Jurisprudența ÎCCJ | Transferarea persoanelor condamnate. Recunoașterea şi punerea în executare a hotărârilor penale străine

Prin sentinţa penală nr. 79 din 3.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați – Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 166 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004/R, s-a dispus respingerea sesizării Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi privind transferarea persoanei condamnate A. în România în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare aplicată prin sentința din 11.12.2018 a Tribunalului Regional Nurnberg – Furth definitivă la 23.08.2019 şi rectificată la 15.12.2020.

Prin sentința din 11.12.2018 a Tribunalului Regional Nurnberg-Furth – Germania, definitivă la 23.08.2019 şi rectificată la 15.12.2020, cetățeanul român A. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de: furt calificat însoțit de distrugere sau deteriorare de bunuri săvârșit în cadrul unui grup infracțional organizat (2 infracțiuni) şi furt însoțit de distrugere sau deteriorare de bunuri (6 infracțiuni) prevăzute în art. 242 alin. (1), art. 243 alin. (1) nr. 1, nr. 2, nr. 3, art. 244 alin. (1), art. 244 alin. (1), art. 303 alin. (1), art. 51 alin. (4), art. 52, art. 53, art. 73, art. 73 lit. c), art. 74 lit. c) C. pen. al Republicii Federale Germania.

Din actele înaintate de autoritățile judiciare germane, traduse în limba română, în  special din hotărârea de condamnare, adresa din 19.01.2021 a Prim-Procurorului General din Nurnberg-Furth – Germania, adresa din 30.01.2020 a Penitenciarului Amberg-Germania, a rezultat că A., deşi este cetăţean român născut  în anul 1969, în România, din anul 1989, a plecat în Spania, domiciliul său cunoscut fiind în Spania.

Astfel, Curtea a reținut că inculpatul are o rezidență neîntreruptă mai mare de 5 ani în Spania, în sensul prevederilor Legii nr. 302/2004/R, iar familia acestuia locuiește în Spania – Valencia (fiica condamnatului), respectiv  Germania-Koln (fiul condamnatului), fiind divorțat de soţia sa.

De asemenea, s-a mai notat faptul că în declarațiile date pe durata executării pedepsei în Penitenciarul Amberg-Germania, condamnatul A. a declarat inițial că dorește să fie transferat pentru continuarea executării pedepsei în Spania, acolo unde îşi are domiciliul, iar ulterior, fără un motiv anume, a revenit şi a declarat că dorește să fie transferat pentru continuarea executării pedepsei în România, unde locuiesc părinții săi în vârstă de 80 de ani, pe care dorește să-i mai vadă o dată înainte ca ei să moară.

Raportat la toate aceste aspecte, Curtea a apreciat mai importantă legătura inculpatului cu descendenții săi (fiu, fiică), care nu îşi au domiciliul pe teritoriul României, decât cu părinții săi în vârstă de 80 de ani, aflați în pragul dispariției, care îşi au domiciliul în România.

Având în vedere şi rezidenta neîntreruptă mai mare de 5 ani a lui A. pe teritoriul Spaniei, domiciliul acestuia, Curtea a precizat că deşi este cetățean român, legăturile personale ale lui A. cu România sunt rupte şi că mai puternice sunt legăturile  personale ale acestuia cu Spania.

Prin modificările aduse Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 51/2021 la art. 164 a fost introdusă litera i¹) care prevede obligativitatea autorității centrale (Ministerul Justiției) de a verifica legăturile persoanei transferabile cu România.

În acest context, prima instanță a constatat că, deși Ministerul Justiției a verificat aceste aspecte, s-a apreciat indirect că persoana transferabilă A. prezintă legături cu statul român.

Deşi aceste legături există (părinții condamnatului), s-a apreciat de instanță de fond că mai puternice sunt legăturile personale ale condamnatului cu Spania decât cu România, precum și faptul că este în favoarea lui A. să fie transferat către Spania (stat care oferă condiții mult mai bune de detenție) decât către România.

În raport de aceste considerente, în baza art. 166 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 302/2004R, Curtea a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați privind transferarea persoană condamnate A.

Împotriva sentinţei penale nr. 79 din 3 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați.

Examinând apelul formulat în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, prin prisma criticilor invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Înalta Curte notează, cu titlu prealabil, că, potrivit art. 162 din Legea nr. 302/2004, republicată, „Hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc și se execută pe teritoriul României în baza principiului încrederii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentului capitol, dacă sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române și nu contravin ordinii publice a statului român”.

Astfel, obiectul cauzei pendinte îl constituie solicitarea formulată de autoritățile judiciare din Germania privind transferul persoanei condamnate A. în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare, într-un penitenciar din România, aplicate prin sentința din 11.12.2018 a Tribunalului Regional Nurnberg-Furth – Germania, definitivă la 23.08.2019 şi rectificată la 15.12.2020, pentru săvârșirea infracțiunilor de: furt calificat însoțit de distrugere sau deteriorare de bunuri săvârșit în cadrul unui grup infracțional organizat (2 infracțiuni) şi furt însoțit de distrugere sau deteriorare de bunuri (6 infracțiuni) prevăzute în art. 242 alin. (1), art. 243 alin. (1) nr. 1, nr. 2, nr. 3, art. 244 alin. (1), art. 244 alin. (1), art. 303 alin. (1), art. 51 alin. (4), art. 52, art. 53, art. 73, art. 73 lit. c), art. 74 lit. c) C. pen. al Republicii Federale Germania.

Procedura judiciară de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii autorităţii judiciare străine în cazul transferării persoanelor condamnate, deţinute în alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România este reglementată în prezent de Titlul VI al Legii nr. 302/2004, republicată (Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană), mai exact de Capitolul II, (Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate aplicate de instanțele altor state membre ale Uniunii Europene), prin dispoziţiile art. 165 -170 din același act normativ.

Potrivit art. 166 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, „obiectul procedurii îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 167 şi, în cazul în care sunt îndeplinite, punerea în executare a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent. Dispoziţiile civile, dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât cele privind executarea pedepsei închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie obiectul prezentei proceduri”.

Reținând aceste coordonate de principiu și în raport de actele aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată faptul că instanța de fond a dispus respingerea sesizării realizate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați privind cererea de transfer a persoanei condamnate A. formulată de  autoritățile judiciare germane în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare într-un penitenciar din România, motivat exclusiv de neîndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 164 lit. i¹) din Legea nr. 302/2004R.

Potrivit art. 164 lit. i¹) din Legea nr. 302/2004, Ministerul Justiției este competent „să refuze inițierea procedurii de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine, atunci când, la data primirii acesteia, nu au fost dovedite legăturile persoanei condamnate cu statul român, în baza unor elemente cum ar fi: reședința obișnuită, relațiile sociale, familiale, profesionale sau culturale”.

Conform art. 2570 C. civ. „reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care persoana îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare”.

Astfel, în ceea ce privește reședința obișnuită a condamnatului A., Înalta Curte constată că aceasta este de peste 22 de ani în Spania, astfel cum reiese atât din adresa emisă de Penitenciarul Amberg (Germania) din 31.01.2020, cât și din cuprinsul certificatului emis de statul german menționat la articolul 4 din Decizia cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008 și, implicit, și-a dezvoltat relațiile sociale și profesionale în aceasta țară, exercitând profesia de șofer de camion.

Totodată, Înalta Curte constată că, din conținutul celor precizate de persoana condamnată A., la 31.01.2020, în cuprinsul adresei emise de Penitenciarul Amberg (Germania), reiese că fiica de 21 de ani, sora și fratele său trăiesc în Spania, iar în România mai trăiesc doar părinții acestuia, care au vârstă foarte înaintată, de peste 80 ani.

În acest context, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, a apreciat că prin documentația depusă în susținerea cererii de recunoaștere a hotărârii judecătorești pronunțate de autoritățile germane nu au fost dovedite legăturile persoanei condamnate A. cu statul român, atât din prisma reședinței obișnuite a acestuia, cât și a relațiilor sociale, familiale, profesionale pe care acesta le are în România.

Dispozițiile legale incidente cu privire la transferarea persoanelor condamnate, deținute în alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar din România au ca scop, în special, să permită acordarea unei importanțe deosebite posibilității de a crește șansele de reinserție socială a persoanei după executarea pedepsei la care aceasta a fost condamnată, revenind astfel instanței naționale să aprecieze, în cadrul marjei de apreciere care îi este acordată, măsura în care executarea pedepsei în statul membru, unde se solicită transferul, ar permite posibilitatea de reinserție socială după executarea efectivă a pedepsei.

Înalta Curte notează că, fiind un corolar necesar al libertății de circulație, transferul persoanei condamnate către statul membru de origine sau de reședință trebuie să îi sporească șansele de reabilitare socială, oferindu-i posibilitatea de    a-și păstra legăturile de familie, lingvistice și culturale.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Kozlowski din 17 iulie 2008, cauza Wolzenburg din 6 octombrie 2009), în vederea stabilirii legăturii dintre o persoană și statul de executare, trebuie să se bazeze pe o apreciere globală „a mai multor elemente obiective care caracterizează situația acestei persoane”, printre care se numără în special durata, natura și condițiile șederii persoanei condamnate, precum și legăturile familiale și economice pe care aceasta le întreține cu statul membru de executare.

Or, în speță, din moment ce persoana condamnată A. trăiește de peste 22 ani în Spania alături de majoritatea membrilor familiei sale (fiică, sora și frate), unde deține o locuință și un loc de muncă (șofer de camion), în mod evident rezultă că șansele sale de reintegrare socială au un grad de reușită mult mai ridicat în statul de reședință decât în statul de origine (România).

Astfel, în cauză, deși nu sunt incidente niciunul dintre cazurile obligatorii sau optionale de nerecunoastere și neexecutare prevăzute în art. 163 și art. 167 din Legea nr. 302/2004, hotărârea judecătorească pronunțată de autoritățile judiciare germane nu va fi recunoscută și nu va fi pusă în executare în România pentru că nu au fost dovedite legăturile persoanei condamnate cu statul român, obligativitate impusă de legiuitor ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 51/2021.

Referitor la aspectele învederate de Ministerul Public, în sensul că există destule elemente care ar justifica ca pedeapsa la care a fost condamnat A să fie executată pe teritoriul statului român, Înalta Curte arată că din întreaga documentație depusă în cauză rezultă doar o simplă circumstanță individuală (faptul că părinții acestuia locuiesc în România) care caracterizează legăturile persoanei vizate cu statul român, dar care nu poate avea o importanță determinantă în această procedura prevăzută în art. 164 lit. i¹) din Legea nr. 302/2004.