Nicolae POP | Despre sindromul Genovese și politica românească

„Unii oameni apar în viaţa ta ca o binecuvântare. Alţii, ca o lecţie…” – Maica Tereza

1964, New York. Catherine „Kitty” Genovese, o tânără de 24 de ani, se îndreaptă spre casă. Un necunoscut o înjunghie de mai multe ori şi o violează. Atacul durează peste 40 de minute. În jur, pe stradă, 38 de persoane văd cu proprii ochii teribila întâmplare. Atacul durează peste 40 de minute. Niciunul dintre cei 38 de martori nu sună la poliţie. Atacul durează peste 40 de minute. Niciunul din cei 38 de martori nu încearcă să-l oprească pe agresor. Atacul durează peste 40 de minute. Femeia moare „în braţele” agresorului. Criminalul declară că nu s-a oprit pentru că nimeni nu părea să intenţioneze măcar să-l împiedice…

Acest fenomen al indiferenței urbane a fost numit sindromul Genovese. Psihologii şi sociologii au încercat să-l explice prin: difuziunea responsabilității („de ce să mă bag eu? mai bine să las pe altul…”), ignorarea colectivă („nimeni nu reacționează, nu reacționez nici eu…”), teama de a mă expune văzului lumii. Probabil, e mai simplu: oamenilor pur şi simplu nu le pasă de ceilalţi!

Românii sunt extrem de… toleranţi, de exemplu, cu unele administraţii publice, locale sau centrale. Un grup de aleşi-bandiţi le încalcă libertăţile fundamentale. Zi după zi, an după an. Nimeni nu reacţionează. Un grup de aleşi-bandiţi le consideră proprietatea privată un moft. Zi după zi, an după an. Nimeni nu reacţionează. Un grup de aleşi-bandiţi le face concurenţă neloială firmelor private, le blochează libera iniţiativă. Zi după zi, an după an. Nimeni nu reacţionează. Un grup de aleşi-bandiţi îi tâlhăreşte, cu taxe şi impozite tot mai mari. Zi după zi, an după an. Nimeni nu reacţionează. Un grup de aleşi-bandiţi încasează procente din lucrări, utile sau inutile, plătite din bani publici, banii lor. Zi după zi, an după an. Nimeni nu reacţionează. Un grup de aleşi-bandiţi îşi bate joc de sănătatea lor, de educaţia copiilor lor, de viaţa lor. Zi după zi, an după an. Nimeni nu reacţionează.

Da, sunt aleşi de noi; mă rog, de cei mai mulţi dintre noi. („Democraţia este dictatura majorităţii”, spunea J.S. Mill.) Da, o fac în interesul nostru; mă rog, a câtorva dintre noi. („Interesele şi drepturile anumitor indivizi au prioritate asupra intereselor şi drepturilor altora”, spunea Ayn Rand.) Da, i-am putea sancţiona din 4 în 4 ani; mă rog, dacă majoritatea ar înţelege că are (şi) drepturi. („Omul luptă mult mai puternic pentru interesele lui decât pentru drepturile lui”, spunea Napoleon Bonaparte.) Dar… de ce să mă bag eu? Mai bine las pe altul!…

Iar culmea este că, deşi nimeni nu face nimic, acest lucru îl… observă, extrem de vocal, toată lumea! „Nimeni nu face nimic!”, se lamentează majoritatea, privind cu… încredere în jur, pe „stradă” sau în „piaţă”…