SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
„Unii oameni apar în viaţa ta ca o binecuvântare. Alţii, ca o lecţie…” – Maica Tereza
Ca efect al crizei sanitare prin care trecem, în Bihor (în toată România?) nu mai există niciun pneumolog care să consulte „în ambulatoriu”, la stat. Pentru că toţi au fost relocaţi în „Spitalele COVID-19”.
Ce poţi face când ai nevoie de o astfel de consultaţie, fie că e post COVID-19, fie din alte cauze? Te adresezi unuia dintre foarte puţinele cabinete medicale private care oferă şi acest tip de consultaţie.
Am intrat şi eu într-unul. „Nu vă pot face programare, pentru că e totul plin pentru următoarele două luni!”, mi s-a spus. Insist, dar degeaba. Cum mi se recomandase un astfel de consult şi eram neliniştit vizavi de evoluţia… convalescenţei, sun un prieten medic şi îi expun situaţia. Pe scurt, îmi… rezolvă o consultaţie la respectivul cabinet, într-una dintre zilele următoare.
„E nevoie de un CT şi de câteva analize, să vedem exact situaţia actuală”, îmi spune, extrem de binevoitoare, doamna doctor. „Puteţi plăti direct la noi, pentru toate, şi vă spunem unde să mergeţi. Plătesc consultaţia, nu şi celelalte… oferte, pentru că aveam alte opţiuni (mult) mai bune. Convenim să revin într-o altă zi. „E nevoie de o nouă programare?”, întreb. „Nu; veniţi la ora 16 fără un sfert, după ultima programare, văd rezultatele analizelor şi, în măsura în care este necesar, vă scriu un tratament”, mi se spune. Plec mulţumit, liniştitit.
Revin în ziua stabilită, la ora stabilită, cu toate documentele la mine. „Doamna doctor nu primeşte fără programare”, mi se spune. „Am vorbit cu dânsa, e în regulă, vă rog doar să o anunţaţi că sunt aici”, spun eu. Tânăra (probabil) asistentă revine: „Doamna doctor nu vă poate primi fără programare!” Iese şi doamna doctor, încerc să îi spun ceva, dar reacţionează negativ, ceva de genul: „Mai trebuie să văd pe cineva şi la 16:30 plec!”. „Doamnă, dumneavoastră m-aţi chemat”, încerc eu, dar dispare în alt cabinet. Plec şi eu, ce era să fac?
E (poate) greu de crezut, dar n-am făcut „circ”. Nu pentru că nu m-am simţit îndreptăţit să o fac, ci pentru că mi-am dat seama că ar fi degeaba. Nici nu am adus în scurta discuţie cu „duamna” numele prietenului, pentru că ar fi fost penibil, M-am gândit, ulterior, pentru o clipă, că explicaţia pentru comportamentul ciudat al… cabinetului este faptul că nu mi-am făcut analizele acolo, la preţ dublu; am alungat gândul, doar plătisem consultaţia.
Mai este ceva de… comentat? Da! Pentru că mi-am adus aminte de personalul de la „Municipal” din perioada când numărul nostru, al internaţilor, depăşea 500. Despre echipamentele pe care le purtau cu toţii, despre cum încercau să îţi explice ce (ţi) se întâmplă – în cazul medicilor, despre greutatea cu care puneau branule, în vene ascunse, cu două rânduri de mănuşi – în cazul asistentelor, despre infirmierele care igienizau salonul de 2-3 ori pe zi. Despre cum povesteau despre colegii infectaţi, despre ture după ture, despre oboseală, despre epuizare. Şi i-am… comparat cu „duamna” care la 16:30 trebuia să plece…
Să-i fac public numele? Nu are rost. N-o va ajuta să înţeleagă că îi lipseşte ceva ce ar face-o un medic (mai) bun, că responsabilitatea faţă de pacient (mai ales de cel care plăteşte pentru o consultaţie, nu pentru un bilet de trimitere pe care îl putea elibera şi un medic de familie) nu e o vorbă în vânt. Iar dacă se va regăsi în aceste rânduri, sper să îi fie ruşine să mă contacteze vreodată…
P.S. C.T.-ul a ieşim mai bine decât mă aşteptam, la fel şi mare parte a analizelor. Încă mai am şi anticorpi specifici, deci totul e OK!
Partajează acest conținut:
