Nicolae POP | A fost sau nu a fost? (VI)

Material de Nicolae Pop

Puţini ştiu că, din prostia unui ofiţer, la Oradea s-a stins un om despre care nu s-a amintit în nicio carte, decât în presa locală şi centrală din vremea respectivă. Soţul celei care a sfârşit în incidentul sângeros din vecinătatea Aeroportului Oradea este şi acum copleşit de durere când îi (re)vin în minte imaginile de atunci. Alexandru Tănescu spune că ar fi în stare de orice sacrificiu ca să „le redea viaţa celor care au murit în picioare pentru ca noi să nu trăim astăzi în genunchi”…

Eroii orădeni

Cinci martiri orădeni au căzut în luptă departe de Oradea. Maiorul Tudor Nicolae, pilot la o unitate de aviaţie din Sibiu, a fost doborât în ziua de 23 decembrie, în timp ce-i transporta cu elicopterul pe generalii Nuţă şi Mihalea. Marius Cosma era soldat în Arad. Avea 19 ani, abia terminase liceul. A fost găsit mort, îmbrăcat în haine de căpitan şi împuşcat în frunte cu o armă cu lunetă. Adrian Danşe era soldat în Bucureşti, la trupele de Securitate. Pe 21 decembrie, a fost ucis cu un glonţ în artera carotidă, în timp ce apăra clădirea fostului Comitet Central al P.C.R., cu doar patru zile înainte de a împlini vârsta de 20 de ani. Victor Puşcău, avea 20 de ani şi era soldat în termen la „Cetate” Arad. A fost împuşcat în noaptea de 24 decembrie, în apropiere de unitate. Iar Nicolae Tomozei avea 34 de ani era angajat ca inginer la T.C.H. Remeţi, localitatea bihoreană în care a şi fost împuşcat, în ziua de 23 decembrie 1989. Pentru familiile lor, Crăciunul a fost, de atunci, o sărbătoare… tristă.

Cazul „Tănescu”

Triste sunt şi amintirile lui Alexandru Tănescu, din Gorj. Soţia sa, Ecaterina, a murit împuşcată în vecinătatea Aeroportului Oradea, tot în decembrie 1989. În seara de 23, cei doi se întorceau de la Halmeu, la bordul unui autotren ce transporta carne pentru export. Se grăbeau să ajungă acasă, la Târgu Jiu, dar, când au trecut pe lângă dispozitivul militar de la aerogară, au fost primiţi cu focuri de armă. Sute de gloanţe au ciuruit parbrizul maşinii, iar unul dintre ele a fost fatal pentru soţia lui Tănescu. Ea s-a stins pe loc, el a fost doar rănit…

S-a crezut că cei doi soţi sunt terorişti. După ce uşile TIR-ului au fost deschise, s-a constatat că era vorba despre o… mare confuzie. Parchetul Militar a demarat, ulterior, o serie de cercetări. Se pare că un civil i-ar fi avertizat pe militarii de la aeroport că acel TIR „suspect” nu a oprit la barajul revoluţionarilor. Militarii cică au semnalizat şoferul cu lanterna, dar că acesta n-ar fi oprit. Atunci, comandantul dispozitivului, Viorel Purdea, a ordonat foc de voie!

Alexandru Tănescu contrazicea varianta de mai sus, iar expertizele procurorilor militari îi dădeau dreptate. S-a tras cu armele când abia se vedea TIR-ul, care circula cu viteză relativ mică. Rechizitoriul îl compromitea pe Viorel Purdea, care a acţionat fără să gândească, dar acesta se scuza prin starea de stress a soldaţilor.

Procurorii spuneau că cel care a anunţat sosirea „teroriştilor” a fabulat, deoarece la ieşirea spre Arad nu ar fi existat niciun filtru de revoluţionari. Chiar dacă omul a mai declarat că cei doi soţi ar fi agresat doi tineri şi l-au lovit şi pe el… „Civilul” se numea Alexandru Demeter, un simplu inginer la vremea respectivă. Adevărul?… Nu este nici astăzi clar. „Oricum este tardiv”, ne-a declarat Alexandru Tănescu.

,,Viaţa te obligă să ierţi, dar te condamnă să nu uiţi”

Un dicton care pentru Tănescu este prilej de retrăire a unor momente tragice din viaţa sa, momentele în care soţia sa a fost împuşcată. Trecerea sub tăcere a acestei morţi, încă neelucidate, îl frământă pe om.

„Nu este drept să se treacă sub tăcere, fără dorinţa mea de a-mi face un titlu de glorie, faptul că la Oradea o viaţă de om s-a stins”, ne-a declarat Tănescu. Acesta spune că viaţa soţiei sale a fost curmată „din dorinţa slugarnică a unui individ dornic de glorie militară. Este de neînţeles însă faptul că autorul cărţii despre Revoluţia din Oradea, Mircea Bradu, nu a ştiut că, în dreptul Aeroportului, militarii au deschis focul şi au omorât un om la ordinul ofiţerului Purdea, când în presa vremii şi până astăzi s-a scris atât de mult”…

„Au murit în picioare pentru ca noi să nu trăim în genuchi”

Supravieţuitorul incidentului de la Aeroportul Oradea spune că sacrificiul tuturor a fost unul prea mare pentru o democraţie cum este cea pe care o trăim. „Revoluţia din 1989 a avut loc la 200 de ani după Revoluţia Franceză din 1789, dar fără idealurile şi realizările ei. După 20 de ani, lucrurile par a fi un început care nu se mai termină şi care trebuie să se sfârşească odată pentru a ajunge la schimbarea mult-dorită de noi toţi în decembrie 1989”, susţine acesta.

„Cine credeţi că a făcut această schimbare de regim, în 1989, ieşind în stradă cu mâinile şi piepturile goale?”, se mai întreabă el. „În decembrie 1989 nu m-am gândit ca voi primi o recompensă, nu am dorit acest lucru. Sunt dispus să dau toate „beneficiile” oricui, doar să le redea viaţa celor care au murit în picioare pentru ca noi să nu trăim astăzi în genunchi”, încheie Tănescu…

I.B.

CITIȚI și A fost sau nu a fost? (I) | A fost sau nu a fost? (II) | A fost sau nu a fost? (III) | A fost sau nu a fost? (IV) | A fost sau nu a fost? (V)

Revoluţionarul Toderaş

Toader Toderaş, muncitor la Sinteza, a fost revoluţionarul care a deschis uşile TIR-ului cu aşa-zişi terorişti. „M-am dus acolo cu maşina mea, cu încă un coleg, fiindcă nimeni nu era dispus să meargă, de frică. Era vraişte, tot TIR-ul era ciuruit, au tras până şi în rezervor, numai printr-o minune nu a explodat. Soldaţii erau agitaţi şi speriaţi. Şoferul era rănit, iar pe soţia lui o omorâseră. Tocmai îi duseseră la spital, iar ei (soldaţii – n.r.) stăteau lângă maşină şi nu ştiau ce să facă. Le era frică să-l deschidă, să se confrunte cu teroriştii dinăuntru”, povestea Toderaş presei. A deschis uşile TIR-ului cu o daltă şi un ciocan, şi a constatat care a fost, de fapt, realitatea. „Nici vorbă de terorişti, era doar carne”, a afirmat acesta.