care să se poată grefa o intervenţie accesorie, aptă să sprijine apărările de fond ale părţilor iniţiale.
Constatând că acţiunea ar avea caracter inadmisibil, nicio dispoziţie legală nu obliga instanţa fondului ca în prealabil să pună în discuţie intervenţia accesorie în favoarea reclamantei şi să procedeze la o extindere a cadrului procesual, neadecvată, câtă vreme partea în favoarea căreia se intervenea nu iniţiase un demers admisibil.
Aceasta, întrucât, potrivit art. 67 alin. (1) Cod procedură civilă, instanţa este obligată să se pronunţe asupra cererii de intervenţie accesorie „prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul”, ceea ce înseamnă că există un raport de drept procesual, corect stabilit, implicând analiza fondului acestuia, cu luarea în considerare a apărărilor aduse de intervenientul accesoriu. De asemenea, dispoziţiile art. 237 alin. (2) pct. 2 Cod procedură civilă, referitoare la scopul şi conţinutul cercetării procesului, au în vedere măsurile pe care trebuie să le ia instanţa (inclusiv examinarea cererilor de intervenţie) pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, deci după depăşirea oricărui impediment procedural legal de învestirea instanţei.
Ca atare, nu era supus principiului contradictorialităţii dezbaterilor aspectul privind admisibilitatea acţiunii decât în raport cu părţile principale ale judecăţii – reclamanta şi pârâta – fără a fi necesară extinderea cadrului procesual prin intervenirea terților care să-şi expună punctul de vedere asupra acestui aspect.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 19.01.2018, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Snagov a solicitat, în contradictoriu cu SC A. SA, să se constate intervenită prescripţia dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 3388/3.12.2008, pronunţată în dosarul nr. x/3/2007, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1591/15.06.2009, prin care Consiliul Local Snagov a fost obligat la plata, către pârâtă, a sumei de 3.203.054,14 lei, reprezentând contravaloare bunuri de retur rezultate în urma contractului de concesiune nr. 5222/2002, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 35, art. 706 şi următ. Cod procedură civilă, art. 6 alin. 4, art. 711, art. 405 Cod civil, precum şi orice alte prevederi legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii.
La data de 13.02.2018, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare a acţiunii, solicitând constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al SC A. SA asupra reţelei de distribuţie gaze naturale în lungime de 40,5 km realizată pe raza Comunei Snagov.
Pârâta SC A. SA a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată, iar prin precizarea la întâmpinare din 28.06.2018 a invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia autorităţii de lucru judecat.
Prin sentinţa nr. 143 din 28.06.2018, Tribunalul Arad a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.
La 24.08.2018 s-a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei de către SC B. SRL.
Prin sentinţa nr. 2926/F din 29.10.2018, Tribunalul Ilfov a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Prin decizia nr. 431 din 26.02.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.
La termenul de judecată din 24.06.2019, tribunalul a constatat că se impune soluționarea cu prioritate a excepțiilor invocate de către părți, ulterior urmând a se pune în discuția acestora admisibilitatea, în principiu, a cererii de intervenție accesorie formulată de B. SRL.
Prin încheierea pronunţată la această dată, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, a fost pusă în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes şi a fost invocată, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere din acţiunea principală, modificată.
Prin sentinţa din 17.07.2019, Tribunalul Ilfov, Secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii, având ca obiect acţiune în constatare, invocată din oficiu. A respins cererea reclamantei, ca inadmisibilă. A respins excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă, ca rămasă fără obiect.
Prin decizia nr. 540 A din 24.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de UAT Comuna Snagov şi Consiliul Local Snagov împotriva sentinţei tribunalului. A anulat încheierea de şedinţă din 24.06.2019, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A. SA.
Prin prisma art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel a procedat la admiterea apelului şi la anularea hotărârii primei instanţe pentru nesoluţionarea cererii de intervenţie în favoarea reclamantei, de către prima instanţă.
A precizat că la primul termen de judecată, instanţa de fond a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, astfel încât cererea de intervenţie în interesul reclamantei a rămas fără obiect.
Or, chiar instanța de apel reține, în cuprinsul deciziei atacate că, „potrivit art. 67 alin. 1 C.pr.civ., instanța este obligată să se pronunțe asupra cererii de intervenție accesorie prin aceeași hotărâre, odată cu fondul”. În cauză însă, prima instanță a respins acțiunea reclamantei pe excepție și nu a judecat fondul”.
S-a susţinut că prin nepronunţarea asupra admiterii în principiu a cererii de intervenţie în favoarea reclamantei, nu i s-a produs acesteia vreo vătămare procesuală, iar cererea de intervenţie era inadmisibilă, întrucât titulara acesteia nu a dovedit niciun interes în promovarea sa.
Intimaţii – reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Au arătat că în condiţiile în care instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor admisibilitatea cererii de intervenţie accesorie, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că încheierea din 24.06.2019 a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi, pe cale de consecinţă, a dispus anularea acesteia. Cum însă respectiva încheiere este una de amânare a pronunţării, ce face parte integrantă din sentinţa nr. 2417/2019, în mod legal, instanţa de apel a dispus şi anularea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
– Este eronată aprecierea instanţei de apel conform căreia, pronunţându-se în mod prioritar asupra inadmisibilității acţiunii, fără a pune în discuţie, în prealabil, cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea reclamantei, ar fi fost încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor, prin neasigurarea, în prealabil, a unui cadru procesual adecvat.
Astfel, cererea de intervenţie accesorie reprezintă, conform art. 61 alin. 3 C.pr.civ., o modalitate prin care terţul faţă de procedura judiciară intervine în proces pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţi, ceea ce înseamnă că are o poziţie procesuală subordonată părţii în favoarea căreia intervine.
Pentru aceasta este nevoie să existe un raport de drept procesual valabil legat, pe care să se poată grefa o intervenţie accesorie, aptă să sprijine apărările de fond ale părţilor iniţiale.
De aceea, procedând în mod prioritar la verificarea unui aspect legat de admisibilitatea demersului judiciar, prima instanţă a fondului a dat eficienţă dispoziţiilor procedurale (art. 248 C.pr.civ.) care impun o anumită ordine de cercetare a aspectelor formale ale judecăţii înainte de a se trece la cercetarea în fond a cauzei.
Constatând, pentru motivele reţinute în sentință, că acţiunea ar avea caracter inadmisibil, nicio dispoziţie legală nu obliga instanţa ca în prealabil să pună în discuţie intervenţia accesorie în favoarea reclamantei şi să procedeze la o extindere a cadrului procesual, neadecvată, câtă vreme partea în favoarea căreia se intervenea nu iniţiase un demers admisibil.
– Instanţa de apel face trimitere în mod eronat la dispoziţii procedurale (art. 67 alin. 1, art. 390 C.pr.civ., art. 237 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ.) care, în opinia acesteia, ar susține necesitatea pronunţării asupra cererii de intervenţie accesorie, prioritar analizării chestiunii admisibilităţii acțiunii.
În realitate, potrivit art. 67 alin. 1 C.pr.civ., instanţa este obligată să se pronunţe asupra cererii de intervenţie accesorie „prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul”, ceea ce înseamnă că există un raport de drept procesual, corect stabilit, implicând analiza fondului acestuia, cu luarea în considerare a apărărilor aduse de intervenientul accesoriu.
La fel, dispoziţiile invocate, ale art. 237 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ., referitoare la scopul şi conţinutul cercetării procesului, au în vedere măsurile pe care trebuie să le ia instanţa (inclusiv examinarea cererilor de intervenţie) pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, deci după depăşirea oricărui impediment procedural legal de învestirea instanţei.
De asemenea, potrivit art. 390 C.pr.civ., „înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanța, din oficiu sau la solicitarea părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost soluţionate în cursul procesului”. Este vorba aşadar, despre discutarea oricăror chestiuni prealabile dezbaterii fondului cauzei, iar nu a unui aspect ce s-ar impune analizei instanţei fără a se putea trece apoi la cercetarea fondului raportului juridic.
Cu interpretarea şi aplicarea eronată a acestor dispoziţii procedurale, instanţa de apel a tras concluzia greşită a încălcării principiului contradictorialităţii întrucât nu s-au supus dezbaterii „toate elementele procesului” şi în prezenţa intervenientului accesoriu, a cărui cerere de intervenţie ar fi trebuit admisă şi lărgit în consecință cadrul procesual.
Soluţia este incorectă întrucât, aşa cum s-a arătat, poziţia de intervenient accesoriu poate fi dobândită în contextul în care există un raport de drept procesual valabil stabilit, pe care să se grefeze apărarea în favoarea uneia dintre părţi, ceea ce presupune verificarea, în principal, a modalităţii de învestire a instanţei.
Or, analiza admisibilităţii unei acţiuni se realizează raportat la elementele acesteia, aşa cum sunt ele identificate de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi independent de orice apărare care ar putea fi adusă prin intermediul unei intervenţii accesorii care, sub aspect procedural, nu poate modifica obiectul învestirii instanţei.
Ca atare, nu era supus principiului contradictorialităţii dezbaterilor aspectul privind admisibilitatea acţiunii decât în raport cu părţile principale ale judecăţii – reclamanta şi pârâta – fără a fi necesară extinderea cadrului procesual prin intervenirea terților care să-şi expună punctul de vedere asupra acestui aspect.
De altfel, potrivit art. 63 alin. 2 C.pr.civ., intervenţia accesorie poate fi făcută „până la încheierea dezbaterilor în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac”, aşa încât dacă aprecia necesară în continuare prezenţa în proces, în sprijinul apelantei-reclamante, societatea B. SRL avea posibilitatea procedurală a intervenirii în cauză în faza procesuală a apelului.
Pentru toate argumentele arătate este nelegală soluţia instanței de apel, care a identificat o încălcare a principiului contradictorialităţii în raport cu un terţ, căruia în mod corect nu i-a fost discutată şi admisă cererea de intervenție înaintea verificării admisibilităţii acţiunii reclamantei. La fel de eronată este dispoziţia subsecventă admiterii apelului, de anulare a hotărârii cu trimiterea spre rejudecare la prima instanţă, în condiţiile în care oricum nu erau incidente prevederile art. 480 alin. 6 C.pr.civ., ci cele ale art. 480 alin. 3 C.pr.civ. (o soluţionare greşită a procesului fără a se fi intrat în judecata fondului impunând soluţia de anulare şi de judecare a procesului de către instanţa de apel).
În consecință, decizia din apel fiind dată cu încălcarea normelor procedurale menţionate în cuprinsul prezentelor considerente, inclusiv a regulii referitoare la contradictorialitatea dezbaterilor, astfel încât văzând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ. (în care sunt încadrabile criticile recurentei, conform raportului de admisibilitate în principiu) recursul a fost admis, a fost casată decizia atacată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Partajează acest conținut:
