Material realizat de Nicolae Pop
Continuăm ampla retrospectivă dedicată zilelor dramatice din decembrie 1989, cu şi despre adevăraţii participanţi la revoluţia orădeană. Din cei 1.104 tineri din întreaga ţară care au plătit cu preţul vieţii libertatea noastră de astăzi, cinci au fost orădeni şi se odihnesc acum în Cimitirul Municipal. Pentru familiile acestora, Crăciunul nu a mai fost vreodată motiv de sărbătoare, ci doar amintirea acelor zile însângerate care i-au luat de lângă ei pe cei dragi.
Au plătit cu viaţa lor…
Toţi cei cinci martiri orădeni au căzut în luptă departe de Oradea. Maiorul Tudor Nicolae, pilot la o unitate de aviaţie din Sibiu, a fost doborât în ziua de 23 decembrie, în timp ce-i transporta cu elicopterul pe generalii Nuţă şi Mihalea.
Marius Cosma era soldat în Arad. Avea 19 ani, abia terminase liceul. A fost găsit mort, îmbrăcat în haine de căpitan şi împuşcat în frunte cu o armă cu lunetă.
Adrian Danşe era soldat în Bucureşti, la trupele de securitate. Pe 21 decembrie, a fost ucis cu un glonţ în artera carotidă, în timp ce apăra clădirea fostului Comitet Central al P.C.R., cu doar patru zile înainte de a împlini vârsta de 20 de ani.
Victor Puşcău avea 20 de ani şi era soldat în termen la unitatea militară Cetate Arad. A fost împuşcat în noaptea de 24 decembrie, în apropiere de unitate.
Ultimul, Nicolae Tomozei avea 34 de ani era angajat ca inginer la T.C.H. Remeţi, localitatea bihoreană în care a şi fost împuşcat, în ziua de 23 decembrie 1989.
Crăciun însângerat
Pentru familiile celor cinci, Crăciunul este de atunci o sărbătoare… tristă. Amintirea copilului sau a soţului ucis departe de casă a umbrit an de an sărbătorile de iarnă, mai ales că, aşa cum tot mai mulţi români o spun, jertfa a fost prea mare pentru ceea ce trăim acum. „Au murit degeaba”, spuneau dezamăgiţi părinţii eroilor de fiecare dată când oamenii simpli, presa sau autorităţile îşi aminteau de ei.
„Aş fi vrut să pot sărbători şi eu Crăciunul ca alţi oameni, mai ales că băiatul meu s-a născut în 25 decembrie, dar Crăciunul e cea mai cumplită sărbătoare… E un supliciu… Înainte cu o zi de a împlini 19 ani mi-a fost împuşcat băiatul şi nu trebuia să moară, nici el, nici alţii ca el…”, spune, tristă, mama lui Adrian Danşe.
Gabriela, soţia lui Nicolae Tomozei, a rămas singură cu un copil în iarna anului 1989. L-a crescut singură şi nu s-a gândit niciodată să se recăsătorească. După 20 de ani, femeia spune că, dacă durerea s-a mai atenuat de-a lungul anilor, pierderea soţului a rămas aceeaşi, lucru care nu mai poate fi schimbat vreodată.
Părinţii lui Victor Puşcău şi ai lui Marius Cosma au plecat între timp la copiii lor, fără să afle răspunsul la întrebarea ce nu-i dădea pace lui Dumitru Cosma: „Pentru ce au împuşcat copiii ăştia, ca să ne fie mai bine, asta-i viaţă? Dumnezeu sfânt îi sus şi îi pedepseşte după fapte. A meritat să fie copilul meu împuşcat?”…
Nici măcar nume de străzi…
Mulţi dintre orădeni nu ştiu de existenţa acestor tineri eroi, care s-au jertfit pe altarul libertăţii în urmă cu 20 de ani. În afară de familiile rămase în viaţă, ziarişti şi edili locali, nu-şi mai aminteşte nimeni de cele cinci suflete cu care Oradea a plătit democraţia. Astăzi, doar crucile din cimitir şi o stradă din Oradea (sublocotenent post mortem Marius Cosma) mai aduce aminte de numele lor.
Cu toate că fiecare ar merita această onoare, autorităţile locale nu au luat nicio măsură în acest sens de-a lungul anilor. Fostul primar Ilie Bolojan mărturisea că nu cunoaşte motivele pentru care anterioara conducere a municipiului nu a făcut nimic în această privinţă. Totodată, nici el n-a promis nimic: „Nu vă pot spune că se va întâmpla mâine sau poimâine. Va fi nevoie să întocmim o comisie la nivelul judeţului Bihor, care să valideze atribuirea numelor celor patru eroi unor străzi. Pînă atunci însă, cei care deţinem funcţii publice trebuie să ne comportăm în aşa fel încât, prin atitudinea noastră să respectăm memoria acestor oameni şi idealurile pentru care ei nu mai sunt printre noi, acesta este esenţialul”.
Totuşi, cei care au renunţat la viaţa lor pentru a o face mai bună pe a noastră ar merita să fie cinstiţi în fiecare zi…
I.B.
„Adevărul ne va elibera”
La 31 de ani de la Revoluţie, românii tot nu ştiu încă întregul adevărul despre evenimentele din decembrie 1989. Tot ce avem „la dispoziţie” sunt crimele petrecute atunci, amintirile şterse, câteva zeci de opinii contradictorii şi multe dezamăgiri. Ce nu avem nici acum este răspunsul la mult prea cunoscuta întrebare „Cine-a tras în noi după 22?”…. Familiile celor 1.104 martiri şi 3.352 de răniţi ai Revoluţiei din 1989 aşteaptă încă răspunsul la această întrebare. Atât mai vor, adevărul. Mulţi îl cunosc, mulţi îl presupun, dar cu siguranţă toţi aşteaptă ca cineva să-l recunoască.
Partajează acest conținut:
